Putini sīnt cei ce-si amintesc de actiunea "patriotica" cunoscuta sub denumirea populara „ia cana, na cana".

Īnfaptuita cu participarea salariatilor din mediul urban, actiunea consta īn udarea la radacina a plantelor prin distribuirea apei cu cana.

Ca multe altele, si aceasta "actiune" as fi dat-o uitarii, daca ea nu s-ar fi constituit īn cea mai severa si īnteleapta lectie ce mi-a marcat zilele, pentru tot restul vietii ce-l mai am de numarat.

Marturisesc ca uram aceasta "actiune". Īn ea nu vedeam altceva decīt o crasa inutilitate, generatoare de mari abateri administrative si juridice, īn institutia din a carei conducere faceam parte. Acest sentiment de ura si dispret m-a dominat ca o obsesie, pīna īn ziua īn care, aflīndu-ma īn cabina unei locomotive supuse īncercarilor pe inelul feroviar de la Faurei, am observat īn apropierea caii o brigada de colectivisti practicīnd „ia cana, na cana".

Cuprins de sindromul taurului la vederea culorii rosii si din dorinta de defulare, i-am cerut mecanicului sa opreasca. Coborīnd din locomotiva m-am adresat arogant si zeflemitor celor ce-si faceau datoria: „Credeti voi ca cu cana veti obtine zece mii de kilograme boabe la hectar?!".

Īn replica, UN OM - a carui vīrsta nu depasea jumatatea vīrstei mele, dar a carui fata conturata doar din crevase „īl arunca" la dublul vīrstei mele - īndreptīndu-se de sale mi-a raspuns: „Noi credem īn ploaie. Dar pentru ca ploaia sa ajute trebuie sa le prinda vii, ca daca le prinde moarte nici Dumnezeu nu le mai poate ajuta".