• din Turcia, Liga Marxistă Muncitorească.
• din Iugoslavia, un membru al Sindicatului Iugoslav de Ziarişti.
• din România, Rezistenţa şi un membru al Asociaţiei Antifasciştilor Români şi al Partidului Socialist al Muncii¹.
• din Albania, Sindicatul Muncitorilor Albanezi.
• din Grecia, EEK, NAR (Noul Curent de Stânga), Tineretul „Eliberarea Comunistă”, Regrupare de Stânga (Aristeri Anasyntaxi), Grupul Stânga Socială, AKOS (Organizaţia Comunistă Autonomă din oraşul Serres), OKDE/Ergatiki Pali (Organizaţia Comuniştilor Internaţionalişti din Grecia), Lupta Muncitorilor (un grup de simpatizanţi ai Secretariatului Unificat al Internaţionalei a Patra² ), şi Ergatiki Exousia (Puterea Muncitorilor, un grup pro-LIT³).
• din Rusia, Organizaţia Regională din Leningrad a Partidului Rus al Comuniştilor, Uniunea Internaţionaliştilor de Stânga, şi Asociaţia Internaţională a Oamenilor de Ştiinţă pentru Democraţie şi Socialism.
• din Kurdistan, Partidul Eliberării Kurdistanului (Rizgari).
• din Argentina, Partidul Muncitoresc.

Intervenţia Rezistenţei
Ca reprezentant al grupului Rezistenţa am expus următoarele.
În România, propaganda oficială identifică NATO cu Uniunea Europeană, când foloseşte expresia vag㠄Structuri Euro-Atlantice”, şi le consideră ca o condiţie a unei viitoare bunăstări. Astfel chiar şi imperialismul devine „rezonabil”. Oricum, filozofia comună pare a fi: a supravieţui înseamnă a fi în tabara câştigatorilor.
Agresiunea NATO în Iugoslavia a zdruncinat într-o oarecare măsură conformismul general. Totuşi această simpatie a fost contrabalansată de punctul de vedere „pragmatic”: războiul din Iugoslavia a grăbit acordul României cu NATO.
Aşa numita stângă n-a dorit să coaguleze rezistenţa împotriva războiului, nici rezistenţa anti NATO. Frica de spontaneitate revoluţionară, respingerea iniţiativei sau participării „de jos”, prioritatea „prestigiului conducerii” au dovedit o dată mai mult că în România nu există o stângă adevărată, care nu poate să fie reprezentată nici de stalinism, nici de social-democraţie. O dovadă este „anti-imperialismul” său, neîntovarăşit de anti-capitalism. Anti-imperialismul micii burghezii şi al stalinismului este aşadar numai în cuvinte. Declaraţiile cele mai vehemente aparţin Partidului România Mare, un partid naţionalist. De fapt, în cel mai bun caz, „stânga” oscilează între respingerea şi acceptul NATO (ca de exemplu PSM-ul), dacă nu este un suporter „pragmatic” al lui (ca PDSR-ul).
Există o deosebire fundamentală între aceast㠄stâng㔠şi grupul Rezistenţa.
NATO este o instituţie militară explicită a capitalismului mondial (a marelui capital mondial), dar nu este singurul mijloc de dominaţie.
Prezenţa NATO în Balcani dovedeşte că recolonizarea „paşnic㔠a zonei este imposibilă. Încă o dată este infirmată iluzia vechiului liberalism utopic despre capitalism ca sfârşit al războaielor.
Aşadar, a ne concentra asupra NATO nu exclude concentrarea asupra cauzei lui.
Fie într-o ţară (ca România), fie pe plan internaţional, dacă nu se coagulează o stângă explicită  şi activă, opoziţia împotriva imperialismului (capitalismului) va lua doar forma revoltelor, controlate în sfârşit de către sistem.
Balcanii nu sunt izolaţi de contextul social internaţional. Aşadar, orice impresie de „eurocentrism” asupra acestei conferinţe este greşită. Iar caracterul specific al Balcanilor trebuie să fie modernitatea lor (integrarea în lumea capitalistă), chiar dacă la un nivel periferic. De aceea, soluţia la „Problema Balcanic㔠nu mai poate fi cea de acum o sută de ani: capitalismul şi capitalul naţional nu sunt superioare unui Ev Mediu deja inexistent. Deci problema nu este izolarea „naţional㔠ci lupta internaţionalistă împotriva capitalismului.
Lupta internaţionalistă nu necesită neapărat o formă organizatorică internaţională (există legi prohibitive în ceea ce priveşte partidelor internaţionale, ca în Statele Unite din 1941 încoace). Partide şi organizaţii internaţionaliste pot acţiona la nivel naţional dar coordonate internaţional. În orice caz, uniunea cu capitalul naţional „anti-imperialist” este pierdere de vreme.
Asta în ceea ce priveşte direct NATO, anume scopul întâlnirii de la Atena. Dar fiindcă EEK este angajat într-o campanie internaţională pentru refundarea Internaţionalei a IV-a, şi fiindcă era prezent la Conferinţă (ca observator) principalul exponent al acestei campanii, argentinianul Jorge Altamira, am expus de asemenea următoarele, despre restauraţie.
Unul dintre cele patru sau cinci puncte împartăşite de către partidele şi organizaţiile care participă la campania pentru refundarea Internaţionalei a IV-a este lupta împotriva restauraţiei capitaliste în Europa de Est, fosta Uniune Sovietică, China şi Cuba. Bineînţeles că Rezistenţa este de acord cu asta. Însă această noţiune trebuie dezvoltată. În Europa de Est, în unele ţări din Balcani, există trei tipuri de pericole restauraţioniste. Fiecare are propria sa pondere şi propriul său potenţial, dar toate trei sunt reale.
Întâi, există pericolul restauraţiei staliniste. Dacă acceptăm că restauraţia capitalistă a început în această regiune, o întoarcere la stalinism este o ameninţare reală. În Rusia avem, spre exemplu, Ziuganov şi partidul lui, iar în România sunt de asemenea destui nostalgici. Baza acestui stalinism sunt: săracii, pensionarii, şi o parte a clasei muncitoare.
În al doilea rând, este restauraţia capitalismului premodern. Acesta este tipul de capitalism care se restaurează la ora actuală în România, şi este promovat de naţionalişti, monarhişti şi obscurantişti în general; această tendinţă este de asemenea promovată şi din străinătate. Monarhia este o alternativă de rezervă, sprijinită de către liberalii occidentali şi de foşti stalinişti privilegiaţi. Ei toţi vor un capitalism înapoiat şi reacţionar, fiindu-le teamă de o contrapresiune „de jos”.
În sfârşit, există o altfel de restauraţie capitalistă. În acest caz, Europa Răsăriteană ar fi integrată în structurile occidentale, aducându-i „prosperitate”. Mutând Europa Răsăriteană mai aproape de centrul capitalismului mondial, popoarele acestei regiuni ar fi mai uşor de menţinut sub control. Acest fel de capitalism ar reduce puterea birocraţiei şi rămăşiţele ei, încă destul de puternice, spre pildă, în România.
Prin urmare, trebuie să ne opunem atât restauraţiei staliniste cât şi restauraţiei capitaliste. În asta suntem cu toţii de acord. Dar: de ce nevoia de a distinge aceste trei tipuri de restauraţie? Fiindcă restauraţia capitalistă este un fenomen obiectiv, trebuie să-l transformăm într-un fenomen obiectiv al revoluţiei socialiste. Dezvoltarea factorului subiectiv, tactica de adoptat, atitudinea de luat, vor depinde de fenomenul cu care ne confruntăm. Iar dacă avem aceste trei ameninţări restauraţioniste, reacţia noastră va depinde de puterea relativă a fiecăreia dintre ele.
Fiecare zonă a globului are propria ei particularitate şi propriile ei probleme. Balcanii le au şi ei pe ale lor. Zona balcanică trebuie ajutată: cu greu o iniţiativă internaţionalistă poate porni din Balcani, cel puţin din România sau alte ţări. O formă de a ajuta Balcanii este a populariza problemele acestei regiuni în restul lumii.

Cum a fost votată rezoluţia asupra Kurdistanului
Delegaţia kurdă, din partidul Rizgari, a propus ca Conferinţa Balcanică să voteze o rezoluţie din care rezulta că toate delegaţiile prezente sunt de acord cu „lupta poporului kurd pentru eliberarea naţională”. Eder Coskun din MWL din Turcia a propus să se adauge „pentru eliberarea lui Öçalan”.
Kurzii nu au acceptat această adăugire, considerându-l pe Öçalan un tradător al cauzei kurde. Eder îşi retrage propunerea de a vota pentru eliberarea lui Öçalan.
Apoi eu am spus că nu trebuie votat pentru sprijinirea „luptei poporului kurd pentru eliberarea naţională”. Discuţiile au fost foarte aprinse, şi s-au lungit până la zece şi jumătate seara, când normal trebuiau să se termine la opt.
Am propus modificarea textului, anume că delegaţiile prezente recunosc „dreptul poporului kurd pentru a lupta în scopul eliberării naţionale”. Altamira a fost de acord cu această modificare. Dar nici textul acesta nu a fost pe placul tuturor. Kurzii au propus atunci: „Conferinţa Socialistă Balcanică Anti NATO susţine dreptul şi lupta poporului kurd la eliberare naţională”, introducându-se din nou formula „sprijinul luptei…”, etc. Aşa s-a votat, şi am fost singurul care a votat împotriva.
Am cerut cuvântul pentru a explica de ce am votat aşa. M-am adresat lui Savas (din EEK) şi lui Eder (din MWL), care conduceau discuţiile, spunând că a sprijini lupta poporului kurd pentru eliberare naţională înseamnă în acelaşi timp a aproba şi consecinţele acestei lupte, care ar însemna autodeterminarea, dar chiar şi separarea de statul turc; la care aceştia răspund c㠄bineînţeles”, foarte convinşi. La rândul meu am adăugat: „Asta înseamnă că s-a hotărât în prealabil că independenţa Kurdistanului este o măsură progresistă”, care stârneşte iar un „bineînţeles!” din partea lui Eder şi Savas.
Eder spune apoi că nu este nici locul nici momentul pentru a dezbate subiecul, şi oricum fusese deja votată rezoluţia. Aşadar, mi-am terminat explicaţia pentru votul împotrivă, şi aşa s-a terminat şi sesiunea zilei respective.
Mi-a atras oarecum atenţia cum de s-a votat o chestiune atât de delicată fără dezbatere, şi m-a surprins de asemenea acordul care domnea printre asistenţi asupra progresismului măsurii votate privind chiar independenţa Kurdistanului.
În concluzie, au fost trei zile de discuţii foarte intense, din care au ieşit rezoluţii care, odată îndeplinite, vor fi un mare pas înainte pentru proletariatul balcanic, dar şi mondial. Deşi Rezistenţa n-a hotărât încă aderarea sau nu la Frontul Balcanic Anti NATO şi la Centrul „Christian Rakovsky”, am promis public, pe 24 ianuarie la Politehnică, că grupul Rezistenţa va colabora într-un fel sau altul în aceste două iniţiative internaţionaliste.
 

1. PSM-ul a fost prezentat greşit ca unul din partidele comuniste române.
2. Organizaţie care oscilează între centristă şi contrarevoluţionară, care totuşi se consideră legitima continuatoare a uneia din cele mai mari Internaţionale muncitoreşti revoluţionare ale istoriei, Internaţionala a IV-a, fundată în 1938 de însuşi Lev Troţki.
3. LIT: Liga Internaţională a Muncitorilor, de orientare morenistă (după Nahuel Moreno, lider „troţkist” argentinian).