Într-o anumită perioadă, sigur că da. Toate statele au servicii secrete de informaţii. Statele socialiste - sau, poftim, muncitoreşti deformate, sau staliniste, spuneţi-le cum vreţi au apărut într-o perioadă de crîncen Război Rece. După izbucnirea Revoluţiei Ruse toate statele capitaliste - mai ales Antanta - s-au coalizat împotriva ei. Asta ar fi o explicaţie pentru stalinism - transformarea statului proletar într-unul birocratic. Acum, după 14 ani de capitalism văd că nu se putea fără, deşi ar fi fost frumos.

Dar împotriva cui trebuia îndreptată forţa represivă a statului socialist? Evident că în primul rînd împotriva duşmanului extern şi apoi împotriva spionilor. Împotriva duşmanului intern nu avea rost deoarece un stat socialist nu ar fi avut duşmani interni, cel puţin după perioada - scurtă, credea Lenin şi Marx - de dictatură a proletariatului. Clasa muncitoare - adică majoritatea covîrşitoare a naţiunii - s-ar fi organizat în partide politice care ar fi guvernat alternativ. Burghezia (cea mică, deoarece marea burghezie fusese deja expropriată) ar fi avut şi ea dreptul să se asocieze în partide - de exemplu liberal - căci nu ar fi fost periculoasă pentru statul socialist.

Totuşi, nu a fost aşa.

În 2002 m-am întîlnit în Bucureşti cu o fostă colegă de facultate, actualmente locuind în Israel care venise să caute dosarul de securitate al tatălui ei, mort de vreo douăzeci de ani şi care făcuse ceva puşcărie prin anii 60 implicat într-o acţiune de delapidare. Colega mea era sigură că motivele au fost politice şi că delapidarea a fost un pretext.

Am însoţit-o la CNSAS şi am făcut şi eu, într-o doară, cerere să-mi văd dosarul de securitate. Nu credeam că o să am aşa ceva, nefiind un individ periculos pentru regim.

Cum puteam fi periculos? Mai întîi că eram izolat social, lucram la Centrul de Statistică Matematică (CSM), subordonat (de formă) Institutului Naţional de Metrologie Bucureşti (INMB), la rîndul lui subordonat Inspectoratului General de Stat pentru Controlul Calităţii Produselor (IGSCCP). Spun "de formă" pentru că noi eram toţi matematicieni, ne vedeam de teoremele noastre - cei care aveau acest hobby - şi habar nu aveam ce fac ăia de la metrologie. Ignoranţa era şi reciprocă. Trăiam într-o libertate halucinantă. Veneam cînd voiam "la servici", ca să evadăm de acasă mai mult, în concedii plecam cînd voiam, şi scriam articole de care nimeni nu avea nevoie.

Păi nu aşa şi trebuia să fie? Matematicianul face teoreme, că de aia e matematician. Eram împărţiţi în trei colective: procese stocastice (unde "lucram" eu), statistică matematică (unde erau statisticienii, la care eu (spre ruşinea mea) mă uitam cam de sus: ei aveau contracte de cercetare, făceau "matematică aplicată" pe care eu, cu superbia şi snobismul tinereţii o dispreţuiam; şi mai erau cei de la cercetări operaţionale care Dumnezeu ştie ce făceau.

Era obligată societatea să ne întreţină? Păi, era. Pentru că noi - aşa credeam reprezentam elita României. Păi nu e clar? Doar se ştie că oamenii de ştiinţă sunt elita ţării; matematica este elita ştiinţei. Va să zică, clar şi răspicat, noi eram elita elitei.

Salariile erau mediocre. Un cercetător avea cam un salariu mediu pe economie şi jumătate. Eu, nefiind cercetător, ci matematician aveam ceva mai puţin, dar nu-mi păsa: dădeam meditaţii1 şi cîştigam încă un salariu. Din punct de vedere material eram mulţumit. De altfel casa mi-am cumpărat-o din aceste meditaţii; ba, în 1988 depusesem şi banii pentru maşină. În 1991 i-am retras, după de se devalorizaseră, şi soţia a cumpărat cu ei nişte covoraşe. Asta apropos de garantarea proprietăţii. Alţii au avut ghinion mai mare: tata, de exemplu, strînsese la CEC bani ca să-şi cumpere două apartamente (în banii de acum vreo 20.000 de dolari!) care s-au evaporat pur şi simplu, căci tata, încăpăţînat, nici nu a vrut să îi scoată şi să cumpere cu ei valută, cum făceau oamenii prevăzători prin ’91.

Cu ce nu eram atunci mulţumit?

Nu eram mulţumit cu sistemul politic de la noi. Refuzam să îl numesc "socialist". Dacă ar fi fost socialism, atunci clasa muncitoare ar fi controlat guvernul. I-ar fi penalizat pe guvernanţi la alegeri, alegînd alte partide ale clasei muncitoare. Dacă, în democraţia burgheză, burghezia avea dreptul la mai multe partide, reprezentînd mai multe alternative atunci atunci cînd ceva nu mergea bine, apoi şi în democraţia socialistă clasa muncitoare ar fi trebuit să aibă aceleaşi drepturi. Rădăcina răului o vedeam în teza "rolului conducător al partidului", de care se făcea vinovat chiar Lenin - aşa citisem eu într-o biografie a acestuia.

Eram membru de partid din 1973. Locul comuniştilor trebuia să fie în partidul comunist, iar eu mă consideram un comunist. E adevărat că începînd din anii de senilitate ai regimului stalinist din România, din 1981, cînd mi s-a născut prima fiică, mă îndepărtasem de ceauşism şi de leninism; dar nici PCR-ul nu mai era un partid comunist. Era o adunătură de anticomunişti spontani laşi şi ipocriţi.

Trădaseră idealurile stîngii. Trebuia luat totul de la zero. Clasa muncitoare trebuia să înveţe din nou să se organizeze, plecînd de la sindicate independente (după modelul "Solidarităţii" din Polonia) şi să-şi facă partide care să le reprezinte. Căci, pe cine reprezenta PCR? Nomenclatura, adică "noua clasă", sau "burghezia proletară". PCR devenise un agent al clasei exploatatoare.

Cam asta îmi umbla prin minte şi era asezonat cu o ură turbată împotriva lui Ceauşescu şi a Elenei. Nu-i suportam vocea. Nu suportam să citesc presa, unde era mereu ridicat în slăvi. Nu-i suportam pe cei care, pe la şedinţe îi pronunţau numele, cu o grimasă linguşitoare. De Anul Nou, cînd era obiceiul ca la ora 12 să apară Ceauşecu să ne felicite, plecam într-o altă cameră, cu riscul să-mi supăr soţia, nefiind prezent la pupăturile şi urările de fericire care urmau.

Citeam literatură antistalinistă de bună calitate. Eram abonat la Biblioteca Engleză, Franceză, Americană şi Spaniolă. De la prima citisem pe Koestler, Orwell precum şi cărţile lui Milovan Djilas; la a doua erau operele lui Soljeniţîn, traduse: Primul cerc, Pavilionul canceroşilor, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici; la cea americană nu era nimic, iar la cea spaniolă erau operele lui Troţki.

În fine. Eram periculos pentru Ceauşescu? În mod sigur nu. Cine mă băga în seamă?

În 1989 îmi era de ajuns. Ceauşescu voia să fie reales. Mai rău, voia ca la şedinţele de dare de seamă şi alegeri, masele de membri de partid să ceară ele realegerea tovarăşului în înalta funcţie de secretar general al PCR. Împreună cu un coleg, Vladimir Masek, (acum pe undeva în SUA) am pus la cale o conspiraţie: atunci cînd s-ar fi introdus pe ordinea de zi punctul privind realegerea, noi să argumentăm că aşa ceva nu e statutar, că nu e de competenţa noastră alegerea secretarului general, ci a Comitetului Central şi să propunem scoaterea propunerii de pe ordinea de zi.

Sigur că eram stresat. Vorbeam cu toată lumea despre intenţia mea. Soţia era terorizată de spaima că o să mă dea afară. Să mă dea afară? Pe minee? Da de ce? Pe măsură ce se apropia şedinţa deveneam mai nervos.

Cu o zi înainte, m-a chemat şeful meu - pe care îl respectam - şi mi-a spus că a auzit ce voiam să fac, dar că e periculos pentru CSM. Dînsul mă roagă să nu vin la şedinţă. Uite, dacă vreau mă trimite în delegaţie undeva.

Am răsuflat uşurat. La fel şi Masek. Nu puteam fi acuzaţi de laşitate. Ne-am gîndit la binele colectivului, nu-i aşa?. Am aflat apoi că soluţia sugerată mie de şeful meu a fost propusă chiar de tovarăşa Căpităneanu, prim secretar la Sectorul IV, de care depindeam. Nu voia femeia să aibă probleme.

Aşa că nu credeam să am vreun dosar.

Şi totuşi.

În august am primit o înştiinţare de la CNSAS prin care eram anunţat că se găsise un dosar de 31 de file cu numele de Zbăganu Gheorghiţă şi eram invitat să îl consult.

La început am fost deziluzionat. Păi Truşcă , prietenul meu comunist, are un dosar de multe volume. Era mai important.

L-am citit cu sentimente amestecate.

Am văzut că pericolul securităţii era imaginar, numai în creierele oamenilor. Nu era real Securiştii erau şi ei nişte oameni care voiau să fie lăsaţi în pace. Dacă toate lucrurile mergeau prost în România, cum ar fi putut securitatea să meargă bine? Două aspecte hilare: vor să îmi controleze telefonul şi dau un număr greşt de telefon. Altul îmi schimbă sexul şi mă face femeie, căsătorită cu mine însumi.

Temuţii informatori ai securităţii, erau şi ei la fel: voiau să fie lăsaţi în pace. Colegii care au scris despre mine au făcut-o în acest sens: lăsaţi-l şi lăsaţi-ne în pace. Nu e periculos.

Cu asta s-a ocupat Securitatea? Au mîncat banii ţării degeaba. Direcţia III-a voia să mă scoată vinovat iar Direcţia II-a cerea să fim lăsaţi în pace, că informaţiile (ai celor din direcţia a III-a) lor nu se verifică.

Într-un stat socialist nici nu s-ar fi putut imagina un asemenea dosar jalnic. Da, să fie supravegheaţi duşmanii socialismului, spionii, teroriştii. Dar nu tovarăşii de stînga, eventual de o altă orientare. Eu nu am fost niciodată un duşman al comunismului. De-abia după 89 am devenit însă un adevărat comunist. NU ştiu ce orientare politică or avea căpitanul Monica şi colonelul Alexandru acuma. Pariez însă că s-au făcut şi ei anticomunişti. Pe atunci erau nişte apărători ai burgheziei, acum sunt la fel. Nu cred că mă înşel afirmînd că am fost şi atunci, şi acum de cealaltă parte a baricadei.