Revista

	Dumitru Bucur
Abolirea pedepsei capitale şi legalizarea prostituţiei
A existat şi există o mişcare populară¹ ca şi a democraţiei liberale împotriva pedepsei cu moartea. Argumentele lor sunt greu de respins: pedeapsa capitală nu a oprit fenomenul criminal iar uciderea cu sânge rece a unei fiinţe umane pune într-o ciudată postură de echivalenţă călăul (justiţia) şi criminalul, ba chiar conferă o notă agravantă primului; căci faptele criminale, mânate de patimă sau de premeditare, se situează într-un registru extrauman, animalic şi de nebunie, or repetarea de către justiţie a uciderii coboară justiţia în acest registru extrauman, iar demersul extrauman conştient al justiţiei desfiinţează însăşi legitimitatea acesteia. Suntem, fără îndoială, împotriva pedepsei capitale. Dar nu reprezintă oare mişcarea împotriva pedepsei capitale o relevare a caracterului contradictoriu al justiţiei capitaliste? Căci justiţia acestei justiţii are în vedere numai sancţionarea efectelor indezirabile ale relaţiilor sociale capitaliste. Poate exista justiţie serioasă, adică rezolvarea problemei criminale, fără eradicarea cauzelor sociale ale efectelor? În sistemul corecţional din ţările dezvoltate, ca şi în cel stalinist lăsând la o parte, mai ales în etape de început, tratamentul infracţiunilor politice se au în vedere atât umanizarea condiţiilor de detenţie cât şi o oarecare reintegrare socială a celor care şi-au ispăşit pedepsele. Şi totuşi, numai acolo unde aceste măsuri sunt continuate de asigurarea condiţiilor decente de trai şi a locului de muncă, adică a condiţiilor care susţin păstrarea stimei de sine şi imboldul pentru propria autodepăşire, sunt ele eficiente. Severitatea justiţiei ca şi caracterul mai uman al sistemului corecţional sunt importante pentru reducerea criminalităţii. Dar efectele spectaculoase, adevărul justiţiei sunt determinate din afara sistemului de justiţie, din sistemul social. Rata superioară a criminalităţii la populaţia de culoare din Statele Unite sau la ţiganii din România se datorează tocmai condiţiilor precare, mult inferioare faţă de ansamblul populaţiei, ale acestor oameni. Lipsa de speranţă şi de sens al vieţii determină criminalitatea şi a celor mai săraci şi neinstruiţi oameni şi a elevilor americani albi şi aparţinători ai clasei de mijloc ce-şi împuşcă profesorii şi colegii. Cauzele fundamentale ale criminalităţii sunt exploatarea şi dominaţia, ca şi sărăcia, determinate de precaritatea istorică a tehnologiilor de până acum, ca şi de relaţiile sociale. Cele mai multe crime din România postdecembristă ilustrează acest fapt. Fraţi, părinţi şi copii s-au omorât pentru pământ, pentru avere. Cele mai multe crime au avut drept bază interesele proprietăţii private, lupta pentru existenţă în cadrul proprietăţii private şi nu pasiunile personale². De aceea, nu pedeapsa capitală opreşte criminalitatea, ci abolirea cauzelor sociale ale acesteia. Şi totuşi exasperarea oamenilor în faţa infracţionalităţii în creştere, constatată în ultimii 10 ani, îi determină să-şi plece urechea la susţinerea, de către partidele naţionaliste şi autoritariste, a reintroducerii pedepsei cu moartea. Fenomenele, totuşi rare, ca uciderea unor copii, par să legitimeze pedeapsa capitală care, potrivit obiectivelor partidelor autoritariste, s-ar da nu numai ucigaşilor, ci şi marilor delapidatori şi oamenilor politici care au subminat economia naţională. După cum se ştie însă, toate aceste partide îşi exaltă spiritul justiţiar pentru a atrage masele dezorientate pentru ca însăşi acestea să pecetluiască, prin vot, autoritarismul îndreptat în primul rând împotriva lor. Căci, în afara unor ţapi ispăşitori, ilegalitatea însuşirii proprietăţii de stat va putea fi uşor dezminţită, rechinii postdecembrişti devenind mai imaculaţi decât înainte. Indignarea afişată de partidele autoritariste coexistă cu acceptarea de către ele a cauzelor sociale care produc, matematic, efecte criminale. Această coexistenţă reflectă întregul fariseism nu numai al partidelor autoritariste ci şi al democraţiei liberale. Nu este oare democraţia liberală însăşi sfâşiată între tendinţa de a lărgi libertăţile politice şi, pe de altă parte, tendinţa, ce decurge din promovarea proprietăţii private, de a limita orice posibil atac faţă de această proprietate? Concret, democraţia liberală nu se opune pedepsei capitale şi nu susţine ea dreptul umanitar şi, în acelaşi timp, reducerea cuceririlor sociale (libertăţilor sociale) ale maselor? Nu susţine democraţia liberală dreptul la ingerinţă umanitară şi, în acelaşi timp, nu opreşte imigraţia, pentru ca săracii periferiilor să-şi exercite libertatea de a muri de foame pe pământul strămoşesc? Nu promovează democraţia liberală pedepse aspre minus pedeapsa capitală - împotriva violării proprietăţii şi, în acelaşi timp, libertatea de prostituţie? Justiţia capitalistă a sancţionat sever furtul unei pâini, în celebrul roman Mizerabilii (1862) de Victor Hugo, în timp ce nu se sinchisea că o sărmană era nevoită să-şi vândă propriul corp. Astăzi, în ţările dezvoltate prostituţia declarată este ascunsă în zone speciale. Poliţia e vigilentă numai când prostituatele ies din ghetto-ul lor. Prostituţia vulgară, pentru oameni de rând, este respinsă de umanismul de cafenea al democraţiei liberale în timp ce utilizează nonşalant prostituate de lux şi susţine cu ardoare toate activităţile potenţial generatoare de prostituate de lux. Capitalismul este sistemul în care vânzarea este principala activitate economică, ea determină producţia ca atare şi întreaga economie. Banii băgaţi în vânzarea/cumpărarea de acţiuni sunt mai numeroşi astăzi decât banii folosiţi pentru producţia bunurilor. Speculaţia financiară crescândă este legată de supraproducţia capitalistă mondială. Şi aceasta în timp ce miliarde de oameni sunt fie muritori de foame fie îşi subordonează întreaga existenţă obţinerii mijloacelor de trai (precare), anulându-şi astfel disponibilitatea pentru creaţie şi dezvoltare umană. Dacă vânzarea, pentru că numai aşa se obţin bani şi profit, este cea mai eficientă ocupaţie şi principala activitate economică (în capitalism), atunci rezultă că nu există o deosebire de esenţă între capitaliştii deţinători ai mijloacelor de producţie, care-şi vând produsele sau intermediază sau speculează şi, pe de altă parte, proletarii care-şi vând forţa de muncă (pentru că nu controlează/nu posedă mijloacele de producţie) şi prostituatele care-şi vând corpul. Şi unii şi alţii sunt elemente ale mecanismului economico-social capitalist. De aceea, desfiinţarea statutului unui element statutul proletarilor, al prostituatelor nu poate avea loc decât prin desfiinţarea statutului tuturor elementelor, adică prin desfiinţarea relaţiilor capitaliste de proprietate privată şi exploatare care generează clasele sociale opuse şi ierarhizate. În capitalism totul se vinde şi se cumpără. Fiecare îşi are preţul său, sună mândra propoziţie pe care capitalismul şi-o pune pe frunte. Important e ca preţul să fie cât mai mare. Dar victoria obţinerii preţurilor mari, concurenţa pentru a se vinde cât mai bine, nu reprezintă ceea ce diferenţiază capitaliştii de proletari şi de prostituate, ci tocmai ceea ce le e comun. Şi pentru capitalişti şi pentru proletari şi pentru prostituate, ceilalţi oameni ca şi propria fiinţă sunt doar mijloace şi nu şi scopuri; mijloace pentru existenţa lor în sine, capitalistă. Existenţa în sine, cât mai confortabilă sau mai capabilă să subordoneze alte existenţe, se detaşează de umanitatea din oameni, pe care o înveleşte în n straturi de probleme ale sale (ale existenţei în sine). Aceasta este înstrăinarea³. Prostituata nu este un subprodus marginal, nesemnificativ al societăţii capitaliste. Prostituata este oglinda şi alter ego-ul şi pentru categoriile capitaliste şi pentru proletari. Dar, în timp ce categoriile capitaliste cred că ar fi altceva, superioare, faţă de prostituate, iar atunci o dovadă întăritoare a acestei superiorităţi ar fi păstrarea prostituatei ca etalon care sperie şi îndeamnă la cheltuirea unei energii din ce în ce mai mari pentru a pune o distanţă din ce în ce mai mare între aceste categorii şi prostituate, proletarii învaţă din propriile lor condiţii de existenţă că nu sunt altceva decât prostituatele, că nu sunt superioare acestora şi că singura modalitate de desfiinţare a caracteristicii lor de a fi prostituate, de desfiinţare a prostituţiei ca atare, este lupta împotriva capitalismului. (Educaţia politică anticapitalistă a proletarilor este factorul principal al abolirii capitalismului. De aceea toate forţele capitalismului, şi cele declarate şi cele mascate, luptă împotriva acestei educaţii). Totul se vinde şi se cumpără. Şi fiecare vinde ce poate, nu? Pământ, uzine, invenţii, propriul corp. Criteriul de respectabilitate este dat de banii obţinuţi din vânzare. Marii rechini sunt mai respectaţi decât proprietarii de boutique-uri sau de tarabe. Prostituata de lux, mascată, strâmbă din nas şi crede că nu ar avea nimic comun cu prostituatele de rând. De ce ne indignăm că o prostituată spune: să mă omor în fabrică pentru un salariu de mizerie, dacă eu obţin în câteva zile de n ori mai mulţi bani? De ce vedem numai diferenţele psihologice între o prostituată şi o femeie care nu-şi vinde propriul corp? La condiţii asemănătoare, aspectele psihologice, voinţa, tenacitatea de a înfrunta greutăţile sunt foarte importante şi diferenţiază desigur oamenii. Dar cauzele esenţiale ale prostituţiei, în general ale decăderii oamenilor, nu sunt psihologice, ci sociale. Chiar resemnarea şi asumarea unei conştiinţe a mulţumirii faţă de propriul statut de prostituată asumare necesară pentru păstrarea echilibrului psihic care, în lipsa acestei asumări ar fi sfâşiat între practicarea prostituţiei şi, pe de altă parte, valorile morale constituie consecinţa condiţiilor care au determinat prostituţia. De ce ne arătăm îngrijorarea în faţa cârdurilor de prostituate prinse în razii ocazionale, atunci când nu ne indignăm că aceste fete ar fi şomere sau muritoare de foame fără să practice cea mai veche meserie din lume? Prostituţia este deci liberă, chiar dacă există unele restricţii legale pentru unele aspecte sau spaţii, pentru că exploatarea este liberă. Practicarea prostituţiei nu este manifestarea libertăţii condiţiei umane, căci prostituţia nu are nimic a face cu libertatea relaţiilor sexuale sau a celor afective, ci, dimpotrivă, manifestarea nonlibertăţii în forma paroxistică. Prostituţia nu este nici măcar cea mai veche meserie din lume. Căci primele meserii au fost legate de îndeplinirea nevoilor unor societăţi bazate pe cooperare şi neierarhizate sociale. Prostituţia, şi nu întreţinerea voluntară, nedeterminată economic, a relaţiilor sexuale, este legată tocmai de ierarhizarea clasială şi dominaţia care au fost răspunsurile istorice ale societăţilor umane la precaritatea factorilor de producţie. Aşadar, dacă prostituţia este liberă din punctul de vedere obiectiv al relaţiilor sociale capitaliste, ea trebuie să fie liberă şi din punctul de vedere subiectiv al dreptului. Dreptul trebuie să se adecveze realităţii şi să se lepede de idealuri false şi văluri premoderne. Totul e de vânzare, trăiască prostituţia! Trăiască prostituţia, jos pedeapsa capitală! Este normală deci iniţierea liberalizării prostituţiei şi în România. (În timpul stalinismului, formă izotop de capitalism, prostituţia a avut aceeaşi veche determinare economică, sărăcia şi inegalitatea socială; şi totuşi această determinare nu era imperioasă pentru prostituţie; cu alte cuvinte, prostituţia nu era singura alternativă pentru a nu muri de foame, ci era o soluţie auxiliară pentru îmbunătăţirea condiţiilor. De aceea prostituţia nu era acceptată juridic. Această situaţie, determinată de caracterul de izotop care a fost capitalismul stalinist, trebuie înţeleasă înaintea incriminării caracterului dedublat al ideologiei). Toate argumentele care s-au dat în favoarea acceptării prostituţiei ca ocupaţie oficială onorabilă şi socialemente recunoscută⁴ - au vizat, fireşte, necesitatea ocrotirii prostituatelor de peşti etc. Ca şi necesitatea ocrotirii clienţilor pentru a primi servicii garantate medical. Statul trebuie să asigure libertatea deplină a vânzării-cumpărării şi nu este deci îndreptăţit să intervină pe piaţă! Tragedia prostituatei ca atare nu a fost nici măcar amintită. Nici fiorul moral al bisericilor nu a tresărit. Doar prostituţia este cea mai veche meserie din lume, astfel prezentă şi în Scripturi, nu ? Nici măcar doamnele din parlament nu au protestat (dimpotrivă, o doamnă este iniţiatoarea proiectului⁵ de liberalizare a prostituţiei), probabil în ideea că astăzi feminitatea nu mai atrage cu mijloacele naive ale bunicelor ci cu sex-appeal-ul prostituatelor care se lăfăie abundent pe paginile celor mai multe ziare şi reviste⁶. Prostituţia este reală în această societate bazată pe oprimare socială; ca urmare, este foarte probabil ca ea să fie considerată şi raţională, adică acceptată legal. Pare a fi o victorie a adevărului asupra pudibonderiei. Dar atunci de ce ne indignăm împotriva pedepsei capitale? Crima este reală; dacă am socoti că nu e şi raţională ar trebui să acţionăm împotriva cauzelor sale sociale; dar în capitalism asta nu are loc şi lupta împotriva criminalităţii decurge numai cu ajutorul pedepselor aspre şi umanizate şi care lasă neatinse crimele. Acestea sunt astfel şi raţionale, decurgând din raţiunea acestei societăţi. Pedeapsa capitală nu este astfel răspunsul raţional la crima raţională? Pedeapsa capitală este dintele⁷ împotriva crimei capitale, spun cei mai mizerabili cetăţeni ai acestei societăţi mizerabile: conservatorii şi primitivii. Şi aceşti puritani intransigenţi, ca şi liberalii democraţi opuşi pedepsei capitale, acceptă prostituţia. Dar remediul împotriva crimei, inclusiv împotriva crimei capitale, inclusiv împotriva prostituţiei care reprezintă o crimă împotriva caracterului omenesc al relaţiilor sexuale umane, este abolirea relaţiilor de dominaţie care generează crima. Dumitru Bucur P.S. Şi atunci cum pot fi îndeplinite nevoile fiziologice? În fond prostituţia nu este o simplă relaţie de piaţă, de vânzare-cumpărare a unor servicii? Nu, deoarece prostituţia contrazice însăşi teoria liberală; de aceea, prohibirea prostituţiei nu este socotită în unele ţări o încălcare a spiritului liberal. Dacă se consideră că piaţa este o legătură între egali care vând şi cumpără şi câştigă şi unii şi alţii, deci, încă o dată, au poziţie egală în această relaţie (aceasta e faimoasa teză liberală a pieţei ca model de relaţie liberă şi raţională), cel care se prostituează este constrâns s-o facă, deci nu este parte liberă a pieţei. Să ne gândim la prostituţia copiilor când vorbim despre piaţa liberă a prostituţiei. Relaţiile de constrângere economică, de exploatare şi dominaţie, rup nevoile fiziologice, nevoile laturii fizice a omului de latura sa omenească. De aceea se vând corpurile şi sufletele. Când dispare constrângerea economică, încetează această vânzare şi ruptura dintre laturile omului. Iar aceasta înseamnă şi schimbarea unor instituţii şi mentalităţi. Dar, în societatea actuală, în care, de exemplu, în România tinerii nu se pot căsători deoarece nu au locuinţe, locuri de muncă, viitor, coexistă instituţiile oficiale ale purităţii şi ascentismului cu prostituţia.
^{1 în Occident; în România nu, ceea ce arată rămânerea în urmă a democraţiei şi, în general, a sistemului capitalist care există în forma sa birocratică retardată.} ^{2 numărul crimelor comise împotriva persoanelor scade, numărul crimelor comise împotriva proprietăţii creşte Fr. Engels Două cuvântări la Elberfeld (1845), în K.Marx, Fr. Engels Opere, vol. 2,Bucureşti, ESLP 1958, p. 569.} ^{3 Clasa posedantă şi proletariatul reprezintă aceeaşi înstrăinare de sine a omului. Dar prima clasă se simte satisfăcută şi afirmată în această înstrăinare de sine; ea vede în înstrăinare propria ei putere şi posedă în ea aparenţa unei existenţe umane Fr. Engels, K. Marx Sfânta familie (1845), în K. Marx, Fr.Engels Opere, vol. 2, ed.cit., p. 39.} ^{4 Liberalizarea din unele ţări occidentale a vânzării şi a consumului drogurilor uşoare înseamnă recunoaşterea acestor activităţi ca onorabile (lipsite de nocivitate) pentru societate. Avem nevoie de producţii S.F. pentru ca să vedem nu numai că recunoaşterea socială a actelor umane este istoric determinată ci şi că, în cadrul relaţiilor de dominaţie, permisivitatea poate merge dincolo de bine şi de rău? Crimele războaielor iniţiate numai după 1989, milioanele de victime, copii şi adulţi, ale foametei şi sărăciei din ţările periferice, reprezintă altceva decât o pedeapsă capitală holocaust aplicată de cea mai bună dintre lumi? Şi faptul că accidentul fatal al prinţesei Diana a apărut a fi mai tragic decât accedentele victimelor enumerate mai sus, este doar o exagerare întâmplătoare a mass-media.} ^{5 Deocamdată discuţiile finale şi votul asupra proiectului s-au amânat. Între timp prostituţia e în floare, deşi nu este atât de profitabilă pentru rechinii respectabili care nu pot totuşi să posede oficial bordeluri. Comerţul liber cu carne vie este însă o sursă de profit care nu poate fi ignorată. Liberalizarea prostituţiei ceea ce înseamnă şi exploatarea mai crescută a prostituatelor va urma astfel cât de curând.} ^{6 Şi dacă reclama prostituatelor ar fi interzisă, ceea ce ar fi oricum o lezare a comerţului liber, s-ar schimba ceva? Nu tăcerea virtuoasă este soluţia ci desfiinţarea prostituţiei ca atare.} ^{7 Dinte pentru dinte semnifica pedeapsa pe măsură, corelaţia dintre pedeapsă şi gravitatea faptului incriminat. Această pedeapsă, justă şi echitabilă, mensurabilă şi transparentă, a reprezentat în antichitatea timpurie un progres faţă de arbitrarul pedepsei înfăptuite despotic. Dar, dinte pentru dinte este justiţia istorică a societăţilor istorice ierahizate social.}