În Romania acestor ani s-au declarat comuniste diferite grupuri, alcătuite din tineri şi vârstnici, unii foşti membri ai Partidului Comunist Român, alţii nu. În ciuda şicanărilor, intimidărilor şi ameninţărilor, constituenţii acestor grupuri şi-au asumat deschis consecinţele opţiunii lor şi au încercat de şase ori a-şi legaliza propriile asociaţii. Cererile lor au fost sistematic respinse de către organele judiciare pe motiv că asociaţiile comuniste sunt de sorginte comunistă şi, ca atare, reprezintă un pericol pentru siguranţa naţională.

        Fără îndoială că, pentru orice regim democratic, prevenirea, izolarea şi dezamorsarea oricăror extremisme sunt caracteristici definitorii. În consecinţă Constituţia României interzice discursurile, ideologiile şi acţiunile teroriste, xenofobe, şovine şi rasiste. Dar, în absenţa unei legislaţii riguroase, care să expliciteze amănunţit fapta incriminată, sunt posibile excese şi abuzuri generatoare de manifestări necontrolate. Aşa se face că, printr-o redactare enigmatică a articolului 3 pct. "h" din Legea privind Siguranţa Naţională a României, anticomunismul şi antimarxismul a devenit expresia fidelităţii faţă de ţară. "Cei puri", adică cei ce pretind că au mers pe drumul Damascului, atacă fără rezerve comunismul şi marxismul, respectiv pe cei ce împărtăşesc aceste opinii. Cum binele trebuie urmat şi răul curmat, este uşor a deduce soarta celor anatemizaţi. Ostracizarea comuniştilor, prin echivalarea comunismului cu fascismul şi legionarismul, deturnează voit culpabilitatea nomenclaturiştilor şi crează imaginea jenantă a unei accentuate stângăcii politice a intelectualităţii române. Fără indoială că, nesăbuinţa acestor atacuri favorizate de lege, reaminteşte pe de o parte practica fascistă, iar pe de alta parte ignoră faptul că în toate ţările dezvoltate, partidele comuniste sunt legal recunoscute, iar în unele ţări cu care România întreţine relaţii diplomatice, partidele comuniste sunt partide de guvernământ. Recent, chiar în vecinătatea noastră, într-o ţară cu care întreţinem relaţii de frăţietate, Partidul Comuniştilor a devenit, prin mijloace democratice , partid de guvernământ.

        Azi, nicăieri în lume nimeni nu-şi ingăduie să pună semnul egalităţii între inchiziţie şi catolicism. Nimeni nu a scos în afara legii Biserica catolică, deşi sumbra faimă a iezuiţilor mai dăinuie încă. Timp de mai bine de cinci secole nimeni nu a iniţiat "procesul catolicismului", cu toate că Biserica catolică nu este străină de prigonirea savanţilor progresişti: Giordano Bruno şi Galileo Galilei. Ceea ce condamnă întreaga lume este inchiziţia şi nu catolicismul. Ceea ce noi condamnăm, şi cerem ca toţi să ni se alăture, este dictatura nomenclaturistă, ca manifestare a totalitarismului şi nicidecum comunismul ca formă desăvârşită a democraţiei.

        Este adevărat că populaţia României - şi nu numai - a cunoscut totalitarismul nomenclaturist deghizat în haine comuniste, dar ea a ştiut să facă cu mult înainte de 1989 distincţie între comunişti şi nomenclaturişti. Cu toate acestea, Parlamentul Romaniei cade în capcana celor ale căror indicaţii, recomandări, sfaturi etc. erau decizii cu caracter de lege pentru instanţele de conducere ale partidului, adică în capcana nomenclaturiştilor, şi inserează în Legea privind Siguranţa Naţională a României o prevedere ce incriminează penal sorgintea comunistă. Prin consecinţele ei, această prevedere absolvă, pe de o parte, nomenclaturiştii de sentinţa "procesului din interior", iar pe de altă parte condiţionează drepturile constituţionale de convingerile politice, filozofice sau religioase ale cetăţenilor. Noi suntem încredintaţi că nimeni nu poate invoca în apărarea sa necunoaşterea legii, dar atunci când legea nu descrie fapta incriminată, iar sentinţa se dă doar în temeiul convingerilor politice, filozofice sau religioase ale judecătorului şi ale inculpatului, atunci suntem îndreptăţiţi să afirmăm că "judecata" nu depăşeşte limitele justiţiei nomenclaturiste. Oricât de surprinzător ar părea, în legislaţia româna, inclusiv în cea internaţională la care România este parte, nu este descrisă temuta faptă denumită sorginte comunistă, deşi, prin consecinţa art.20 din Constituţia României, potrivit acordurilor internaţionale la care România este parte: "nimeni nu poate fi acuzat, judecat sau declarat vinovat decât dacă infracţiunea este prevazută de o lege ce-i defineşte elementele cu claritate şi precizie" (Document al Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. din 29 iunie 1990, art.5.17).

        Faptul de a te numi comunist în România zilelor noastre constituie prezumţie de vinovăţie. Că lucrurile stau aşa, mărturie se constituie decizia Curţii Supreme de justiţie din 7 mai 1994, care, la cererea de inscriere a P.C.R., hotărăşte: "în prezent, în raport cu dispoziţiile legale, asemenea partid nu poate căpăta personalitate juridică pentru că este, aşa cum reiese din denumire, de "sorginte comunistă", deci reprezintă o ameninţare pentru Siguranţa Naţională". Nu comentăm hotărarea Curţii Supreme de Justiţie, ba mai mult, suntem întru totul de acord că unica interpretare ce se poate da articolului menţionat este cea formulată de instanţa judecătorească. Relevăm, totuşi, efectul voit direcţionat al hâtrei şi enigmaticei redactări pe care susnumita lege o găzduieşte şi în temeiul căreia se prezumă că, denumindu-se comunistă, asociaţia va săvârşi acţiuni totalitariste, extremiste, antisemite, rasiste şi revizioniste, ce ar pune în pericol unitatea şi integritatea teritorială a României. O dovadă în susţinere o constituie şi respingerea cererii de schimbare a denumirii Partidului Muncitoresc Român, partid legal constituit, în Partid Comunist, cu toate că prin această schimbare a denumirii programul şi statutul partidului rămâneau nemodifecate.

        Noi nu negăm că indivizi izolaţi, sau constituiţi în bande, erijându-se în comunişti dar în realitate anticomunişti, pot săvârşi fapte care să aducă prejudicii patriei şi poporului român,dar asigurăm că, asociaţi în partidul, lor niciodată şi nicicând comuniştii nu vor aduce atingere ţarii şi poporului lor. Mărturie ne stă istoria şi nu numai istoria României ci, istoria unei bune părţi a mapamondului. Este suficient să realizaţi că încaperea în care vă aflaţi, apartamentul în care locuiţi, diploma de studii de care faceţi uz şi multe altele poartă şi amprenta acelora pentru care carnetul roşu, pe coperta căruia figurau secera şi ciocanul, era un simbol al muncii şi învăţăturii. N-a fost socialism, dar cei mulţi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a construi o ţară văzută de soare, spre a fi lipsită de griji. "ŞANTIERUL" aşa cum a fost, cu mult noroi, praf şi moloz, cu multe nedreptăţi şi privaţiuni, cu multe decepţii şi puţine satisfacţii, a avut implicaţii transformatoare deosebite asupra tuturor domeniilor societăţii, cu precădere asupra dezvoltării învăţământului de toate gradele, a asistenţei medicale, a instituţiilor culturale, a cercetării ştiinţifice, a serviciilor de civilizaţie urbană, a creşterii natalităţii, a sporirii duratei de viaţă şi a multor altora ce ne fac să afirmăm că în "ŞANTIER" cei mulţi am trăit mai bine decât părinţii noştri şi în deplină siguranţă a zilei de mâine. Azi, după devastarea şi jefuirea "ŞANTIERULUI", urmaşii noştri o duc mai rău decât părinţii noştri, iar strănepoţii noştri, pur şi simplu, nu vor mai exista. Nu va trece mult timp şi în analele României acest "ŞANTIER" va fi consemnat cu litere de aur ca cea mai rodnică perioadă din întreaga istorie a patriei. Nimeni, dar absolut nimeni dintre cetăţenii României nu trebuie să uite nici o clipă că, în România, practic nu a existat familie în care să nu fi fost cel puţin un membru al Partidului Comunist Român. Anatemizarea celor "peste trei milioane" şi înjosirea lor ca fiind doar "deţinători de carnete de conducere" umileşte în fapt şi dezonorează poporul român în faţa altor popoare. Au fost, fără îndoială, şi "deţinători de carnete de conducere". Nu negăm că ei au fost şi dintre noi, dar niciunul şi nicicând nu au fost cu noi, ci împotriva noastră. Cei mulţi am deţinut mistria, samarul, secera, ciocanul, teodolitul, stetoscopul, rigla de calcul, condeiul, războiul de ţesut, vioara şi dalta şi cu tot caracterul lor rudimentar am clădit o ţară egală între egali şi o avuţie mult râvnită de nomenclaturişti şi de apropiaţii lor. Jefuirea avuţiei şi vasalizarea ţării nu putea avea loc atâta timp cât comuniştii asociaţi stăteau de strajă. De aceea, prima grijă a nomenclaturiştilor a fost scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român şi interzicerea prin lege a dreptului de asociere a comuniştilor. Teama nomenclaturiştilor de "judecata din interior" este pe deplin justificată, dar mai devreme sau mai târziu se va înţelege că fără făurari, fără recunoaşterea identităţii lor de interese, fără dreptul lor de asociere, România se îndreaptă către neputinţă.

        Neimplicarea muncitorimii în iniţierea, organizarea şi desfăşurarea reformelor trebuie înţeleasă ca un semnal al neidentificării ei cu scopurile tranziţiei şi ale direcţiei în care este orientată ţara. Nu ameninţăm pe nimeni, dar semnalăm, aşa cum am făcut-o şi prin apelurile precedente, că în condiţiile crizei economice fără de sfârşit, ale crizei de încredere în instituţiile statului, ale mizeriei ce a cuprins majoritatea populaţiei, ale discrepanţelor fără precedent dintre cei îmbogăţiţi şi cei sărăciţi, grupuri însemnate alcătuite cu precădere din rândurile celor sărăciţi, frustraţi şi dezorientaţi vor cădea sub influenţa elementelor extremiste din ţară şi străinătate. Deja au fost văzute pe străzile Bucureştiului şi în sălile publice cămăşi verzi cu diagonală. Deja dezvelirile de busturi şi rebotezarea străzilor au devenit un hobby agreat chiar şi de către unii membri ai parlamentului.

        Consecinţele ce vor urma vor fi dintre cele mai catastrofale şi ele nu vor putea fi disjunse de complicitatea negativă a tuturor forţelor politice ale zilei. De aceea, Grupul de iniţiativă pentru pregatirea congresului comuniştilor români consideră că a sosit de mult timpul ca toţi protagoniştii politici şi sociali ai vremii să reflecteze profund asupra responsabilităţii lor privind deciziile pe care le adoptă şi să renunţe la politica tăcerii faţă de apelurile noastre. Politica tăcerii nu constituie o modalitate de rezolvare a problemelor. Mai devreme sau mai târziu, ea devine o sursă de suspiciuni şi de prezumţii. De aceea atragem atenţia celor cărora ne adresăm că prin consecinţa art.20 din Constituţia României şi potrivit acordurilor internaţionale la care Romania este parte: "Dreptul individului de a apela la organele executive, legislative, judiciare sau amninistrative" este însoţit în aceeaşi măsură de: "Dreptul de a fi informat prompt şi oficial asupra hotărârii luate ca urmare a oricărui apel, inclusiv asupra temeiurilor legale pe care se bazeaza decizia". (Document Final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa art.13.9).