Potrivit lui Marx, "Munca este un proces īntre om si natura, īn care omul mijloceste, reglementeaza si coordoneaza prin propria sa activitate schimbul de substante dintre el si natura". Marturisesc ca imaginea pe care mi-o sugereaza aceasta definitie mi se pare saracacioasa, dar incitanta pentru a supune dezbaterii conceptul de munca. Astfel, conform redactarii munca ar fi doar activitatea omului orientata catre schimbul de substante dintre el si natura. Or, īn realitate toate vietuitoarele īsi orienteaza activitatea catre schimbul de substante dintre ele si natura. Ca atare, aceasta forma de activitate nu-l deosebeste cu nimic pe om de preom si nici chiar de animal. Nici confectionarea si interpunerea unui obiect īntre om si natura care sa-i faciliteze schimbul de substante dintre el si natura nu este definitoriu, deoarece azi se cunosc vietuitoare - primate si nu numai - care se comporta ca atare. Cīt despre reglementare - ca punere īn ordine, coordonare si punere de acord - cred ca nu este cazul sa insist.

         Omul vine pe lume cu mīinile goale. El este total inadaptat si inadaptabil conditiilor naturale si modificarilor acestora. Dezvoltarea omului se face prin adaptarea mediului natural la propria lui fiinta, iar dezvoltarea lumii animale se face prin adaptarea ei la modificarile naturii. Marturie ne sta faptul ca, īn timp ce īn decursul īntregii istorii structura generala a organismului uman nu a suferit modificari esentiale, transformarea naturii de catre om a capatat proportii planetare. Asadar, īn prima redactare se poate afirma ca formele primitive de activitate orientata catre schimbul de substante s-au transformat īn munca umana numai si numai atunci cīnd omul, cu fortele sale esentiale si īn mod constient, a īnceput sa produca si sa foloseasca o interfata īntre el si natura, care īi prelungeste si īi amplifica functiile fizice, interfata īn care el se regaseste ca fiinta neīngradita de instinct, ca fiinta cu adevarat libera si universala.

         Animalele īsi creeaza si ele o lume exterioara, dar aceasta lume este o lume conservatoare, statornicita īn instinct si transmisa ereditar prin programe preponderent genetice. Lumea exterioara, natura umana creata de om, īn care el se oglindeste pe sine ca fiinta umana si īn care el se obiectualizeaza, este produsul actiunilor sale constient orientate, dirijate de programe preponderent dobīndite, dezvoltate si transmise din generatie īn generatie si nu prin programe ereditare transmise instinctual. Ca atare, īn afara de om nici o vietuitoare nu cunoaste libertatea si nici nu are nevoie de ea, īn timp ce pentru om eliberarea de instinct a fost o necesitate vitala. Numai prin aceasta eliberare omul a devenit fiinta umana universala, generatoare de sine si creatoare.

         Dar organele naturale cu care omul poate actiona asupra naturii sīnt, īn general, putin potrivite pentru a prelucra nemijlocit materia bruta a naturii si, drept consecinta, ele pot actiona īn limite foarte īnguste. De aceea, omul, punīndu-si īn actiune īntregul potential fizic si psihic, si-a creat din materialul oferit de natura mijloace artificiale care i-au prelungit, amplificat si preluat, pentru īnceput, functiile fizice, iar ulterior si cele psihice. Dar realizarea acestor mijloace artificiale a fost posibila atunci si numai atunci cīnd formele activitatilor īntīmplatoare, conditionate īnca instinctiv, au capatat un caracter constient, adica atunci cīnd īn procesul respectiv se obtinea rezultatul care la īnceputul acestui proces exista īn reprezentarea omului, cu alte cuvinte exista īn mod ideal. Īn īntregul act al muncii, īnainte de a se efectua īn fapt, omul efectueaza īn capul lui nu unul, ci mai multe acte de gīndire. El cauta modalitatea cea mai eficienta, calea de minima rezistenta si alege dintre toate actele ideale pe acela care i se pare a fi cel mai indicat pentru atingerea scopului urmarit. Asadar, se poate spune fara a gresi ca oamenii sīnt producatorii reprezentarilor lor ideale.

         Avantajele incomensurabile pe care le ofera modelele ideatice constau, īn primul rīnd, īn caracterul lor labil, precum si īn faptul ca ele permit corectarea actului īnfaptuirii scopului prin controlul permanent exercitat pe īntreaga durata a procesului muncii. Actiunile ideatice cu obiectele muncii si cu mijloacele de productie ofera omului posibilitati de productie uriase. Fara acest transfer premergator al actelor practice īn plan ideal, procesul muncii nu s-ar fi eliberat nicicīnd de formele initiale instinctive si omul ar fi ramas īn continuare preom. Īn acest sens se poate afirma ca dezvoltarea constiintei a fost, este si va fi īntotdeauna premisa dezvoltarii activitatii practice transformatoare atīt a naturii cīt si a societatii.

         Nu īmpartasesc vulgarizarea potrivit careia "Primul act istoric al oamenilor prin care ei īncep sa se deosebeasca de animale nu este actul gīndirii - ci faptul ca īncep sa produca mijloace de trai". A īmpartasi aceste idei ar īnsemna sa atribui unuia si aceluiasi fenomen relatii de cauzalitate. Or, asa cum izbucnirea luminii si a sunetului īnsotesc fenomenul descarcarii electricitatii atmosferice, tot asa dezvoltarea mīinii si a creierului reprezinta efectul unor fenomene paralele ale aceluiasi proces, si anume: procesul muncii. Mīna nu este altceva decīt unealta creierului proiectata īn afara acestuia. Dezvoltarea si perfectionarea mīinii si a creierului trebuie privite ca un proces concomitent, reciproc conditionat. Delimitarea absoluta a activitatii spirituale (teoretice) de cea fizica (practica) este neīndreptatita si profund daunatoare, deoarece ea duce la disecarea metafizica si idealista a unui proces unic si nu lasa sa fie īnteles procesul muncii īn integritatea lui.

         Multi "teoreticieni", fideli ai "Cursului de socialism stiintific", opun elementul teoretic din munca celui practic, si pe cel intelectual celui fizic. Dar este clar pentru oricine ca si īn cazul unui domeniu de activitate asa cum este cunoasterea munca nu este pur ideala si nici pentru cea mai terestra activitate munca nu este o activitate pur fizica. Gīndirea nu exista īn afara activitatii si nici activitate īn afara gīndirii. Azi, cīnd transplanturile de organe au ajuns un fapt banal, mi-e greu sa cred ca Engels s-ar fi īncumentat sa afirme ca: "Mīna omului a putut atinge acel īnalt grad de desavīrsire care i-a permis sa creeze asemenea minuni ca tablourile lui Rafael, statuile lui Thorvaldsen sau muzica lui Paganini" deoarece, oricīt de perfecta ar fi operatiunea transplantarii mīinii lui Paganini, fara contributia creierului nu s-ar fi putut obtine niciodata un nou Paganini. Mari prejudicii a adus miscarii muncitoresti īn general si miscarii comuniste īn special falsa imagine cu privire la prioritatea mīinii asupra creierului. Practicata cu vehementa īn Romānia, aceasta discriminare atingea grotescul. Desi depasirea conditiei de muncitor cu bratele era īncurajata prin gratuitatea īnvatamīntului de toate gradele, beneficiarii acestor privilegii erau sanctionati prin declasarea lor īn rīndurile micii burghezii. Greu, foarte greu le este si azi vulgaro-bolsevicilor sa īnteleaga ca īndepartarea mīinii de obiectul muncii, respectiv de unealta, este o conditie pentru cresterea productivitatii muncii, implicit pentru apropierea orizontului comunist.

         Interfata pe care omul si-o creeaza pentru a-si prelungi si amplifica functiile si pe care el o interpune īntre el si natura nu este altceva decīt mijlocul tehnic de munca respectiv: tehnica. Dar tehnica se construieste īn baza legilor naturii. Pentru om, īntregul arsenal de posibilitati tehnice este arsenalul naturii īnsasi. Tehnica serveste drept mijloc de transformare a naturii, numai si numai pentru ca ea se cladeste īn conformitate cu legile naturii. Tehnica actioneaza asupra naturii, asa cum natura actioneaza asupra siesi. Ca atare, tehnica, īn calitate de mijloc de a actiona asupra substantei, corespunde acelor proprietati naturale ce urmeaza a fi modificate. Cu ajutorul metodelor mecanice sīnt modificate proprietatile mecanice ale substantei; cu ajutorul metodelor fizice sīnt modificate proprietatile fizico-mecanice ale substantei, iar cu cele chimice sīnt modificate proprietatile mecano-fizico-chimice ale substantei. Īn practica īnsa, aceste metode rareori se aplica īn stare pura. Azi, aproape orice proces tehnologic constituie o īmpletire complexa īntre diferite metode de actionare, iar metoda mecanica, "activitatea care da forma", devine partenerul unor activitati constructiv-transformatoare.

         Sa luam ca exemplu metoda chimica. Aici este greu sa deosebim substanta "mijloc de munca" de substanta "obiect al muncii". Aici nu exista un instrument de actionare nemijlocita, o unealta care "da forma", asa cum se īntīmpla de regula īn cazul metodelor mecanice. Apa se poate obtine sapīnd o fīntīna, dar si oxidīnd hidrogenul. Īn acest din urma caz care este unealta si care este obiectul muncii: oxigenul sau hidrogenul? Am insistat asupra acestor aspecte deoarece consider ca perseverenta cu care se limiteaza procesul muncii īn literatura nomenclaturista doar la sfera formei fizice de miscare a materiei si numai cu unelte de munca mecanice denota o crasa īngustime a orizontului cunoasterii.

         Īn procesul muncii distingem doua acte principale si anume:
1. stabilirea scopului
2. realizarea lui īn fapt

         La rīndul lor, fiecare dintre aceste doua acte este alcatuit din mai multe secvente specifice. Astfel, realizarea īn fapt a scopului presupune o activitate informational-cognitiva: cunoasterea fenomenelor si a legilor naturii; o activitate ideal-constructiva: crearea modelului ideal al viitorului rezultat real si o activitate real-constructiva: realizarea practica nemijlocita a scopului, care la rīndu-i este alcatuita din doua componente si anume: cea afectata supravegherii, controlului si informarii, precum si cea afectata nemijlocit obiectului muncii caruia īi da forma, continut sau functie. La rīndul sau, stabilirea scopului este īnsotita de: o activitate informational-cognitiva si o activitate de evaluare a sanselor. Ulterior, īn masura dezvoltarii societatii, fiecare dintre momentele realizarii scopului se transforma īntr-un domeniu al unei activitati separate, divizat la rīndul sau īntr-o multitudine de genuri de munci diferentiate.

         Astfel, īn zilele noastre activitatea informational-cognitiva se desprinde si formeaza sfera stiintelor teoretice fundamentale; activitatea ideal-constructiva se desprinde si formeaza sfera stiintelor aplicative, iar cea real-constructiva se desprinde si formeaza sfera activitatii personalului ingineresc si a muncitorilor. De retinut ca, īn conditiile sincretismului primitiv al muncii, la stabilirea scopului si la realizarea lui īn fapt participa deopotriva atīt potentele spirituale ale omului (cunoasterea, imaginatia etc.) cīt si cele fizice, cum ar fi travaliul muschilor. Numai īmpletirea lor īntr-o unitate organica a facut posibil procesul muncii. Ulterior, odata cu aparitia claselor sociale, etapa referitoare la stabilirea scopului a devenit privilegiul claselor dominante, claselor dominate revenindu-le realizarea īn fapt a scopului.

         Dar īn procesul schimbului de substante dintre om si natura realizarea scopului implica delimitarea activitatii umane doar la relatii dintre el si natura. Cum īnsa actionarea omului asupra naturii se face prin intermediul tehnicii putem defini, īn prima instanta, drept caracteristici definitorii pentru clasele dominate - relatiile tehnologice. Descoperind legile naturii si ale fenomenelor ce o īnsotesc īn procesul muncii, omul se genereaza pe sine ca fiinta umana, si ca fiinta umana transmite semenilor sai experienta si cunostintele acumulate si īmbogatite din generatie īn generatie. Īn acest fel, omul devine principala forta de productie a tuturor timpurilor.

         Pe masura dezvoltarii istorice, procesul muncii se īmbogateste cu noi componente si cu noi forte de productie ce rezulta din diviziunea muncii, din cooperare si coordonare, din organizarea stiintifica, din aplicarea tehnologica a stiintelor si din patrunderea stiintei īn productie ca forta nemijlocita de productie, ca forta de productie generala, atīt īn componenta sa materiala cīt si īn cea spirituala. De aceea este necesar ca, regīndind aria de constituire a proletariatului, sa ne referim la īntregul ansamblu al productiei sociale, mai exact la crearea avutiei sociale care cuprinde īntreaga activitate utila a societatii īn toate formele ei de manifestare si nu doar limitata la productia bunurilor materiale. Criteriul muncii fizice (oameni care pun īn miscare unelte de productie) a īncetat sa fie determinant pentru caracterizarea proletariatului. Īn vremea lui Marx, forta de munca era apreciata, cu precadere, dupa rezistenta fizica, experienta si īndemīnarea posesorului ei. Īn mileniul nostru, productia avutiei materiale depinde din ce īn ce mai mult de bogatia spirituala a membrilor societatii, de gradul lor de dezvoltare intelectuala si spirituala. Pe masura automatizarii, are loc un proces de reducere atīt relativa cīt si absoluta a personalului ocupat īn sfera activitatii real constructive nemijlocite de bunuri materiale. Dar asta īnseamna oare ca se reduce īn mod corespunzator elementul subiectiv īn sfera muncii productive? Daca da, atunci va trebui sa ne declaram de acord ca īn final oamenii vor fi exclusi din sfera fortelor de productie. Īn realitate īnsa, domeniul activitatii productive īn societatea contemporana nu se limiteaza doar la participarea nemijlocita īn sfera productiei materiale. Dimpotriva, se poate spune ca raportul dintre ele are tendinte opuse si anume: cu cīt se reduce numarul oamenilor ocupati nemijlocit cu productia materiala , cu atīt creste numarul oamenilor ocupati īn sfera activitatii utile.

         Munca este actul autocreerii omului, adica activitatea prin care si īn care el devine īntr-adevar ceea ce este ca esenta umana, ca fiinta necesara celuilalt om, respectiv celalalt om ca fiinta necesara primului, ca fiinta sociala. Iata asadar ca, īn trecerea de la faptul economic al muncii la cel uman, munca apare ca o categorie filozofica, deoarece conceptele care privesc existenta si esenta omului tin de filozofie si nu de stiinta economica sau oricare alta stiinta.

         Īn capitalism, obiectul muncii nu apartine celui ce l-a produs. Omul produce obiecte straine pentru oameni straini, iar pe masura intensificarii diviziunii muncii omul este redus atīt fizic cīt si spiritual la un automat prestator de activitate abstracta. Īn aceasta conjunctura, omul se vinde pe sine pentru a exista fizic, īsi vinde demnitatea sa umana si devine o marfa ca oricare alta. Īn capitalism, munca, īn loc sa devina o manifestare a deplinei personalitati, este o deposedare, o īnstrainare nu numai a realitatii economice, ci a īntregii realitati umane, adica o īnstrainare a libertatii de a se autorealiza, de a se autoproduce. Dar, deoarece la om existenta si esenta pot fi disjunse, īn conditiile modului de productie capitalist munca are ca obiectiv doar componenta existentiala a omului. Esenta, ca o componenta definitorie a muncii umane, fiind ignorata, rezulta ca īn capitalism munca dezumanizeaza omul. Reumanizarea omului presupune reunirea esentei cu existentul. Aceasta este sarcina revolutiei comuniste: umanizarea omului.

         Pe aceasta temeinicie ce nu poate fi afectata de argumente economice sau politice trebuie cladite raspunsurile referitoare la agentii istorici si la conditiile istorice ale revolutiei. Orice critica ce se refera doar la criza economica si cea politica a capitalismului este condamnata din capul locului la esec, deoarece aceasta va conduce cel mult la simple reforme economice sau politice si nu la abolirea situatiei catastrofice privind esenta umana. Singura solutie este revolutia radicala, revolutia totala, revolutia calitativa, adica revolutia comunista. Temeiul justificativ este deposedarea, īnstrainarea, privarea totala de realitate a omului. Īnsa modul īn care se realizeaza si se exprima munca īnstrainata este proprietatea privata, de unde rezulta ca suprimarea īnstrainarii presupune suprimarea pozitiva a proprietatii private. Dar, daca exista o forma īn care se realizeaza munca īnstrainata, īnseamna ca exista si o forma a proprietatii īn care se realizeaza munca autentic umana si a carei esenta consta īn apropriere si nu īn a avea sau a poseda. Īnsa apropierea este un proces īndelungat, chiar deosebit de īndelungat. Aproprierea nu este un subiect al unui decret prezidential si nici chiar hotarīrea tuturor Adunarilor Nationale. Apropierea presupune dobīndirea ca necesitate a constiintei socialist umanitare potrivit careia: "dezvoltarea fiecaruia este conditie pentru dezvoltarea tuturor". Pīna atunci, toti pasii pe care īi va face societatea se vor efectua - mai mult sau mai putin - īn prezenta proprietatii private.

         Dintre toate formele de proprietate (intima, personala, asociativa etc.) proprietatea privata este acea forma a posesiunii ce genereaza relatii de dominatie-supunere. De aceea este necesara eradicarea proprietatii private, negarea pozitiva a ei . Dar oare atingerea acestui stadiu al societatii va conduce la disparitia muncii? Nici vorba de asa ceva, deoarece fiinta-om si munca formeaza un tot unitar, si anume: omul uman. Īntrebarea se pune: care vor fi particularitatile muncii atunci? Fara īndoiala ca un raspuns convingator nu poate fi dat.

         Oamenii de stiinta, filozofii, pornind de la unitatea materiei, se straduiesc sa comaseze toate disciplinele īntr-o singura stiinta. Īn aceasta situatie diviziunea muncii dispare, iar munca va avea acelasi caracter ca stiinta, si anume o forma unica universala. Eu consider ca germenele de azi al acestei forme de munca īl constituie activitatea informational-cognitiva, careia i se va integra activitatea informational-ideatica si cea real-constructiva. Azi, deja stiinta a devenit forta de productie. Faptul ca va fi o stiinta unica nu īnseamna cītusi de putin ca omul va deveni unic, un standard, un robot. Sa nu uitam ca omului īi sīnt proprii intuitia, talentul, imaginatia, sentimentele, emotia s.a.m.d., si ca atare, dobīndind aceleasi cunostinte, nu īnseamna cītusi de putin ca īn functie de ce īmi da ghes inima si de indicatiile cadranului solar voi fi - cum īmi dicteaza un capriciu de moment - medic, inginer, filolog sau profesor.

         Īn conditiile dezīnstrainarii, munca este singura cale de generare si umanizare a omului, si ca atare orice renuntare la munca presupune dezumanizare. Asadar, speculatiile potrivit carora munca va dispare sīnt lipsite de temei, deoarece - chiar daca prin absurd se vor asigura conditii existentiale - omul e cel care va dispare, el fiind singura fiinta care se obiectualizeaza si se genereaza prin munca.

         Dar daca munca va dainui cīt omul, se pune īntrebarea care va fi specificul muncii viitoare? Fara īndoiala ca un raspuns cu certitudine nu poate fi dat. Eu cred - fara a emite sentinte, ci doar simple supozitii personale - ca specificul muncii viitoare va purta amprenta actuala de munca generala. "Munca generala este orice munca stiintifica, orice descoperire, orice inventie. Ea este conditionata īn parte de cooperarea dintre cei īn viata, īn parte de folosirea muncii īnaintasilor" (K. Marx, F. Engels - Opere vol. 25 partea 1 Ed. Pol. p. 109). Produsul muncii generale nu este numai rezultatul muncii singulare, nu este o consecinta a unor cheltuieli si eforturi particulare, ci si rezultatul īntregii activitati anterioare a societatii, o acumulare creatoare, o prelucrare si o reconsiderare a ceea ce a facut geniul uman.

         Coautori ai oricarei idei valoroase sīnt, de regula, aproape toti savantii premergatori din domeniul respectiv, precum si multi dintre contemporani. Dar cooperarea dintre cei īn viata si īnaintasi nu īnseamna cītusi de putin ca munca stiintifica ar fi munca īn comun. Ambele joaca un rol īn procesul de productie. Fiecare din ele trece īn cealalta. Dar ele se deosebesc fundamental una de alta. Munca īn comun - asa cum se prezinta ea īn productia materiala - neaga independenta fiecarui participant. Ea transforma īntregul personal de munca īntr-un participant cu mai multe capete si mai multe mīini si niveleaza īnclinatiile si aptitudinile individuale.

         Īn opozitie cu aceasta, munca generala presupune tocmai initiativa fiecarui individ, indiferent daca sīnt organizati īntr-un colectiv sau muncesc separat. Munca generala este īntotdeauna INDIVIDUALA si indestructibil legata de personalitatea omului care o practica. Munca īn comun se desfasoara īn conformitate cu legile economice ale productiei de marfuri.

         Munca generala nu poate fi īncadrata īn limitele productiei de marfuri, deoarece - īn primul rīnd - partea muncii predecesorilor īnglobata īn noua idee sau descoperire nu poate fi masurata īn forme valorice. Īn al doilea rīnd, cine si cum poate masura timpul individual de munca necesar pentru elaborarea unei idei stiintifice? Oare īn acest timp nu intra si īntreaga viata anterioara a savantului īncepīnd chiar din momentul īntelegerii primului cuvīnt? Valoarea sociala a ideii stiintifice se manifesta dupa ce aceasta a devenit un bun comun, dar tocmai din acest moment ea īsi pierde orice expresie valorica. Valoarea ideii stiintifice, a muncii generale nu poate fi masurata īn forme valorice.

         Produsul uzinei si creatia stiintifica nu pot fi cīntarite cu acelasi cīntar, si anume cel al timpului de munca socialmente necesar. Productia uzinei este o productie de masa, pe cīnd produsul productiei stiintifice este īntotdeauna singular. Reproducerea ulterioara a ideii stiintifice, a īnsusirii, popularizarii si aplicarii ei nu face parte din productia stiintifica, ci din sfera productiei marfa. Munca omului de stiinta nu poate fi reglementata ca timp. Procesul cautarii stiintifice nu poate fi īncadrat īn limitele zilei de munca. Muncitorul īnceteaza sa lucreze cīnd paraseste uzina, īn timp ce omul de stiinta este preocupat - constient sau īn subconstient - de problema care-l framīnta si īn timpul mesei, si la teatru, si chiar si īn somn. Dupa parerea mea, munca omului de stiinta reprezinta prototipul muncii comuniste, deoarece ea se desfasoara nu dupa legile timpului de munca, ci dupa legile timpului liber. Dar, indiferent cine este creatorul ideii stiintifice si cui i-ar apartine dreptul juridic de a o folosi, mai devreme sau mai tīrziu, posesorul acestei idei va deveni īntreaga societate, toti vor avea dreptul sa o foloseasca. De aici rezulta faptul ca - spre deosebire de alte forme ale muncii - caracterul general al productiei stiintifice, ca si modul general de īnsusire a productiei stiintifice face ca munca generala sa fie īn deplina concordanta cu legile si relatiile sociale comuniste.

         Munca stiintifica este si acea forma a activitatii sociale īn care exista posibilitatea de realizare a cerintei "de la fiecare dupa capacitati". Dar pentru ca societatea sa primeasca de la fiecare dupa capacitati trebuie ca ea sa scoata la iveala si sa dezvolte aceste capacitati si sa ofere fiecaruia posibilitatea de a si le afirma īn īntregime. Actualul nivel de dezvoltare a productiei materiale nu poate asigura nici una, nici cealalta din conditiile de mai sus. Azi sīnt multe profesiuni standardizate, monotone, specializate doar pentru īndeplinirea unei singure functii (vīnzator, fochist etc.) care nu necesita capacitati creatoare deosebite.

         Īn opozitie cu aceasta, munca stiintifica - al carei produs īl reprezinta noile cunostinte - este de asa natura īncīt folosirea si dezvoltarea permanenta a capacitatilor creatoare constituie o regula, o necesitate obiectiva. Caracterul muncii stiintifice este de asa natura īncīt īn cursul realizarii ei capacitatile fiecaruia nu numai ca se realizeaza, ci se si formeaza, are loc o permanenta perfectionare si acumulare a activitatii creatoare. Drept urmare, īn procesul muncii stiintifice omul nu numai ca nu se īnstraineaza, ci īsi autoafirma propria lui personalitate. Formīnd capacitatile creatoare, munca stiintifica formeaza si necesitatile cu adevarat omenesti de cautare si cercetare.

         Societatea comunista nu poate fi conceputa altfel decīt ca o societate a unor oameni de īnalta cultura care poseda īntreaga comoara stiintifica-teoretica si estetica creata de omenire, ca o societate īn care dezvoltarea libera a fiecaruia este conditie pentru dezvoltarea tuturor. Prin natura ei, stiinta este universala si lipsita de caracter de clasa. Adevarul stiintific, teoria stiintifica nu cunoaste granite nationale si politice; creata si popularizata, ea devine un bun al īntregii omeniri. Spre deosebire de avutia materiala, cunostintele, ca rezultat al activitatii stiintifice, se repartizeaza cel mai firesc, nu dupa capital, nu dupa contributia fiecaruia la productia sociala sau dupa alte criterii, ci dupa necesitati. Caracterul general al muncii stiintifice presupune, dupa cum am vazut, o folosire generala a rezultatelor ei, un mod general de īnsusire, propriu relatiilor sociale comuniste. Or, generalizarea sociala, realizata īn comunism, presupune ca baza fireasca a ei generalizarea muncii si munca generalizata, ca gen dominant de activitate. Īnsa ar fi gresit sa credem ca, daca am spori acum numarul oamenilor de stiinta si de specialisti, am asigura, prin ea īnsasi, progresul economic si social al societatii.

         Progresul economic si social al societatii este frīnat nu numai de atunci cīnd nivelul de instructie a populatiei ramīne īn urma necesitatilor dezvoltarii, ci si atunci cīnd lipsesc premisele tehnico-economice si politice ale folosirii depline a cunostintelor materiale si spirituale nou dobīndite. Azi, alaturi de cele doua mari plagi care macina omenirea, si anume folosirea incompleta cronica a fortei de munca (somajul) si folosirea cronica incompleta a capitalului fix, a aparut si folosirea cronica incompleta a cunostintelor tehnico-stiintifice. Sistemul patentelor, al licentelor, al dreptului de autor, permite firmei respective sa dispuna fara control de productia ei stiintifica, si sa stabileasca monopolul asupra unei descoperiri stiintifice sau inventii.