Īn lipsa unei instante cu drept de decizie, nu putine sīnt „sentintele" potrivit carora 1989 a fost: revolutie, lovitura de stat, revolta, rascoala, explozie sociala, contrarevolutie s.a.m.d.

Nu doresc a ma implica īn aceasta disputa, dar, īn īncercarea de a-mi gasi un raspuns posibil la īntrebarea: de ce a fost cu putinta 1989?, respectiv de ce a fost cu putinta traiectoria catre 1989, si de dupa, ma vad obligat sa nu ocolesc „sentintele" respective.

De la īnceput afirm ca resping ideea potrivit careia '89 este egal revolutie. Revolutia presupune īnnoirea paradigmei si nu revenirea la paradigma abandonata. Reīntoarcerea la paradigma īnlocuita nu este un act revolutionar, ci un act retardant asemeni celui potrivit caruia am reveni de la modelul heliocentric la modelul geocentric.

Faptul ca '89 a avut si caracter violent, iar actorii lui se declara revolutionari, nu constituie nici pe departe temei pentru a-l declara revolutie.

Nici cu ideea loviturii de stat nu ma īmpac, deoarece lovitura de stat este o actiune rapida desfasurata de catre persoane, sau grupuri de persoane, ce urmaresc preluarea puterii de stat īn cadrul aceluiasi regim politic.

Dar daca revolutie nu a fost, lovitura de stat nu a fost, iar celelalte „sentinte" sīnt forme de manifestari sociale īn cadrul aceluiasi regim politic, atunci ce a fost?

Un raspuns posibil este: abandon generalizat, caruia i se pot atribui conotatii ca: parasire, tradare, dezertare etc.

Nu e nici o taina pentru nimeni gestul lui Gorbaciov - televizat īn direct - prin care īsi abandona, sub semnatura, prerogativele de secretar general al P.C.U.S., presedinte al U.R.S.S., comandant suprem al fortelor armate ale U.R.S.S. s.a.m.d. Lantul abandonurilor lui a continuat pīna la abandonarea propriei patrii U.R.S.S., adica pīna la abandonarea īntregii puteri politice si de stat.

Precedīndu-l, Nicolae Ceausescu - desi fara semnatura - a facut acelasi gest, prin neasumarea exercitarii prerogativelor cu care era īmputernicit. Ba, mai mult, si-a abandonat chiar si propriul loc de munca.

Lor le-au urmat exemplul toate structurile īn subordine, ajungīndu-se ca īn cīteva ore īntreaga putere, atīt cea politica cīt si cea de stat, sa fie practic abandonata.

Desi precedata de unele gesturi de protest, napustirea propriu-zisa pentru luarea īn posesie a puterii a fost initiata dupa consumarea abandonului. Aceasta ordine a secventelor este confirmata si de faptul ca luarea īn posesie a fost apanajul celor aflati īn apropierea puterii abandonate si nu a acelora situati la mare distanta de aceasta.

Faptul ca luarea īn posesie a fost īnsotita si de acte de violenta, deasemeni, nu schimba cu nimic ideea abandonului, deoarece aceste acte, carora le-au cazut victime si persoane nevinovate, au fost, cu precadere, manifestari ale luptelor intestine īntre pretendenti si nu īntre abandonatori si napustitori.

Asa se face ca martiri si victime (morti, raniti, vaduve, orfani etc.) se īnregistreaza doar de partea „īnvingatorilor" si nu si de cea a „īnvinsilor".

Asa se face ca, desi „īnvingatorii" au luptat pe un front de peste 250000 km2, ei nu au reusit sa captureze nici macar un singur prizonier.

Este adevarat ca masa „īnvingatorilor" era atīt de eterogena, īncīt īn rīndurile pretendentilor la intrare īn posesie se aflau chiar si dintre cei ce pīna īn ajun erau detinatorii puterii. Cazul Ilie Verdet este concludent. D-sa, la numai cīteva ore dupa ce si-a abandonat functia de presedinte al Comisiei Centrale de Revizie a Partidului Comunist Romān, functie cu care a fost īnvestit la Congresul al XIV-lea al P.C.R. ce a avut loc doar cu cīteva saptamīni īnainte, se asociaza pretendentilor la intrare īn posesie si-si īnjghebeaza un guvern - adevarat, doar de 20 de minute - īn care se revedea, din nou, prim-ministru.

Dealtfel, pasiunea d-lui Ilie Verdet pentru reintrarea īn posesie a continuat si dupa. D-sa si-a faurit īn scurt timp un partid, ce si-l doreste revolutionar, cu care spera sa reintre īn posesia a nu numai ceea ce a abandonat, ci chiar mai mult decīt atīt.

Paradoxal la prima vedere este faptul ca fenomenul abandonului nu se limiteaza doar la factorii detinatori ai puterii. El se propaga īn jos, antrenīnd īn acest lant cele mai mari parti ale populatiei care īsi abandoneaza chiar propriile lor conditii de viata: proprietatea sociala asupra mijloacelor de productie, gratuitatea īnvatamīntului de toate gradele, asigurarea locului de munca, gratuitatea asistentei medicale s.a.m.d.

Sa fie oare vorba de un fenomen anormal asemeni celui al balenelor sinucigase? Sa fie oare vorba de moartea „indicatiei"?, deoarece este stiut ca daca „indicatie" nu era atunci nimic nu era!

Un prim raspuns ar putea fi acela potrivit caruia autorii abandonului au constientizat primejdia - interna sau externa. Lui i s-ar putea adauga si altele de genul: si-au recunoscut neputinta, si-au anticipat avantajele perspectivei s.a.m.d.

Īnsa, oricare dintre aceste raspunsuri, determinate de cauze interne sau externe, luate separat sau īn combinatii cu multe altele ce nu le-am enumerat, nu ar putea, īn nici un caz, sa motiveze abandonul puterii politice de catre o clasa dominanta.

Este stiut ca istoria tuturor societatilor de pīna azi este istoria luptelor dintre clase, iar clasele nu parasesc scena istoriei prin abandon, ci prin īmpotrivire acerba, violenta.

Ca atare, '89 este īn primul rīnd dovada incontestabila a inexistentei īn Romānia - si nu numai - a clasei muncitoare, nu numai ca clasa conducatoare, ci nici ca clasa pentru sine.

Īn al doilea rīnd, prin retardarea paradigmei, '89 este startul refacerii claselor, atīt cele exploatatoare cīt si cele exploatate, īn conditiile capitalismului tīrziu.

Īn al treilea rīnd, '89 este lectia de neuitat din care rezulta ca unei lumi dominate de clase nu i se poate opune o societate preponderent alcatuita doar din mase.

Īn al patrulea rīnd, si poate cel mai sever pentru noi comunistii, '89, respectiv traiectoria catre el si de dupa el, este consecinta ignorarii cerintei formulate de Marx potrivit careia scopul primordial al comunistilor si al partidelor muncitoresti este constituirea proletariatului ca clasa pentru sine. De retinut ca aceasta cerinta devine obiectiv prealabil rasturnarii dominatiei burgheze si cuceririi puterii politice si nu invers. Īn fapt īnsa, santierul constructiei socialismului a coexistat unei succesiuni inverse ordinii preconizate de Marx. Initial a fost cucerita puterea, iar dupa lichidarea burgheziei si mosierimii, ca detinatoare ale mijloacelor de productie, continuarea constituirii clasei muncitoare ca clasa pentru sine a fost considerata o problema fara obiect.

Asa se explica de ce propaganda nomenclaturista a introdus termenul de oameni ai muncii, pe care, pentru a flata impulsuri si pasiuni, īl asezona - dupa caz - cu superlative de genul: minunata noastra clasa muncitoare; eroica noastra clasa muncitoare s.a.m.d.

Īn fapt, sub aspectul stratificarii sociale, traiectoria catre '89 a fost - voit sau nu - traiectoria dizolvarii claselor īn mase.

Grav este si faptul ca īn discursul politic al vremii - si nu numai - masa era identica cu poporul - imagine care din pacate mai dainuie si azi. Ori masa trebuie deosebita de popor.

Poporul este stratificat īn paturi socio-profesionale. El este constient de sine prin traditie si prin modul sau de viata si gīndire. Masa, dimpotriva, este nestratificata, uniforma, cantitativa, fara specificitate si traditie, lipsita de constiinta de sine. Poporul este substantial si calitativ, raspunzator de actiunile sale. Masa, dimpotriva, este obiect predilect al manipularii si sugestiei. Masa nu-si asuma si nici nu i se cere sa-si asume raspunderea actiunilor ei. Poporul gīndeste īn ierarhii valorice si īn structuri, masa, dimpotriva, gīndeste īn cifre si īn acumulari. Ca popor tindem catre ceea ce persista de-a lungul tuturor transformarilor. Ca masa tindem catre ceea ce este la moda, catre ceea ce este efemer.

Si totusi se pare ca azi drumul istoriei nu poate ocoli masele. Comunitatea īn care traim este īn mod inevitabil lumea a ceea ce este acceptat de mase.

Multi īmpartasesc opinia ca masele merg īntr-o anumita directie si ca sarcina noastra - a comunistilor - ar consta īn a o cunoaste si a actiona īn conformitate cu ea.

Eu cred ca o atare imagine este fundamental gresita. Masele ca atare nu sīnt persoane; ele nu stiu si nici nu vor nimic, sīnt lipsite de continut si devin un instrument facil īn mīna celui ce le flateaza impulsurile si pasiunile. Masele īsi pot pierde usor cumpatul aruncīndu-se īn betia unor schimbari oarecare, urmīndu-si seducatorul pīna īn infern.

Asa se face ca īntre masele lipsite de ratiune si conducatorii tirani pot lua nastere unele interactiuni, care sa faciliteze orori inimaginabile. Īntreaga istorie a omenirii este pavata cu astfel de exemple. Nici perioada postbelica de la noi nu este scutita de asa ceva. Proliferarea nomenclaturismului, cultul personalitatii, distorsionarea ideii comuniste, deturnarea caracterului comunist al partidului si tot ceea ce a umbrit socialismul incipient este consecinta inexistentei clasei muncitoare.

Iata de ce Marx nu īncredinteaza maselor perspectiva emanciparii umane, ci clasei muncitoare.

Īnsa clasa difera atīt de popor, cīt si de masa. Temelia clasei se constituie ca produs al relatiilor de productie determinate de pozitia fata de mijloacele de productie. Dar, daca tinem seama, pe de o parte, de situatia īn productie, de formele de exploatare, de raporturile sociale de munca, iar pe de alta parte, de conditiile de viata, de constientizarea acestor raporturi si a acestor conditii, de posibilitatea schimbarii lor, atunci legatura dintre acesti factori face sa apara o clasa sociala, adica un grup nestructurat īnca, dar cu structuri latente. Daca acest grup se organizeaza īn sindicate si īn partide, el capata corp care-i este propriu. Abia atunci el poate sa capete nu numai constiinta propriilor aspiratii, ci si sa si le exprime, sa le concretizeze īn revendicari si sa desfasoare īn cadrul societatii actiuni metodice pentru a ajunge la schimbarea conditiilor de existenta ale membrilor sai.

Daca aceste actiuni sīnt duse pīna la capat, ele pot provoca o rasturnare generala a structurilor existente.

Constituirea claselor si luptele dintre ele se dezvolta cu o intensitate mai mare sau mai mica, īn raport cu circumstantele si conjunctura economica si politica. Asa se face ca īn tarile cu standard de viata ridicat constituirea si dezvoltarea clasei muncitoare sa aiba un ritm mult mai scazut decīt īn tarile cu standard de viata scazut.

De asemenea, mediul muncitoresc devine clasa si sub presiunea altor medii care la rīndul lor tind sa se constituie ca clase pentru a-si apara interesele si privilegiile, impunīnd īntregii societati ideologia lor.

Īn Romānia zilelor noastre, tranzitia este practic etapa constituirii claselor sociale.

Rusinos, dar semnificativ, este faptul ca nici unul din partidele ce se declara ca reprezinta interesele muncitorimii nu-si propune sa constituie mediul muncitoresc ca clasa. Ba din contra, aproape toate partidele īsi propun sa constituie alte clase, mai mult sau mai putin opuse clasei muncitoare.

A devenit notorie vehementa cu care domnii Ion Iliescu, Silviu Brucan si alti semnatari ai Anagajamentului Solemn, dupa ce au interzis prin lege dreptul comunistilor la asociere īn propriul lor partid, se vor ctitorii unei „clase sociale" botezata: mijlocie.

Asemeni pietrisului, al carui sortiment este definit de marimea ochiurilor sitei prin care trece, clasa mijlocie este definita doar de marimea venitului. Dupa parerea d-lui Silviu Brucan, toti cei ce am avut īn 1996 un venit lunar de aproximativ un milion de lei am fost numarati īn clasa mijlocie.

Eu cred ca aceasta diversiune are doar un singur scop: īmpiedicarea constituirii mediului muncitoresc ca clasa.

Tuturor acestor tulburatori de ape le reamintim ca proletariatul este produsul burgheziei si ca constituirea proletariatului ca clasa este inevitabila īn conditiile unei societati alcatuite din clase.

Īndemnul d-lui Ilie Verdet prin care ne cere sa abandonam definitiv doctrina clasica, dogmatica despre socialism - dincolo de absurditatea propozitiei: doctrina clasica dogmatic?! - este edificator īn ceea ce priveste „grija" d-sale fata de mediul muncitoresc si interesele acestuia.

Comunistii cred īn clasa muncitoare, īn viitorul ei, si considera ca constituirea clasei muncitoare este prima porunca a decalogului comunist.

Fara clasa muncitoare orice proiect social nu este altceva decīt un castel de nisip.

De aceea partidul comunistilor si partidele muncitoresti trebuie sa fie partidele de clasa ce-si propun, īn primul rīnd, constituirea proletariatului ca clasa pentru sine. Pīna ce aceasta sarcina nu este īndeplinita, '89 si traiectoria catre el este pe deplin repetabila.