Gabriel Artigue Carro
Conferința pentru „Refondarea Internaționalei a IV-a”
la Buenos Aires
Încă o „Internațională a IV-a”?

 

În mai-iunie 2000 a avut loc la Buenos Aires, Argentina, a cincea întâlnire pentru refondarea Internaționalei a IV-a. Acestă campanie pentru refondarea Internaționalei a IV-a a început la Genova în 1997. După părerea partidelor și organizațiilor angajate în această campanie, este necesară o unealtă internațională a proletariatului, un partid mondial al revoluției socialiste, care nu poate fi decât Internaționala a IV-a. Ei nu recunosc nici o organizație troțkistă internațională actuală ca fiind Internaționala a IV-a (a lui David North, a lui Pierre Lambert, a lui Alain Krivine, a posadiștilor; toți aceștia consideră că organizația internațională a lor este Internaționala a IV-a). Decenii de degenerare politică au făcut din Internaționala a IV-a un simplu aparat centrist, sau, mai recent, contrarevoluționar. Este interesant de subliniat că principalul adversar al refondaționiștilor (să mi se permită acest fel scurt și clar de a-i numi) este Internaționala a IV-a a lui Krivine, adică Secretariatul Unificat al Internaționalei a IV-a (USFI, după inițialele în engleză). Celelalte "Internaționale a IV-a" sau celelalte organizații troțkiste internaționale sunt prea neînsemnate ca să fie băgate în seamă de refondaționiști. Refondaționiștii se referă de obicei la USFI ca Internaționala a IV-a "oficială". De fapt, USFI este probabil organizația troțkistă internațională care se trage cel mai liniar de Internaționala a IV-a de pe vremea lui Lev Troțki (după părerea mea, și ICFI-ul lui David North – Comitetul Internațional al Internaționalei a IV-a –, deși anvergura acesteia din urmă este cu mult mai mică decât a USFI-ului).

La prima întâlnire de la Genova s-a căzut de acord asupra a patru principii:

    1. lupta pentru dictatura proletariatului;
    2. lupta împotriva fronturilor populare;
    3. lupta împotriva restaurației capitaliste în fosta URSS, Europa de Est, China, Cuba etc.;
    4. apărarea valabilității metodei Programului de Tranziție.
Aceste patru puncte sunt o delimitare, în primul rând, față de USFI. Dar multe alte organizații ar putea accepta (sau acceptă de fapt) aceste patru puncte și nu fac parte din campania refondaționiștilor. Acesta este cazul Internaționalei lui Ted Grant sau al Comitetului Pentru Regruparea Troțkismului Principist Latinoamerican (dar nu numai), care acceptă punctele menționate mai sus. Alte organizații evită să se pronunțe asupra acestor puncte, ca Lutte Ouvriere din Franța, care a fost invitată la o întâlnire internațională a refondaționiștilor, dar a refuzat.

Din 1997 până acum, un singur punct a fost adăugat la acestea patru, și anume angajamentul fiecărui partid sau organizații de a face o campanie sistematică în presa lor pentru refondarea Internaționalei a IV-a (acest punct a fost adăugat acum la Buenos Aires).

După reuniunea de la Genova din 1997, alte trei avuseseră loc până la aceasta de la Buenos Aires: una tot la Buenos Aires, alta la Sao Paulo (Brazilia) și alta la Atena.

La penultima întâlnire de la Atena, în 1999, au participat: Partidul Revoluționar al muncitorilor (EEK) din Grecia, Partidul Muncitoresc (PO) din Argentina, Partidul Cauzei Muncitorești (PCO) din Brazilia, Opoziția Troțkistă din Bolivia, Liga Troțkistă din SUA, Asociația Marxistă Revoluționară Proposta din Italia, În Apărarea Marxismului din Spania, grupuri din Opoziția Troțkistă Internațională (ITO) din Marea Britanie și India, și Liga Marxistă a Muncitorilor (MWL) din Turcia. Dintre organizațiile refondaționiste, a lipsit (din motive economice) Partidul Muncitorilor (PT) din Uruguay. Ca observatori, au asistat delegați din Vocea Muncitorilor din Franța, a secției grecești a Comitetul Pentru o Internațională Muncitorească (CWI), Valter Pomar (vicepreședintele Partidului Muncitorilor, PT, din Brazilia), Noul Curent de Stânga (NAR) din Grecia, un grup scindat din PC-ul grec.

În recenta întâlnire de la Buenos Aires, a cincea, au participat: EEK din Grecia, PO din Argentina, PCO din Brazilia, Opoziția Troțkistă din Bolivia, Liga Troțkistă din SUA, Proposta din Italia, EDM din Spania, MWL din Turcia și PT din Uruguay. Pe parcursul Conferințelor, tovarășii din Comitetul Pentru Construcția unui Partid Muncitoresc din Chile au anunțat adeziunea lor la campania pentru refondarea Internaționalei a IV-a. Ca observatori, au participat: NAR din Grecia, Stânga Socială din Grecia, Lupta de Clasă din Brazilia, un sindicat al profesorilor universitari din Universitatea din Maranhao (Brazilia), Partidul Rus al Comuniștilor din Rusia (secțiunea regională de la Leningrad), Centrala Muncitorească Boliviană (COB), Sindicatul Presei din Bolivia și Rezistența din România. Trebuia să vină și o delegație din sindicatul municipalilor (ADEOM) din Montevideo, Uruguay, dar n-a putut veni la Buenos Aires din cauza conflictului care a izbucnit la Montevideo între muncitorii de la ADEOM și primăria "de stânga" a capitalei uruguayene. De asemenea, și-au anunțat absența Dragomir Oluja, dintr-un sindicat de ziariști din Serbia și delegația Partidului Rizhgari din Kurdistan. Au trimis mesaje de salutare Ytzhak Betzalel din Comitetul de Acțiune pentru o Republică Democratică și Laică din Palestina și Vasile Văduva din Asociația Foștilor Salariați Disponibilizați din Sectorul Miner Oltenia.

Cu puține zile înainte de Conferințele pentru Refondarea Internaționalei a IV-a avusese loc Congresul al XI-lea al PO-ului, unde am participat ca invitat, și în același timp cu Conferințele a avut loc un seminar internațional la Universitatea din Buenos Aires, care a durat mai multe zile, unde am participat ca membru al grupului Rezistența cu o expunere depre Europa și Guvernele de Centru-Stânga. Ziua de lucru dura de la noua dimineața până chiar la zece seara (uneori și mai mult), pentru că în aceeași zi aveau loc până la șase seara (aproximativ) reuniunile în sediul PO-ului, iar apoi începea seminarul la Universitate. Pe 31 mai s-au întrerupt activitățile tmp de câteva ore, pentru a participa la uriașul miting de la Buenos Aires împotriva FMI-ului, organizat de birocratul sindical Moyano și a sa CGT "dizidentă" (CGT: Centrală Generală a Muncitorilor; Moyano a dobândit o mare popularitate cu discursuri "radicale" și lozinci populiste, și a scindat centrala sindicală argentiniană, CGT). Activitățile s-au terminat cu un mare miting public pe 3 iunie în stadionul de baschet La Bombonerita, realmente impresionant, la care au asistat peste 3000 de persoane. Au venit muncitori și simpatizanți ai PO-ului din aproape toate colțurile Argentinei (Tucumán, Chaco, Neuquén și Santa Cruz, printre altele), și merită reliefată prezența a peste 30 de tovarăși uruguayeni care au venit numai pentru acest miting (prezența uruguayenilor a fost pomenită și de către Presa Muncitorească, 8/6/2000, p. 7, ca fiind o mare reușită). Mitingul de pe 3 iunie a fost considerat ca fiind unul dintre evenimentele cele mai importante din istoria Partidului Muncitoresc.
 
 

Congresul al XI-lea al Partidului Muncitoresc

Congresul a început pe 24 mai, și a durat până în 28. Eu sosisem în capitala argentiniană pe 27 mai. Față de anteriorul Congres al Partidului, din 1999, la cel de-al XI-lea erau un 60% mai mulți delegați. Printre delegați se aflau picheteri din Tartagal, Mosconi, Cutral Co și Neuquén, unde se desfășurau atunci lupte muncitorești dure (se vorbea chiar despre o situație pre-revoluționară în Neuquén). Erau liderii luptei muncitorești ai pescuitului din Mar del Plata și lideri studențești din Neuquén. Delegațiile din San Lorenzo și Santa Fe au sosit cu întârziere, angajate fiind în luptele din localitățile respective. PO-ul dovedește astfel că este un partid cu adevărat inserat în clasa muncitoare din Argentina și cu o pondere respectabilă în lupta de clasă din această țară.

Pe 25 a avut loc sesiunea deschisă în prezența a peste 500 de tovarăși. Jorge Altamira a făcut raportul politic, rezumând concluziile luptelor muncitorești de când Alianța a ajuns la putere (cu puțin timp înainte, Alianța, o coaliție de pseudo-stânga, își începuse mandatul), ale impasului guvernului confruntat cu criza economică, a însemnătății intrării PO-ului în parlamentul de la Buenos Aires, și a schițat perspectivele politice ale PO-ului în următoarea etapă, anume lupta pentru un Congres al Muncitorilor pentru a vota un program muncitoresc vizavi de criză și măsurile de luptă necesare pentru a-l impune. Pe plan internațional, principalul subiect al raportului lui Altamira a fost nevoia de a progresa în măsuri practice pentru a refonda Internaționala a IV-a. După raport, numeroase intervenții au îmbogățit dezbaterea în Congres.

Pe 27 mai dimineața am sosit în capitala argentiniană și am fost dus imediat la Congres, unde am transmis salutul din partea grupului Rezistența, pe care-l reprezentam, cât și cel al Asociației Foștilor Salariați și Disponibilizați din Sectorul Miner Oltenia, având un mandat din partea acestei Asociații (pe care mi-l dăduse dl Văduva Vasile pe 25 mai la București).

Franco Grisolia a salutat Congresul în aceeași zi. Din cele expuse de tovarășul Franco, spicuim următoarele: ITO regrupeză troțkismului ortodox sau consecvent. Lambertismul este un curent pierdut pentru cauza revoluției; una din principalele lui deficiențe este încrederea într-o revoluție și contrarevoluție iminente. A subliniat importanța luptei împotriva fronturilor populare. Și morenismul este irecuperabil: moreniștii pisălogesc cu "revoluția iminentă". După părerea lui Franco, cele patru puncte de la Genova nu sunt puțin lucru. LO din Franța nu face nimic pentru a pune la ordinea zilei lupta pentru preluarea puterii de către clasa muncitoare.

Rafael Fernández, din PT din Uruguay, s-a adresat Congresului PO spunând că alegerea lui Jorge Altamira în parlamentul de la Buenos Aires este o reușită pentru întreaga campanie pentru refondarea Internaționalei a IV-a (Altamira urma să se ducă la Montevideo în iulie pentru a vorbi despre această etapă parlamentară a PO-ului). S-a referit de asemenea la prăbușirea centrului-stânga: trebuie aprofundată problema epuizării cetrului-stânga, de exemplu Alianța în Argentina, Ken Livigston la Londra, Frente Amplio în Uruguay. A spus că cele patru puncte de la Genova nu sunt teoretice, ci pornesc de la realitate; chestiunea dictaturii proletariatului este o chestiune actuală.

Altamira a reproșat stângii italiene, implicit și lui Franco, că n-au făcut nimic pentru a interveni în revoluția albaneză. A adăugat că PO ar fi intervenit imediat dacă o revoluție ar fi avut loc în Paraguay sau Uruguay (totuși, recent a avut loc o revoluție înfrântă în Ecuador, unde PO-ul argentinian nu și-a făcut simțită prezența).

A spus că, cu ajutorul Internaționalei refondate, se va crea mai ușor avangarda în fiecare țară.

Pe 28 mai, Osvaldo Coggiola a spus că Internaționala a IV-a refondată trebuie să fie regruparea avangardei clasei muncitoare, și nu o serie de acorduri între conducători, acorduri la "vârf". A subliniat importanța centralismului democratic, și a ținut să sublinieze: democratic. Internaționala a IV-a trebuie să fie un partid mondial, și prin urmare trebuie să aibă o funcționare ca atare.

S-au constituit comisii în Congres, care au fost definite practic ca alt Congres (Presa Muncitorească, 8/6/2000, p. 6). În comisii s-au votat rezoluții despre situația politică, despre mișcarea muncitorească, despre activitatea viitoare a partidului în parlament, despre tineret, despre profesori, despre presă, despre finanțe și despre situația internațională.

S-a aprobat o declarație politică pentru picheterii din Tartagal și Mosconi și o rezoluție specială solicitând încetarea proceselor judiciare împotriva activiștilor și a militanților mișcării muncitorești și ai tineretului și pentru eliberarea tuturor deținuților politici. Congresul a votat în unanimitate o declarație cerând eliberarea lui Miron Cozma, răspunzând scrisorii domnului Văduva Vasile. Tot în unanimitate s-a votat o declarație cerând libertatea deținuților politici din Mișcarea Celor Fără de Pământ (MST) din Brazilia, și altele cerând eliberarea tuturor deținuților politici din Bolivia, eliberarea lui Mumia Abu Jamal și a lui Abdullah Öçalan.

Printre inițiativele practice izvorâte din Congres, menționăm:

    1. să se lanseze o campanie națională pentru greva generală, pentru un salariu și o pensie minime de 600 de dolari, pentru împărțirea orelor de muncă pentru a pune capăt șomajului, pentru un Congres al Delegaților de Bază pentru a structura o ieșire muncitorească din criză pe baza controlului muncitoresc și naționalizarea fără despăgubire a pensiilor private, a băncilor, al comerțului exterior și a resurselor strategice;
    2. să se facă din postul parlamentar al PO-ului, recent cucerit, un centru politic, pentru a unifica clasa muncitoare în jurul unui program;
    3. să se impulsioneze realizarea congreselor de muncitori în nord-vest și în Neuquén pentru a crea un plan economic care să indice ieșirea muncitorească pentru Tartagal, Mosconi, Cutral Co și întrega țară;
    4. să se impulsioneze lupta pentru expulzarea birocrației sindicale și pentru conduceri de clasă în organizațiile muncitorești;
    5. să se impulsioneze dezvoltarea mișcării șomerilor în toată țară și coordonarea lor regională și națională; pentru acțiunea comună a muncitorilor activi și șomerilor;
    6. să se impulsioneze organizarea mișcării studențești secundare împotriva reformei de privatizări, pentru un învățământ în slujba muncitorilor; pentru reorganizarea Universității împreună cu muncitorii și mișcarea muncitorească.
Pe 27 dimineața Congresul a suferit o puternică lovitură, din cauza neașteptatului deces al tovarășului Carlos Lahera, care până cu o zi înainte participase foarte activ la dezbaterile Congresului. Trupul neînsuflețit al tovarășului Carlos Lahera a fost privegheat în sediul Partidului de pe strada Ayacucho, cu o prezența masivă a militanților PO-ului care s-au întâlnit pentru a-și lua rămas bun de la acest însemnat militant al Partidului.

Congresul s-a încheiat cu alegerea a zece tovarăși pentru întâlnirea internațională pentru refondare a Internaționalei a IV-a, și cu alegerea Comitetului Național.
 
 

Întâlnirea internațională

Urmăresc de aproape această campanie pentru refondarea Internaționalei a IV-a, mai ales prin intermediul presei grupului spaniol EDM, revista În Apărarea Marxismului. Tovarășii spanioli din EDM și-au manifestat dezamăgirea în repetate rânduri, spunând că după patru întâlniri internaționale se avansase foarte puțin (această critică apare și în ultimul număr al revistei lor, În Apărarea Marxismului, nr. 52, p. 3). Tovarășii spanioli spun, de exemplu – și pe bună dreptate – că acceptul de a include pe ITO în aceste Conferințe este posibil numai dacă ținem cont de anvergura crizei Internaționalei a IV-a. Tot spaniolii scriau în În Apărarea Marxismului că, după fiecare Conferință, fiecare delegat, partid sau grup se întorcea la el în țară practic ca să facă ce vrea.

În general Conferințele au fost marcate de lupta refondaționiștilor împotriva pricipalului adversar politic al lor: USFI. Marius Lleguet, din EDM, spune că în penultima întâlnire de la Atena (în 1999) se dedicase prea mult timp acordului electoral între LO și LCR (Liga Coministă Revoluționară, organizația franceză care conduce USFI-ul) pentru alegerile pentru parlamentul european. Conferința aceea avusese loc în martie 1999, și problema balcanică n-a fost deloc la ordinea zilei în Conferință, în ciuda insistenței lui Marius.

Întâlnirea internațională a dezvoltat o dezbatere despre criza mondială, dezvoltarea și perspectivele ei, și despre sarcinile pentru refondarea Internaționalei a IV-a. S-au prezentat două documente politice, unul de către PO și celălalt de către Peter Johnson și Franco Grisolia, din Opoziția Troțkistă Internațională.

În intervenția sa, Marius Lleguet (EDM), a spus că el consideră ca o reușită și a lui alegerea lui Altamira în parlament. A expus rezervele față de termenii "refondare" și "imediată", deși a ținut să sublinieze că nu se va apuca să discute despre "sexul îngerilor". Sunt deosebiri între EDM și PO, dar "ne unește ceva mai important: lupta pentru Internaționala a IV-a".

Marius a încercat să deschidă o dezbatere despre fronturile populare. Susține că nu orice guvern de colaborare de clasă este și de front popular: fronturile populare revendică Octombrie în momentele de ascensiune a maselor.

Miguel Pinto, din Bolivia, a subliniat importanța coordonării activităților din diferitele țări, cu alte cuvinte, importanța Internaționalei. A menționat diversele conflicte care au zguduit recent țara lui: "Războiul Apei", în Cochabamba, greva poliției din La Paz, și alte. Aceste lupte nu au fost coordonate: în Bolivia lipsește Partidul, spune tovarășul Miguel. Cu atât mai mult va fi dificilă coordonarea activităților la scară internațională. (Mai târziu, pe 8 iunie a avut loc o grevă generală de o zi în Uruguay, și pe 9 iunie, în Argentina, greve care au paralizat efectiv țările. Lumea se întreba, pe bună dreptate: de ce nu puteau să facă această grevă în aceeași zi? Doar argentinienii știau că pe 8 va avea loc o grevă generală în Uruguay, și invers).

Rafael Fernámdez, din PT din Uruguay, a comparat situația Uruguayului cu a Italiei sau a Spaniei, unde dreapta este la putere în guvernul național, dar primăriile capitalelor acestor țări sunt în mâinile așa-numitului centru-stânga. În Uruguay se spune că clasa muncitoare tinde să dispară ca subiect istoric. După părerea lui Rafael, în realitate are loc un viraj politic.

Christian, din Comitetul pentru Construcția unui Partid Muncitoresc (CCPO), din Chile, a pomenit de pericolul fronturilor populare. După părerea lui, acestea sunt cancerul cel mai periculos. Spune că Chile exportă doar mizerie și șomaj. Chile este țara unde femeia este cea mai bătută (la propriu) în America Latină. În Chile, peste 150.000 de studenți luptă împotriva reformelor în învățământ, care duc la privatizarea educației. CCPO s-a înființat în 1997 și are doar șapte membri.

Din intervenția lui Michael Savas-Matsas (EEK), de pe 29 mai, întreruptă și continuată pe 30, spicuim următoarele:

I-a acuzat pe Guillermo Lora (din POR-ul bolivian), pe Ted Grant, pe LIT (Liga Internațională a Muncitorilor – morenist㠖 ), și pe USFI ca fiind gradualiști care se dau drept troțkiști. După părerea lui Savas, aceștia au o concepție mecanică și liniară a istoriei, ca o consecință a înfrângerilor de-a lungul secolului. Despre Ted Grant, în particular, a spus că este un social-democrat care se dă drept troțkist. Face analize care uneori au puncte interesante, dar concluziile sunt uluitoare: vede ascensiuni ale maselor peste tot, și cheamă într-una să se creeze fracțiuni troțkiste în partidele de masă tradiționale, fie de centru-stânga (IU din Spania, RC din Italia, PASOK din Grecia etc.) sau chiar de dreapta (PPP din Pakistan).

Savas constată un gradualism permanent, în loc de revoluție permanentă, la Ted Grant și la moreniști. Spune Savas: concluziile lui Ted Grant și Alan Woods sunt întotdeauna de dreapta, concluziile lor sunt absurde. Savas a pomenit, ironic, scrisoarea mea deschisă către Alan Woods, spunând că am dreptate semnalând că, cu metodele lor (ale lui Grant și Woods), bolșevicii trebuiau să fi făcut entrism în Narodnaia Volia, pentru că această din urmă era o organizație de masă.

Pentru Ted Grant, ca și pentru Gerry Healy (EEK își are originile în Internaționala lui Healy), Marea Britanie este centrul revoluției mondiale, spune Savas. După Savas, trebuie ruptă tradiția gradualistă și trezită sensibilitatea revoluționară în lume.

SUA este un coșmar social. SUA, acest rai pentru apologeții capitalismului, este țara cu cea mai mare populație în pușcării. În această țară, șomajul este mascat: șomerii locuiesc în pușcării, supuși la o muncă de rob.

Globalizarea nu este globalizarea capitalului productiv, ci a capitalului fictiv. Capital fictiv înseamnă bani care creează bani. Cum a spus Marx – reamintește Savas – capitalul fictiv este cel mai mare fetiș.

După moreniști, USFI sau Ted Grant, capitalismul este restaurat în Rusia. Savas l-a întrebat pe un grantist: (1) există piață de muncă în Rusia?); (2) se aplică legea valorii? Grantistul i-a răspuns că legea valorii se aplică pentru că există trocul. Pentru Savas, asta dovedește tocmai contrarul.

Încă nu e o piață de muncă în Rusia; pentru a o crea, în Rusia ar trebui să fie 50.000.000 de șomeri (același argument îl dă Altamira). Rusia nu este nici o economie de piață, nici o economie planificată.

Interesantă a fost intervenția lui Peter Johson, din Liga Troțkistă din SUA, pentru că după aceasta i s-a cerut ITO-ului să prezinte în scris un document alternativ. Savas spusese că prăbușirea bursei de la Wall Street va produce catastrofe sociale în SUA. Peter Johson a spus că va veni peste doi ani să-i arunce în față această declarație lui Savas, pentru că prezicerile lui Savas de acum doi ani nu s-au verificat. Peter critică faptul că Savas insistă prea mult asupra iminenței situațiilor revoluționare. SUA și Europei Occidentale le merge bine, așadar nu se întrezărește nici o situație revoluționară. Imediat ia cuvântul Jorge Altamira și îi ia apărarea lui Savas-Matsas. Spune că divergențele cu Peter Johson implică două concepții despre lume, și îl acuză pe Peter ca fiind empirist.

Am urmat eu ca orator. Am început prin a spune că am un mandat din partea grupului pe care îl reprezentam, Rezistența, pentru a nu semna nici un document și a nu participa în redactarea acestora, precum pentru a nu adera în numele grupului la nici o organizație care ar putea rezulta din intâlnire. Acest lucru nu a plăcut organizatorilor Conferințelor. Totuși, am stabilit că grupul Rezistența se va pronunța asupra documentelor după ce va lua la cunoștință conținutul acestora. Mi s-a obiectat, pe bună dreptate, că tăcerea vizavi de conținutul documentelor lor ar putea fi interpretată ca aprobarea punctului de vedere contrar celui apărat de texte.

Apoi am semnalat ceea ce scriau tovarășii spanioli în EDM, anume că în Conferințe practic fiecare delegat face o expunere despre situația de la el în țară, dar nu e prea multă discuție politică (totuși, după aceea discuțiile politice au căpătat mult mai multă vitalitate, ceea ce m-a făcut să-mi schimb părerea). Am spus că aveam impresia că se evită să se discute anumite subiecte, cum ar fi caracterizarea fronturilor populare și restaurația capitalistă în Rusia și Europa de Est. Aceste subiecte fuseseră ridicate de tovarășul Marius, dar n-am observat ca cineva să-i fi adresat vreun răspuns. După Conferințe, Marius avea să scrie în EDM că grupul lui probabil se va duce cu un document propriu la cea de a VI-a întâlnire pentru refondarea Internaționalei a IV-a, abordând problema restaurației capitaliste în Rusia.

Am întrebat ce înțeleg dânșii prin centralism democratic, concept care s-a pomenit de multe ori în Conferințe, și care în Europa de Est poate avea alte înțelesuri sau interpretări (datorită stalinismului, bineînțeles; se tinde să se creadă că centralismul birocratic este centralismul democratic, fiindcă acela întotdeauna se ascundea sub numele acestuia din urmă).

Apoi am pomenit viitorul aparat, viitoarea organizație care cândva va izvorî dintr-una din Conferințele pentru Refondarea Internaționalei a IV-a. Știute fiind divergențele între refondaționiști și majoritatea grupului Rezistența în ceea ce privește caracterizarea stalinismului, cu tot ceea ce implică asta în viața unui partid, organizație sau grup, aș fi vrut să știu dacă Internaționala a IV-a refondată de dânșii ar putea să fie locul unor tovarășii ca cei din Rezistența.

Am pomenit, de asemenea, că în Rezistența studiem mai multe tendințe troțkiste, Internaționale troțkiste sau "Internaționale a IV-a", și de aceea mă dusesem la Buenos Aires, ca să cunosc de aproape această "tendință" (ei refuză să se considere o tendință).

Nimeni nu a explicat ce se înțelege prin centralism democratic (probabil pentru că între troțkiști aceste lucruri sunt clare), sau dacă în viitoarea organizație și-ar avea locul Rezistența, cu caracteristicile ei actuale. În plus, când Osvaldo Coggiola a luat cuvântul, a spus, nu fără o oarecare supărare, că din nici una din Conferințele pentru Refondarea Internaționalei a IV-a nu va izvorî nici un aparat, arătând chiar o aversiune față de acest termen. În plus, a spus că a face un catalog cu toate organizațiile troțkiste din lume este o pierdere de timp, și m-a rugat ca, odată întors în România, să nu-i consider pe refondaționiști ca încă o tendință.

Acest lucru este obișnuit, din păcate, între aceia care se consideră troțkiști: lambertiștii susțin că nu există lambertismul, ei sunt pur și simplu troțkiști – spun ei; grantiști spun că nu există grantismul; cei din PO spun că nu există altamirismul etc. etc. Totuși, dacă ne uităm la activitatea, de exemplu, a lambertiștilor în diferite țări, vedem că au aceleași metode pentru fiecare țară; dacă ne uităm la diferitele secțiuni ale Internaționalei lui Ted Grant, vom vedea aceleași metode în fiecare țară etc. Ceva caracterizează lambertismul și îl opune grantismului. Același lucru se poate spune despre PO și "tendința" sa internațională, chiar dacă pe dânșii îi supără să audă despre "altamirism" sau lucruri asemănătoare1.

Franco a făcut aluzie la restaurația capitalistă în Rusia. După părerea lui, capitalismul este restaurat acolo, și toate statele din Est sunt state burgheze. A afirmat că un stat poate fi doar ori capitalist, ori muncitoresc.

Pe 31 mai, Rui Costa Pimenta, din PCO din Brazilia, a mărturisit că se simte "șocat" pentru că în cinci ani de zile nu au căzut de acord în privința crizei. A zis că discuțiile se împotmolesc pentru că nu există o disciplină în discuții. A considerat foarte pozitiv ca ITO să prezinte un document al ei. Despre fronturile populare, subiect eschivat oarecum de Conferință, a spus – în parte ca răspuns la adresa lui Marius –că actualele coaliții europene nu pot fi considerate fronturi populare. E vorba de o dezbatere excesiv de subtilă. A spus că PT-ul din Brazilia este un front popular, deși nu este (evident) subordonat Moscovei, ca frontul popular din Franța din anii '30. În plus, din frontul popular din brazilia (PT) nu face parte nici un PC (în Brazilia sunt două PCB – staliniste), dar joacă în esență același rol ca fronturile populare. Din punctul de vedere al acțiunii practice, este un front popular, și îl putem trata ca atare. Coalițiile de centru-stânga, a adăugat, joacă rolul fronturilor populare. Conchizând despre fronturile populare, Rui a spus că discuția asta nu are scopuri practice.

În sfârșit, i-a reproșat lui Peter Johnson și Ligii Troțkiste din SUA că n-au știut să câștige din partea lor pe tineretul fără de partid, de exemplu, aceia care au manifestat la Seattle.

A urmat Jorge Altamira, și, în legătură cu fronturile populare, a spus că prezența lui Ziuganov în guvernul lui Putin este primul caz de front popular în istoria Rusiei.

S-a referit la funcționarea internă a PO-ului. Celulele PO-ului au o autonomie foarte largă și pentru a acționa nu trebuie să ceară voie conducerii. Apoi a propus să se aduge cel de-al cincilea punct al refondaționiștilor, anume ca fiecare partid sau organizație implicată în campania pentru refondarea Internaționalei a IV-a să facă propagandă în mod constant acestei campanii. A propus ca periodicitatea propagandei să fie de două luni, adică cel puțin în publicații bilunare să se facă propagandă sistematică pentru refondarea Internațioanlei a IV-a. Altamira încă din ianuarie îmi prezentase, la Atena, nemulțumirea sa față de aceea că practic PO-ul este singurul partid care face campanie în mod permanent pentru refondarea Internaționalei a IV-a în presa Partidului.

Pe 1 iunie dimineața a avut loc o reuniune închisă, la cererea ITO, doar pentru delegații partidelor și organizațiilor care promovează campania pentru refondare a Internaționalei a IV-a. Restul zilei, precum și ziua următoare, au fost dedicate prelucrării versiunii finale a documentelor. De asemenea, s-a discutat despre următoarea întâlnire internațională, cea de-a șasea, și s-a sugerat ca locurile să fie Bolivia, Milano, Leningrad, SUA sau undeva în Balcani.

În sfârșit, Conferința a votat un salut picheterilor din Tartagal și Mosconi, un salut minerilor români, și o declarație politică de repudiere a rolului de represiune a USFI-ului în guvernului municipal din Porto Alegre (Brazilia) și în guvernul statului Rio Grande do Sul (Brazilia).

Pe 2 iunie, întâlnirea internațională de la Buenos Aires a votat în unanimitate următorul plan de acțiune:

    • Realizarea la începutul lui septembrie a unei activități internaționale la La Paz, Bolivia, cu următoarele lozinci: Afară intervenția americană în Columbia! Afară FMI din America Latină! Confiscarea latifundiilor pentru muncitorilor fără de pământ! Control Muncitoresc! Pentru Statele Unite Socialiste ale Americii Latine!
    • Intervenția, cu o coloană proprie, în mitingul de la Praga pe 23 septembrie, cu ocazia reuniunii Băncii Mondiale, cu lozincile: Afară Uniunea Europeană imperialistă și genocidă! Pentru Statele Unite Socialiste din Europa, din Atlantic până în Rusia!
    • Realizarea în decembrie 2000 sau ianuarie 2001 a celei de-a II-a Conferințe Socialiste din Balcani, cu lozincile: Afară NATO și imperialismul din Balcani! Pentru autodeterminarea popoarelor! Pentru Federația Socialistă din Balcani!
    • Realizarea în februarie sau martie anului viitor a unei activități internaționale în Europa Occidentală, cu lozincile: Afară Uniunea Europeană imperialistă și genocidă! Pentru Statele Unite Socialiste din Europa, din Atlantic până în Rusia!
    • Realizarea în martie sau aprilie anului viitor a unei activități internaționale în Statele Unite cu lozinca: Pentru refondarea Internaționalei a IV-a!
Pentru garantarea dezvoltării acestor inițiative a fost aleasă o Coordonare al cărei mandat izvorăște din rezoluțiile aprobate din această reuniune. Această Coordonare va fi compusă din: Jorge Altamira (PO), Franco Grisolia (Proposta), Michael Savas-Matsas (EEK), Rui Costa Pimenta (PCO) și Peter Johnson (Liga Troțkistă din Statele Unite).
 
 

Cum se refondează Internaționala a IV-a

Ideea PO-ului este ca diferite partide și grupuri, cu diferite origini (nu neapărat troțkiste), să participe în discuții eterogene. Este vorba de a delimita în discuție pe revoluționari de centriști, oportuniști etc., în același fel, mutatis mutandis, cum a făcut PSDMR în al II-lea Congres al său.

Pentru mine, care am participat pentru prima oară și ca observator într-una din reuniunile internaționale pentru refondarea Internaționalei a IV-a (a cincea reuniune internațională), a rezultat surprinzător cum de nu se progresase în lista celor patru puncte originale, comune tuturor partidelor și organizațiilor participante. De abia dacă s-a adăugat în această ultimă reuniune de la Buenos Aires un al cincelea punct (care nu are caracter principial sau programatic, deși este foarte important).

De asemenea, n-am reușit să percep intenția de a separa bolșevism de menșevism în recenta reuniune de la Buenos Aires, considerând că organizațiile participante au fost – într-o bună măsur㠖 aceleași. De exemplu, chestiunea de a acționa sau nu dinăuntrul USFI nu pare a merita patru ani și cinci întâlniri internaționale.

Troțki scria în 1935, despre Conferința de la IAG: "Raportul conferinței nu se prezintă în maniera marxistă, adică, cu scopul de a descoperi toate tendințele și contradicțiile existente, ci în mod centrist, pentru a tempera diferențele […]"."Pentru Lenin, scopul oricărei rezoluții era să-i pună la încercare pe oportuniști, fără să le lase scăpare, lasându-i fără acoperire și surprinzând contradicțiile între cuvintele lor și faptele lor. Lenin nu considera un succes, ci o fraudă și o crimă o rezoluție «revoluționară» pe care o puteau vota și oportuniștii. Pentru el, scopul conferințelor nu consta în a prezenta o rezoluție "respectabilă", ci a selecta pe militanți și organizații care nu vor trăda proletariatul la ora furtunei". Pe alocuri, am avut impresia că în public, PO-ul vrea să arate ca și cum totul ar fi bine, ca și cum toți am fi de acord în tot.

PO-ul susține că Internaționala a IV-a nu se refondează prin declarații, adică, pentru că un ansamblu de lideri de partid se adună și adoptă hotărârea să refondeze Internaționala a IV-a. Internaționala a IV-a se refondează prin intermediul luptei. "Internaționala a IV-a există pentru că luptă, și, punând fraza invers, există doar acolo unde luptă [sic]" (Jorge Altamira, Presa Muncitorească, 15/6/2000, p. 6).

A fost dezgustător în gradul cel mai înalt, și în plus contradictoriu (contradictoriu pentru dânșii: ori Internaționala a IV-a se refondează prin luptă, ori prin declarații), să citesc în Presa Muncitorească: "Mândri, mai mulți tovarăși au comentat că, în timpul întoarcerii, muncitori și tineri care veniseră la miting ca simpatizanți și care au văzut Internaționala a IV-a în acțiune au cerut intrarea lor în secțiunea ei argentiniană, Partidul Muncitoresc" (8/6/2000, p. 7); "Mitingul din La Bombonerita [...] arată cum îndeplinim acest angajament: construind Partidul Muncitoresc, secțiunea argentiniană a Internaționalei a IV-a" (15/6/2000, p. 7); "Perspectiva dezvoltării este aceea semnalată de Internaționala a IV-a în această întâlnire de la Buenos Aires" (15/6/2000, p. 7). S-ar spune, așadar, că Internaționala a IV-a a fost refondată deja (încă o "Internațională a IV-a"?). Astfel de declarații (declarații publice, de altfel) au scăzut – pentru mine – o bună parte din cota de seriozitate a acestei campanii pentru "refondarea Internaționalei a IV-a".
 
 

Despre participarea PO-ului în parlamentul de la Buenos Aires

Alt punct în care trebuie să-mi manifest dezacordul este participarea PO-ului în parlament. În diverse ocazii, acest partid are un iz reformist.

Pablo Rieznik, când l-a prezentat pe deputatul ales Jorge Altamira în ultima Conferință în cadrul Seminarului Internațional, care a avut loc în Teatrul Municipal San Martín, a spus (citez din memorie): "Intrând în acest teatru municipal, ne simțim un pic ca acasă, datorită faptului că PO-ul a obținut o bancă de deputat în parlamentul de la Buenos Aires". Sunt oare acestea declarații proprii unui partid muncitoresc și socialist? Un deputat muncitor și socialist "se simte ca la el acasă" într-un teatru de stat, al statului burghez?

PO-ul își propune "Să facă din banca din parlament un centru politic, adică un factor de unificare politică a clasei muncitoare în jurul unui program" (Presa Muncitorească, 8/6/2000, p. 7; același lucru a spus Altamira pe 27 mai la Congres), adică cheamă să unifice clasa muncitoare în jurul parlamentului burghez. Altamira a declarat că nu se va "limita la funcția legislativă […]. Am fost votat pentru a exploata toate contradicțiile și polemicile care au loc în Parlament". Pe 27 mai, când a salutat Congresul PO-ului, Ender Coskun (din MWL) a subliniat ce responsabilitate înseamnă a fi deputat într-un parlament burghez. Ender a spus că principala sarcină a unui deputat socialist este a demasca acel for burghez.

Internaționala a III-a era de următoarea părere: "[…] în condițiile actuale, caracterizate de expansiunea imperialismului, Parlamentul a devenit un instrument al minciunii, al fraudei, al violențelor, al banditajului în slujba lui"; "Pentru comuniști, Parlamentul nu poate fi sub nici o formă terenul de luptă pentru reforme și pentru îmbunătățirea situației clasei muncitoare"; "Comunismul […] are drept scop abolirea parlamentarismului. Nu se poate discuta așadar despre întrebuințarea instituțiilor guvernamentale burgheze, decât pentru distrugerea lor" (Partidul Comunist și parlamentarismul, rezoluție a celui de-al II-lea Congres al Internaționalei a III-a).

Pentru Internaționala a III-a, iritarea pe care o produce în burghezie campania electorală a unui partid de stânga sau intervenția membrilor acestuia în parlament sunt o bună măsură pentru a ști dacă această participare are caracter revoluționar, sau dacă dimpotrivă este oportunistă. Graciela González Gass, președinta blocului Alianței (o coaliție de "centru-stânga", din care face parte și președintele țării, De la Rúa) în legislatura de la Buenos Aires, scrie în ziarul Pagina 12, 15/5/2000: "Observăm cu cel mai mare interes incorporarea reprezentanților proveniți din stânga, convinși că coincidem cu ei în poziții progresiste pe care le vom apăra din Alianță. Credem la rândul nostru că ei, odată încorporați funcționării democrației reprezentative [ordinii burgheze], vor miza pe guvernabilitate".

Să mi se permită o digresiune, pentru a arăta o parte din munca pe care au desfășurat-o doi deputați troțkiști chilieni. În 1933, Hidalgo și Zapata au făcut parte din parlamentul din Chile. Hidalgo și Zapata erau membri ai Opoziției Comuniste Internaționale, și prin intervențiile lor în parlament au iritat pe ceilalți deputați, deputații partidelor burgheze, și încă cum! Din procesele verbale a câtorva sesiuni din parlamentul chilian de atunci, cităm doar următoarele extrase:

"[...] Stânga Comunistă (Secțiunea Chiliană a Opoziției Comuniste Internaționale, Bolșevici-Leniniști) înalță încă o dat㠖 în această tribună burghez㠖 puternica ei voce de ghid revoluționar, pentru a explica muncitorilor adevăratul scop al acestei organizații facțioase, și să aleagă, totodată, singurul drum viabil, sigur și fără obstacole, pentru ca această clasă care produce și perfecționează totul, să poată nu numai să apere căminele ei amenințate, ci ca torent copleșitor să poată nimici de la rădăcină și la începuturile ei această plagă socială care mânjește lumea".

"Domnii reprezentanți ai burgheziei pot să mențină pozițiile lor, apărând Constituția și legile, dar noi, muncitorii revoluționari, ca ghid al revoluției sociale, ca militanți ai Stângii Comuniste, vom dovedi muncitorilor farsa care se încearcă să se joace pe spinarea stomacurilor lor, salariilor lor, organizațiilor lor și cuceririlor lor.

Cu aceeași autoritate cu care burghezia organizează gărzile de asalt, vom cere muncitorilor să organizeze Garda Muncitorească, prin intermediul luptei pentru formarea Frontului Unic de Fier al Exploataților.

Și spunem din nou proletariatului că forței i se opune forța, împotriva puștii și mitralierei gărzilor albe se opune pușca și mitraliera; că gărzile burgheziei se opun gărzilor proletariatului; și că ofensivei capitaliste i se opune contraofensiva muncitorilor strâns uniți în rândurile Frontului Unic de Fier.

Suntem într-o luptă pe viață și pe moarte și într-o luptă pe viață și pe moarte ne vom descurca". (Discurs în parlament al lui Emilio Zapata, Buletin al Comitetului Central al Stângii Comuniste, Secțiunea Chiliană a Opoziției Comuniste Internaționale (Bolșevici-Leniniști), An I, Santiago, 1 iunie 1933, Nr. 3).

Este de dorit să se audă lucruri asemănătoare în parlamentul de la Buenos Aires după alegerea lui Jorge Altamira (PO), mai ales dacă Alianța va năpusti din nou asupra proletariatului (aceeași Alianță care privește fără frică intrarea deputaților de stânga în parlament).

"Ca reprezentant comunist, ca membru activ al revoluției proletare și ca membru al proletariatului înfometat și exploatat, am semnalat concret menirea mea contestatară la adresa acestui odios regim al mizeriilor" (regim al mizeriilor pe care PO-ul este obligat să-l combată și să-l denunțe dinăuntru) "ambalat în cârpele unei democrații la fel de falimentară precum economia care i-a dat viață într-un moment al istoriei societății, și nici o forță nu va fi în stare să mă facă să dau înapoi".

"În condițiile în care se desfășoară criza capitalistă, care ajunge în manifestările ei până și în ultimele colțuri ale statului său de clasă, face să se intensifice la maximum metodele care tind spre apărarea intereselor ei și să se recurgă la toate șiretlicurile care permit o legislație elaborată și implantată cu scopul expres de a înăbuși în mrejele ei pestrițe opoziția revoluționară a proletariatului exploatat."

"Sunt sigur că în conștiința tuturor există convingerea clară că asemenea lucru" (a-l fi înjurat pe președintele țării) "nu l-a comis Deputatul care vorbește, pentru că menirea noastră revoluționară nu este a schimba doar un om, ci a îngropa regimul".

"Când vreun Deputat muncitor izbutește să ajungă în Cameră, se recurge la tot felul de proceduri pentru a-i stinge vocea, cu călușul proceselor judiciare sau acuzațiile disparate. Aceasta este a doua oară când se încearcă să mi se ridice privilegiile parlamentare. Și nu va fi ultima. Dar nu se va reuși să se distrugă în clasa muncitoare învățămintele pe care le va lăsa persecutarea întreprinsă împotriva acestui Deputat, pentru că nu și-a vândut clasa nici interesele. […]

Circumstanțele sunt prielnice pentru a încerca să se închidă această tribună reprezentanților revoluției proletare. Dar nu se va obține cu asta nimic mai mult decât atât, pentru că în afara zidurilor acestui organism vital al demagogiei capitaliste muncitorii simt în continuare zilnic în spatele și stomacurile lor greutatea feroce a unei exploatări nemiloase."

"Dacă am venit în Parlamentul burghez n-a fost tocmai ca să mă vând burgheziei. Am cunoscut pușcăriile ei, insulele pustii, unde îi îngrămădesc pe proletarii care reclamă justiție socială, și din Parlament va trebui să intru din nou în pușcărie, pentru că așa decretează viticultorul reprezentant al Gărzii Albe care încearcă să-mi ridice privilegiile parlamentare pentru a doua oară, voi merge fără să șovăi, fără a fi vândut conștiința mea de proletar și fără a fi rupt linia mea revoluționară.

Cred că în această ocazie nu mi se vor ridica privilegiile parlamentare vizavi de grosolănia șantajului pe care mi-l fac, dar nu mă îndoiesc că în momentele cele mai critice ale regimului, când nici teroarea fascistă nu va putea opri valul revoluționar, nu numai că voi cunoaște pușcăriile și insulele, nu numai că mi se vor ridica privilegiile parlamentare și voi fi persecutat, ci voi cunoaște de asemenea gloanțele Gărzii Albe pe care o conduc viticultorii și ștabii țării". (Discurs în parlament al deputatului Emilio Zapata, Buletin al Comitetului Central al Stângii Comuniste, Secțiunea Chiliană a Opoziției Comuniste Internaționale (Bolșevici-Leniniști), An I, Santiago, august 1933, Nr. 5 și 6).

"Divizate fiind astăzi rândurile Partidului de clasă al proletariatului chilian, acționez și vorbesc în numele fracțiunii revoluționare care crede în extensiunea internațională a luptei emancipatoare, în dictatura proletară și în apunerea capitalismului. Și dacă am știut să-mi mențin principiile comuniste sub ferocea dictatură militară, în care nu am văzut pe nici unul din gălăgioșii de astăzi, cu atât mai mult voi ști să mi le mențin sub dictatura acoperită și constituțională care se apropie, dar în momente în care agonia capitalismului ne indică clar drumul revoluționar.

Acum, ca întotdeauna, mă adresez muncitorilor de la această tribună burgheză pe care într-o zi o vom mătura împreună cu burghezia." Manuel Hidalgo promite să măture tribuna parlamentară burgheză chiar dinăuntrul acestei tribune burgheze. PO-ul se simte ca la el acasă într-un teatru municipal al statului burghez. PO-ul își propune să facă din postul recent obținut de deputat într-un centru politic un factor de unificare politică a clasei muncitoare în jurul unui program. Continuă Hidalgo:

"Acum când lumea capitalistă se zbate în criza cea mai adâncă și iremediabilă, acum când în Germania lipsește doar o conducere nimerită care să aprindă fitilul revoluționar; acum când în China se consolidează pas cu pas revoluția proletară; acum când în Spania frământată se presimt clarele dovezi ale apropiatei emancipări muncitorești, acum când în propria noastră țară sunt prea evidente gâfâielile burgheziei, vom lupta cu mai multă energie ca niciodată pentru a mătura burghezia și pe comedianții revoluției". A mătura burghezia. Ne simțim un pic ca acasă.

"Pe de altă parte, nu cred în mandatul popular, pentru că, după părerea mea, niciodată nu a existat la noi în țară, fiindcă, cum foarte bine spunea onorabilul domn Matte într-o sesiune anterioară, consultările electoratului nu constituie decât una din mai multele comedii cu care se batjocorește voința muncitorilor pentru a genera puterea burgheziei."

"Va putea oare regimul capitalist să spună muncitorilor că acesta este un regim democratic? O putea s-o spună, dar aceasta va fi încă o înșelare pentru salariați, care niciodată nu vor crede în așa-numită «democrația» burgheză." (Discurs în Parlament al lui Manuel Hidalgo, în Două discursuri în parlament, Editura Lupta de Clasă, Santiago, 1933).

Salariații, în opinia bolșevicului-leninist Hidalgo, nu cred în democrația burgheză. PO-ul, un partid muncitoresc, va legisla ("nu ne vom limita la funcția legislativă").

"Ca reprezentant comunist, ca soldat de rând al revoluției proletare, nu am nici un interes în a legisla" (PO-ul va legisla, nu se va limita la asta, dar va legisla) "pentru perfecționarea acestui regim de nedreptăți și de exploatare; ca atare, și ca muncitor revoluționar sunt mandatat de către Partidul meu să combat acest regim de mizerie în aceeași instituție creată să mascheze spolierea la care sunt supuși milioane de muncitori.

În stradă precum în fabrică, în atelier precum la țară, în localul muncitoresc precum în acest local burghez, comuniștii sunt soldați ai revoluției proletare." Aș adăuga: și în teatrul municipal San Martín. Continuă Zapata:

"Partidul Comunist mă trimite aici ca să îndeplinesc rolul pe care l-am jucat acolo unde am muncit: să colaborez pentru cea mai grabnică dezvoltare a revoluției proletare, ajutând să dezvolt conștiința de clasă a muncitorilor.

Parlamentul, instituție care îndeplinește rolul ei, rolul de a mistifica masele muncitoare și de a ușura dominația acestora de către clasele guvernante, a devenit forma DEMOCRATICĂ de dominație a burgheziei […]".

"Aici se poate înșela proletariatul și țărănimea legislând și acoperind, întârziind și adormind mișcarea eliberatoare a marilor mase exploatate". Pentru Zapata, a legisla este a întârzia și adormi mișcarea eliberatoare a proletariatului. Continuă:

"Nu putem decât să strigăm aici, în plină instituție burgheză, simțirea, DREPTUL marilor mase de la țară și din industrie, de a-și impune revendicările economice și politice; nu putem decât să convertim această tribună, care a fost creată pentru a-i adormi pe muncitori, într-o tribună revoluționară care să servească pentru a impulsiona revoluția proletară care va spulbera întregul acest regim bazat pe exploatarea feroce a milioane de bărbați, femei și copii." (Discurs în Parlament de Emilio Zapata, în Două discursuri în parlament, Editura Luptă de Clasă, Santiago, 1933).

Evident, nu este vorba ca PO-ul să nu cunoască esența parlamentarismul burghez. Nu îmi propun nici pe departe să le țin lecții luptătorilor experimentați ai acestui partid; însă îmi permit să observ felul cum acționează dânșii fiind în fața unei mari responsabilități socialiste ca a dispune de un deputat într-un parlament burghez, și să compar asta cu ceea ce au făcut deputații bolșevic-leniniști în Chile în 1933 și ceea ce opina Internaționala a III-a despre participarea socialiștilor în parlamentul burghez.
 
 

Anexă. Celelalte activități ale Rezistenței în Argentina și Uruguay

Pe 31 mai a avut loc o uriașă demonstrație în centrul orașului Buenos Aires împotriva FMI-ului, cu prezența a peste 100.000 de manifestanți. A organizat-o Hugo Moyano, lider al "CGT dizidente". Acolo n-avea întâlnire numai stânga și falsa stângă, ci și dreapta fățișă. Din eșicherul politic al stângii argentiniene, am putut vedea lume din PO, PC, MAS (Mișcarea Spre Socialism), PST (probabil Partid Socialist al Muncitorilor), PTS, MST și Liga Muncitorească Internaționalistă. Era o mare cantitate de peroniști, din Partido Justicialista, aflat acum în opoziție, după ce a ajuns la putere De la Rúa și Alianța lui.

Fiecare partid manifesta într-o coloană separată, iar PO-ul ne-a pus pe toți străinii în prima linie, ca să arate presei și rivalilor celorlalte partide de stânga anturajul internațional al Partidului.

Paralel cu Conferințele pentru Refondarea Internaționalei a IV-a, a avut loc un seminar la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din Buenos Aires și în Teatrul Municipal San Martín. La Universitatea din Buenos Aires, am făcut o expunere pe 2 iunie cu tema România și guvernele de centru-stânga.

Pe 1 iunie, pe când se desfășura reuniunea închisă la Ayacucho, am fost la Asociación de Madres de Plaza de Mayo, împreuna cu unii tovarăși din PT din Uruguay, din PO, din NAR, EEK și Stânga Socială din Grecia și cu Iossif Abramson, din Partidul Rus al Comuniștilor. E vorba de o organizație a mamelor deținuților, dispăruților și asasinaților de pe vremea dictaturii militare argentiniene din anii '70 și '80. Au o Universitate proprie, nerecunoscută de statul argentinian, unde se pot urmări diferite discipline, predate la nivel înalt, cu specialiști din Universitățile argentiniene, ba chiar cu profesori străini (profesori și lectori). Dânsele susțin că guvernul argentinian nu are autoritatea morală pentru a autoriza sau nu existența Universității lor, fiind același guvern care garantează nepedepsirea asasinilor militari de ieri și care blochează orice cercetare asupra soartei fiilor lor.

În cuvinte, Asociația Madres de Plaza de Mayo este de stânga, socialistă și revoluționară, cum mi-a povestit președinta Asociației, dna Hebe de Bonafini. Au, din păcate, un caracter pronunțat ultrastângist: refuză să se constituie într-un partid politic, pentru că pur și simplu nu acceptă democrația parlamentară, democrația burgheză. Dânsele sunt revoluționare, dar parcă ar căuta scurtături către socialism. Juan Andrada, din PT din Uruguay, a comentat atunci că noi suntem de altă părere, că tribuna parlamentară este un element care poate fi folosit, și trebuie folosit atunci când este cu putință. A pomenit recenta alegere a lui Jorge Altamira ca deputat, dar dna Hebe de Bonafini s-a arătat foarte sceptică, spunând că oricum Altamira nu va putea schimba nimic, zbătându-se singur în parlament. Un tovarăș din Stânga Socială, pentru a-i arăta dnei Bonafini că are dreptate într-un fel, ne-a arătat un exemplar al revistei organizației lui, unde apărea pe copertă lozinca "Dacă prin alegeri ar fi posibil a schimba ceva, atunci alegerile ar fi interzise".

Atât în Argentina cât și în Uruguay a trezit un foarte mare interes situația lui Miron Cozma, lucru care m-a surprins oarecum. Noi în România ne-am obișnuit cu aceea că un lider sindical să fie închis, cu o pedeapsă de 18 ani, dar pentru argentinieni, uruguayeni și alți străini prezenți la activități din Buenos Aires, situația lui Cozma era de a dreptul un scandal. Am avut grijă să prezint cazul lui Cozma cât mai obiectiv: l-am prezentat ca pe un simplu birocrat sindical, care negociază în spatele muncitorilor (la Cozia), acelora cărora chipurile le reprezinta interesele, sau care se bucura de privilegii materiale pe vremea când mai era lider sindical. Replica pe care am primit-o de la fiecare partener de dialog a fost aceeași, cu foarte mici diferențe: Cozma este la închisoare pentru că a condus mișcări de protest de masă, nu pentru că este un birocrat. Acțiunile ca lider sindical ale lui Miron Cozma, care lasă mult de dorit, să le judece minerii. Luptători experimentați din Argentina și celelalte țări au înțeles perfect despre ce este vorba; nu era nici pe departe prima dată când întâlneau un caz asemănător. Împotriva guvernelor capitaliste, apărăm fără condiție pe orice muncitor atacat, persecutat sau închis. După aceea, noi, muncitorii, îl vom judeca pe el.

Atât pe timpul Congresului PO cât și pe timpul Conferințelor pentru Refondarea Internaționalei a IV-a, am strâns semnături cerând eliberarea lui Miron Cozma, cu ajutorul permanent al argentinienilor, care au făcut din aceasta cauza lor.

Pe 3 iunie, la Buenos Aires, am avut o reuniune particulară cu Savas și Giorgios (EEK), Ender Coskun (MWL) și Rafael Fernández (PT), pentru a discuta despre situația din Balcani, despre Frontul Balcanic Anti NATO, despre Centrul Christian Rakovski și despre activitatea viitoare a grupului Rezistența.

La Montevideo am stabilit legături pe 5 iunie cu Ariel Gustavo Quiroga (cu care aveam să am mai multe întâlniri de atunci), membru al Internaționalei lui Pierre Lambert, care a fost imediat sensibilizat de situația minerului român închis; am întreprins împreună imediat o campanie de strângere de semnături pentru eliberarea lui Miron Cozma. M-a prezentat sindicatului taximetriștilor (SUATT) și celui al salariaților muncipali din Montevideo (ADEOM), unde am lăsat un text expunând problema, ca muncitorii uruguayeni să semneze. Am mers la postul de radio CX36, la emisiunea ADEOM, să vorbesc despre mineriadele din 1999 și despre cazul minerului închis.

Pe 8 iunie a avut loc o grevă generală în întregul Uruguay, și am fost împreună cu tovarășii din PT în El Cerro, unde sindicaliști țineau cuvântări, într-o mică demonstrație.

Pe 9 iunie am fost invitat la sediul Partidului Muncitorilor (PT) la o întrunire de Partid, unde s-a analizat situația internațională și a țării, în special conflictul care avea loc pe atunci între muncitorii municipalii din salubritate (gunoieri) împotriva administrației de "centru-stânga" a primăriei de la Montevideo.

În altă zi, Rafael Fernández și cu mine am expus în fața militanților experiența de la Buenos Aires. În cazul lui Rafael, era vorba de o obligație, de a transmite militanților de bază ce s-a discutat la reuniunea internațională pentru refondarea Internaționalei a IV-a; în cazul meu, ca invitat observator la Buenos Aires, am transmis doar părerea mea în fața militanților PT-ului, ca invitat al acestui partid. Cu ocazia asta am fost mult întrebat și despre mineriadele din 1999.

Era prevăzută la SUATT o alocuțiune a mea despre mineriade, care în principiu s-a amânat, iar până la urmă n-a avut loc, datorită întoarcerii mele în țară.

În sfârșit, am participat la alte activități "minore" de Partid cu tovarășii din PT (vopsit lozinci pe pereți în oraș, aranjarea ziarelor pentru vânzare, activități cu tineret – o dezbatere despre Che Guevara – etc.).

  1. Însă pe 31 mai, Giannis, din EEK din Grecia, a spus „celelalte tendințe”. Istoria se repetă: grantiștii fac abuz de eticheta „sectant”, pentru ei toate celelalte organizații troțkiste sunt secte, numai ei nu sunt. Pentru refondaționiști, toate celelalte sunt tendințe, numai ei nu sunt. Probabil consideră că ei sunt singurii troțkiști din lume. Totuși, precum grantiștilor le scapă sintagma „celelalte secte”, ceea ce-i include și pe ei, refondaționiștilor le scap㠄celelalte tendințe”, ceea ce-i pune și pe ei in categoria de tendință…