Toata lumea stie ca in ultimii 20 de ani economiile au progresat de o maniera globala si rapida in majoritatea tarilor lumii si in particular in tarile dezvoltate. Tarifele vamale s-au topit iar tarile si-au deschis pietele comertului si investitorilor internationali. Ni s-a mai spus ca tehnologia a progresat ca niciodata. Revolutiile se multiplica in industriile de virf. Bine inteles ca au aparut si probleme : diferenta dintre bogati si saraci s-a adincit, mediul este distrus progresiv, sint tari in care saracii sint abandonati. Dar, motorul cresterii se tureaza… Deci, pentru un viitor mai bun nu ne ramine decit sa reglam niste mici prbleme…

De fapt, ultimii 20 de ani au adus, exact contrariul. Ultimii 20 de ani sint un esec economic dramatic pentru cele mai multe dintre tarile lumii. Afirmatia aceasta are ca baza analiza unor date publicare de Banca mondiala si a altor surse.

Īn America Latina si Caraibe, īntre anii 1960-1980 PIB/cap de locuitor avea o crestere medie anuala de 7,5%. Dupa 1980 nu a mai crescut decīt cu 7%. Īn Africa subsahariana valorile respectivilor indici sunt : 3-4%, respectiv -1,5%. Nici tarile din Asia de SE nu au fost ocolite de criza economica mondiala. Cresterile de dupa anii 80 se cifreaza, īn aceasta zona la mai putin de jumatate din valorile anilor precedenti. Indicatorii sociali importanti ca: speranta medie de viata la nastere, mortalitatea infantila, nivele de alfabetizare, si educare sunt dezastruosi pentru tarile cu venituri mici si medii.

Nimeni nu poate contesta datele respective. Nimeni nu mai poate contesta rezultatele comparatiei dintre cele doua perioade. Procesul nu este ciclic. Ambele prioade au cunoscut o recesiune mondiala . Bilantul ultimilor douazeci de ani pare sa fie si mai catastrofic.

Caci, de fapt, cresterile nu sint un apanaj al intregii lumi, ci numai pentru unii. Iar promisiunile celor care au permis tarilor dezvoltate sa se dezvolte in continuare nu s-au indeplinit la nivel mondial. Autoritatile care su conceput si girat politica majoritatii tarilor celeor mai dezvoltate sīnt : FMI, Banca Mondiala, Departamentul trezoreriei americane. Daca faptele de baza sint in genreal cunoscute, la intrebarea de baza : care sīnt modificarile structurale si politice care au dus la acest teribil esec economic, nu s-a raspuns.

Cum s-a ajuns aici?

Este greu sa se izoleze cauzele unui declin economic mondial, de lunga durata care implica un mare numar de tipuri economice si de stadii de dezvoltare extrem de diferite intre ele. Dar rezulta o tendinta clara din politica cu origine in Washington din cursul ultimilor 20 de ani. Citeva exemple pot sa ilustreze o mare parte a procesului istoric.

Criza financiara asiatica din 1997 a fost provocata de o deschidere a pietelor de capital care a dus la un aflux rapid de fonduri straine. Aceasta situatie a fost sustinuta cu vigoare de Departamentul trezoreriei de stat american, impotriva faptului ca tarile interesate dispuneau de dobinzi la imprumuturile interne crescute si nu aveau nevoie neaparata da marirea imprumuturilor lor externe. Economistul sef al bancii mondiale din acea perioada si laureat al Premioului Nobel, Joseph Stiglitz a remarcat ca : artizanii acestei politici nu au dispus de nici un fel de studiu care sa demonstreze ca deschiderea pietei de capital avea sa duca la crestere economica. In cazul Asiei, masurile au dus la efect contrariu. In perioada anilor 1996 si 1997 s-a realizat o inversare a fluxului finantelor de circa 11% din PIB-ul Coreei de Sud, Malaieziei, Filipinelor si Tailandei. Parasirea acestor tari de catre fondurile financiate a dus la prabusirea monedelor locale si a declansat o panica financiara.

Washington-ul a intervenit prin mijloace diferite si a reusit sa transforme criza intr-un proces de declin economic regional grav. Mai inti Trezoreria a convins Japonia sa-si abandoneze propunerea initiala a realizarii unui fond monetar asiatic care ar fi furnizat zonei cel putin 100 miliarde de dolari pentru a stabiliza monedele inainte ca acestea sa inceapa o cadere libera. Apoi, FMI a impus o politica de austeritate fiscala si monetara inutila economiilor in criza. Aceasta s-a realizat prin dobinzi imense : de pina la 80% in Indonezia. S-au mai realizat si alte erori importante care au dus la rezultatul acesta dezastruos. In 1998 economia indoneziana a avut o cadere de 13.7% iar cea a Tailandei de 10 %.

Criza asiatica s-a extins mai intīi in Rusia apoi in Brazilia. Aceasta a ilustrat un alt efect pervers al liberalizarii temerare a investitiilor din perioada aceea : o panica se poate propaga la toate tarile care au cea mai mica relatie comerciala comuna. Comportamentul solidar al investitorilor este suficeint pentru declansarea crizei. Inca o data interventia FMI a agravat situatia. In Rusia si Brazilia Organizatia a insistat pentru mentinetea unor rate de schimb supraevaluate, sustinindu-le cu ajutorul unor imprumuturi considerabile ( 42 miliarde de dolari pt. Brazilia ) si de dobinzi crescute ( pina la 170% ) in Rusia. In ambele tari monedele s-au prabusit, productiile s-au redus si tarile respective sint considerate drept datornice, fara nici un fel de cistig din punct de vedere economic, ca urmare a tranzactiilor efectuate. Singurul argument al FMI pentru mentinerea nivelelor de schimb supraevaluate era acela ca o prabusire a acestuia ar fi dus la hiperinflatie. Dar nu a avut lor niciun fel de hiperinflatie iar cele doua economii au reactionat foarte pozitiv la devalorizarea monetara, Rusia a inregistrat cea mai mare crestere din ultimii 20 de ani in 2000 ( 8,3%).

Acest scenariu s-a repetat mai recent in Argentina unde guvernul a evitat sa regleze grelele datorii pe care le-a acumulat mentinīnd timp de 4 ani de recesiune aceeasi rata de schimb, triplind dobinzile si imprumutind de FMI considerabila suma de 40 miliarde de dolari in decembrie care a trecut. Pentru a intelege absurditatea acestui gest, imaginati-va ca SUA ar imprumuta 70% din bugetul sau federal ( 1 400 miliarde dol ) pentru a evita ca dolarul, supraevaluat, sa se prabuseasca.

Economiile de tranzitie sint un caz particular, dar ele ilustreaza pagubele monumentale la care se ajunge atunci cind sint lasate elitele americane sa creeze o noua societate. Astfel, īn numai citva ani Rusia a pierdut pina la jumatate din venitul sau national dupa ce a adoptat terapia de soc recomandata de FMI in 1992. In ciuda faptului ca FMI a incercat sa dezminta, Rusia a urmat cu adevarat acest program, incluzind si politica de liberalizare imediata a preturilor ( care a dus la o inflatie de 520% in trei luni ) si de privatizare rapida a industriei. Guvernul a indeplinit cea mai mare parte a obiectivelor fiscale si monetare ale FMI, cel putin pina cind economia s-a prabusit pina la nivelul in care trocul a devenit moneda de schimb preferata a populatiei. Rezultatul : o noua tara subdezvoltata cu un venit pe cap de locuitor mai mic decit al Mexicului ; in afara de perioadele de razboi si dezastrele naturale, aceasta a fost cea mai grava prabusire economica din toata istoria.

In timpul aceleiasi perioade, alte modificari politice si structurale au incetinit cresterile tarilor cu venituri mici si mijlocii. Politici monetare stricte ( dobinzi mari ) erau preambulul oricarui imprumut al FMI peantru ansamblul tarilor in curs de dezvoltare. Aceasta tendinta era prezenta si in regiunile cu dezvoltare mare, incluzind SUA si Europa ( unde, aceasta practica predomina si in prezent ), iar incetinirea cresterii care decurge de aici a afectat si tarile in curs de dezvoltare ca ratiune a unei cereri reduse pentru produsele lor la export. In afara de aceasta, respectivele tari si-au marit rezervele monetare, blocind astfel o parte din bani in bani necirculanti, fenomen care s-a rasfrint asupra ratelor de crestere care au devint negative ( -0,4 , -2% , in functie de rezervele respectivelor tari )

Occidentul lucreaza cu doua etaloane

Politicile dezastruoase a ultimilor 10 ani sint adesea atribuite ideologiei exacerbate a economiei de piata si a liberului schimb. Dar nu este exact. Iata un exemplu. Pentru tarile care si-au sacrificat economiile pentru a mentine o dobinda fixa, ca Rusia, Brazilia, si Argentina, solutia liberului schimb ar fi constat in abandonarea indicelui si lasarea monedei sa se prabuseasca. In timpul crizei asiatice una dintre singurele sinterventii ale Washington-ului a fost aceea de a obliga guvernele regiunii sa garanteze datoria detinuta de imprumutatorii straini privati, mai degraba decit a lasa banca sa se supuna disciplinei pietei.

Este mai coerent sa spunem ca interesele nationale ale tarilor in dezvoltare si in tranzitie sint sacrificate in favoarea intereselor strainilor celor mai puternici. Aceasta teza este fara indoiala cea mai evidenta in cazul drepturilor de proprietate intelectuala. Tarile din Sud pierd deja citeva duzini de miliarde de dolari anual in favoarea monopolurilor straine - o pierdere de resurse care se va agrava daca tarile bogate vor reusi sa impuna acordul TRIPS ( Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights ) al OMC ( ca sa relativizam lucrurile, Total Official Developement Assistance = ajutorul oficial total pentru dezvoltare, al tarilor cu venituri mari pentru tarile in curs de dezvoltare se ridica la 40,7 miliarde de dol. īn 1999)

Monopolurile asupra brevetelor sint formele de protectie cele mai costisitoare si cele mai ineficiente - in cazul medicamentelor de prima necesitate - si cele mai grave, din cite exista in prezent. Din punct de vedere economic acestea creaza aelasi tip de distorsiuni ca si taxele vamale numai ca sint mult mai jenante. In acest timp, tentaiva de extindere a legii americane asupra brevetelor si drepturilor de autor in tarile in curs de dezvoltare a devenit unul dintre obiectivele principale ale politicii comerciale externe pentru SUA.

Cresterea cererilor externe relative la proprietatea intelectuala nu epuizeaza numai si rarele resurse ale tarilor in curs de dezvoltare, dar face ca lucrurile sa devina mai dificile pentru ele, daca doresc sa urmeze exemplul de industrializare tardiva a tarilor mai prospere, cum este Corea de Sud sau Taivanul, pentru care, difuzarea tehnologiei straine a jucat un rol important in dezvoltare. Aceasta se integreaza intr-o problema mai generala, reflectata de esecul economic al ultimilor 20 de ani. Istoriceste vorbind, exista numeroase cai de a ajunge la dezvoltare, dar nici una dintre ele nu seamna cu politicile actual impuse de Washington tarilor in curs de dezvoltare si celor īn tranzitie.

Tarile in curs de industrializare utilizeaza combinatii de masuri si planificari industriale, de control riguros al subventiilor si taxelor de schimb, tarife vamale si restrictii la importuri pentru a atinge un nivel in care industriile si societatile lor ar putea deveni competitive la nivel international. In anumite privinte, aceste strategii sint similare celor utilizate de tarile cu venit mare care le-au precedat. In 1914, de ex., taxele vamale americane pe produsele manufacturate straine erau considerabile : 44%.

Oricum, in prezent, tarile dezvoltate imping scara , ca sa nu se mai suie nimeni la nivelul lor ( cum explica economistul Ha-Joon Chang in viitoarea sa carte cu titlul respectiv "Kicking away the lader''). Este greu de spus in ce masura incetinirea cresterilor provine din interdictia de a aplica strategii de dezvoltare potential eficace si de inlocuirea lor printr-o obsevare rigida a avantajului comparativ īn liberalizarea comertului a urmat istoriceste dezvoltarii, economiile nationale competitive pe pietele mondiale. Nu va fi surprinzator ca tentativa de a inversa acest proces se va dovedi contraproductiva.

Ca raspuns la aceasta critica, Banca Mondiala a comandat niste studii care pretind sa demonstreze ca tarile care au globalizat cel mai mult in cursul ultimilor decenii sint cele mai prospere. In acest timp, cum a stabilit Dani Rodrik, profesor la Univ. Havard, aceste studii nu demonstreaza nimic. Banca mondiala utilizeaza partea comerciala a PIB ca unitate de masura a mondializarii. Dar aceasta parte comerciala este un rezultat si nu o variabila politica ; ea are tendinta sa se mareasca propotional cu cresterea. Deci, tot ce Banca Mondiala demonstreaza, de fapt, este ca tarile care au cresterea cea mai rapida au tendinta de a-si mari portiunea lor de economie destinata comertului.

Globalizatorii preferati ai Banicii mondiale par sa fie trei tari ale caror cresteri s-au accelerat in cursul ultimilor 20 de ani : China, India si Vietnam. Dar China si India au doua dintre pietele interioare cele mai protejate din lume. China nu dispune nici macar de moneda convertibila iar India realizeaza controale stricte ale capitalurilor. Cazul este asemanator pt. Vietnam unde, in ultimii ani, cele mai mari investitii au fost realizate de stat.

Globalizatorii care prospera sint, de fapt exceptiile care confirma regula. Si, daca am incerca sa extragem o regula plecind de la aceste exemple reusite in termeni de dezvoltare, ar fi aceea ca conditiile in care comertul si investitorii internationali pot contribui la cresterea si dezvoltarea unei tari sint specifici tari respective. Dar problemele cele mai elementare ale finantelor internationale cum ar fi : cum ar trebui sa fie taxele de schimb, fixe sau flexibile, depind de instirutiile nationale particulare ale tarilor in cauza. Ratiune in plus pentru a permite guvernelor nationale sa elaboreze propriile lor politici economice.

Exact asupra acestui punct, armatele de economisti si birocrati dela Washington nu vor sa faca concesii. Si poseda un cartel de creantatori puternici dirijati de FMI, capabili sa determine politica unor duzini de tari imprumutate. Un guvern care nu se inchina in fata conditiilor FMI nu va avea cu usurinta acces la credite private sau, in cea mai mare parte a cazurilor, la credite prin Banca Mondiala sau alti imprumutatori mutilaterali cum este Banca de dezvoltare interamerican sau Grupul celor sapte natiuni.

Pīna cind acest cartel nu va fu suprimat, sau politica lui modificata de o maniera drastica, numai tarile ale caror guverne sint destul de puternice pentru a le tine piept vor avea sansa inversarii esecului economic al ultimilor 20 de ani ai secolului XX