În mai-iunie 2000 a avut loc la Buenos Aires, Argentina, a cincea întâlnire pentru refondarea Internaţionalei a IV-a. Acestă campanie pentru refondarea Internaţionalei a IV-a a început la Genova în 1997. După părerea partidelor şi organizaţiilor angajate în această campanie, este necesară o unealtă internaţională a proletariatului, un partid mondial al revoluţiei socialiste, care nu poate fi decât Internaţionala a IV-a. Ei nu recunosc nici o organizaţie troţkistă internaţională actuală ca fiind Internaţionala a IV-a (a lui David North, a lui Pierre Lambert, a lui Alain Krivine, a posadiştilor; toţi aceştia consideră că organizaţia internaţională a lor este Internaţionala a IV-a). Decenii de degenerare politică au făcut din Internaţionala a IV-a un simplu aparat centrist, sau, mai recent, contrarevoluţionar. Este interesant de subliniat că principalul adversar al refondaţioniştilor (să mi se permită acest fel scurt şi clar de a-i numi) este Internaţionala a IV-a a lui Krivine, adică Secretariatul Unificat al Internaţionalei a IV-a (USFI, după iniţialele în engleză). Celelalte "Internaţionale a IV-a" sau celelalte organizaţii troţkiste internaţionale sunt prea neînsemnate ca să fie băgate în seamă de refondaţionişti. Refondaţioniştii se referă de obicei la USFI ca Internaţionala a IV-a "oficială". De fapt, USFI este probabil organizaţia troţkistă internaţională care se trage cel mai liniar de Internaţionala a IV-a de pe vremea lui Lev Troţki (după părerea mea, şi ICFI-ul lui David North – Comitetul Internaţional al Internaţionalei a IV-a –, deşi anvergura acesteia din urmă este cu mult mai mică decât a USFI-ului).

La prima întâlnire de la Genova s-a căzut de acord asupra a patru principii:

1. lupta pentru dictatura proletariatului;
2. lupta împotriva fronturilor populare;
3. lupta împotriva restauraţiei capitaliste în fosta URSS, Europa de Est, China, Cuba etc.;
4. apărarea valabilităţii metodei Programului de Tranziţie.

Din 1997 până acum, un singur punct a fost adăugat la acestea patru, şi anume angajamentul fiecărui partid sau organizaţii de a face o campanie sistematică în presa lor pentru refondarea Internaţionalei a IV-a (acest punct a fost adăugat acum la Buenos Aires).

După reuniunea de la Genova din 1997, alte trei avuseseră loc până la aceasta de la Buenos Aires: una tot la Buenos Aires, alta la Sao Paulo (Brazilia) şi alta la Atena.

La penultima întâlnire de la Atena, în 1999, au participat: Partidul Revoluţionar al muncitorilor (EEK) din Grecia, Partidul Muncitoresc (PO) din Argentina, Partidul Cauzei Muncitoreşti (PCO) din Brazilia, Opoziţia Troţkistă din Bolivia, Liga Troţkistă din SUA, Asociaţia Marxistă Revoluţionară Proposta din Italia, În Apărarea Marxismului din Spania, grupuri din Opoziţia Troţkistă Internaţională (ITO) din Marea Britanie şi India, şi Liga Marxistă a Muncitorilor (MWL) din Turcia. Dintre organizaţiile refondaţioniste, a lipsit (din motive economice) Partidul Muncitorilor (PT) din Uruguay. Ca observatori, au asistat delegaţi din Vocea Muncitorilor din Franţa, a secţiei greceşti a Comitetul Pentru o Internaţională Muncitorească (CWI), Valter Pomar (vicepreşedintele Partidului Muncitorilor, PT, din Brazilia), Noul Curent de Stânga (NAR) din Grecia, un grup scindat din PC-ul grec.

În recenta întâlnire de la Buenos Aires, a cincea, au participat: EEK din Grecia, PO din Argentina, PCO din Brazilia, Opoziţia Troţkistă din Bolivia, Liga Troţkistă din SUA, Proposta din Italia, EDM din Spania, MWL din Turcia şi PT din Uruguay. Pe parcursul Conferinţelor, tovarăşii din Comitetul Pentru Construcţia unui Partid Muncitoresc din Chile au anunţat adeziunea lor la campania pentru refondarea Internaţionalei a IV-a. Ca observatori, au participat: NAR din Grecia, Stânga Socială din Grecia, Lupta de Clasă din Brazilia, un sindicat al profesorilor universitari din Universitatea din Maranhao (Brazilia), Partidul Rus al Comuniştilor din Rusia (secţiunea regională de la Leningrad), Centrala Muncitorească Boliviană (COB), Sindicatul Presei din Bolivia şi Rezistenţa din România. Trebuia să vină şi o delegaţie din sindicatul municipalilor (ADEOM) din Montevideo, Uruguay, dar n-a putut veni la Buenos Aires din cauza conflictului care a izbucnit la Montevideo între muncitorii de la ADEOM şi primăria "de stânga" a capitalei uruguayene. De asemenea, şi-au anunţat absenţa Dragomir Oluja, dintr-un sindicat de ziarişti din Serbia şi delegaţia Partidului Rizhgari din Kurdistan. Au trimis mesaje de salutare Ytzhak Betzalel din Comitetul de Acţiune pentru o Republică Democratică şi Laică din Palestina şi Vasile Văduva din Asociaţia Foştilor Salariaţi Disponibilizaţi din Sectorul Miner Oltenia.

Cu puţine zile înainte de Conferinţele pentru Refondarea Internaţionalei a IV-a avusese loc Congresul al XI-lea al PO-ului, unde am participat ca invitat, şi în acelaşi timp cu Conferinţele a avut loc un seminar internaţional la Universitatea din Buenos Aires, care a durat mai multe zile, unde am participat ca membru al grupului Rezistenţa cu o expunere depre Europa şi Guvernele de Centru-Stânga. Ziua de lucru dura de la noua dimineaţa până chiar la zece seara (uneori şi mai mult), pentru că în aceeaşi zi aveau loc până la şase seara (aproximativ) reuniunile în sediul PO-ului, iar apoi începea seminarul la Universitate. Pe 31 mai s-au întrerupt activităţile tmp de câteva ore, pentru a participa la uriaşul miting de la Buenos Aires împotriva FMI-ului, organizat de birocratul sindical Moyano şi a sa CGT "dizidentă" (CGT: Centrală Generală a Muncitorilor; Moyano a dobândit o mare popularitate cu discursuri "radicale" şi lozinci populiste, şi a scindat centrala sindicală argentiniană, CGT). Activităţile s-au terminat cu un mare miting public pe 3 iunie în stadionul de baschet La Bombonerita, realmente impresionant, la care au asistat peste 3000 de persoane. Au venit muncitori şi simpatizanţi ai PO-ului din aproape toate colţurile Argentinei (Tucumán, Chaco, Neuquén şi Santa Cruz, printre altele), şi merită reliefată prezenţa a peste 30 de tovarăşi uruguayeni care au venit numai pentru acest miting (prezenţa uruguayenilor a fost pomenită şi de către Presa Muncitorească, 8/6/2000, p. 7, ca fiind o mare reuşită). Mitingul de pe 3 iunie a fost considerat ca fiind unul dintre evenimentele cele mai importante din istoria Partidului Muncitoresc.
 
 

Congresul al XI-lea al Partidului Muncitoresc

Congresul a început pe 24 mai, şi a durat până în 28. Eu sosisem în capitala argentiniană pe 27 mai. Faţă de anteriorul Congres al Partidului, din 1999, la cel de-al XI-lea erau un 60% mai mulţi delegaţi. Printre delegaţi se aflau picheteri din Tartagal, Mosconi, Cutral Co şi Neuquén, unde se desfăşurau atunci lupte muncitoreşti dure (se vorbea chiar despre o situaţie pre-revoluţionară în Neuquén). Erau liderii luptei muncitoreşti ai pescuitului din Mar del Plata şi lideri studenţeşti din Neuquén. Delegaţiile din San Lorenzo şi Santa Fe au sosit cu întârziere, angajate fiind în luptele din localităţile respective. PO-ul dovedeşte astfel că este un partid cu adevărat inserat în clasa muncitoare din Argentina şi cu o pondere respectabilă în lupta de clasă din această ţară.

Pe 25 a avut loc sesiunea deschisă în prezenţa a peste 500 de tovarăşi. Jorge Altamira a făcut raportul politic, rezumând concluziile luptelor muncitoreşti de când Alianţa a ajuns la putere (cu puţin timp înainte, Alianţa, o coaliţie de pseudo-stânga, îşi începuse mandatul), ale impasului guvernului confruntat cu criza economică, a însemnătăţii intrării PO-ului în parlamentul de la Buenos Aires, şi a schiţat perspectivele politice ale PO-ului în următoarea etapă, anume lupta pentru un Congres al Muncitorilor pentru a vota un program muncitoresc vizavi de criză şi măsurile de luptă necesare pentru a-l impune. Pe plan internaţional, principalul subiect al raportului lui Altamira a fost nevoia de a progresa în măsuri practice pentru a refonda Internaţionala a IV-a. După raport, numeroase intervenţii au îmbogăţit dezbaterea în Congres.

Pe 27 mai dimineaţa am sosit în capitala argentiniană şi am fost dus imediat la Congres, unde am transmis salutul din partea grupului Rezistenţa, pe care-l reprezentam, cât şi cel al Asociaţiei Foştilor Salariaţi şi Disponibilizaţi din Sectorul Miner Oltenia, având un mandat din partea acestei Asociaţii (pe care mi-l dăduse dl Văduva Vasile pe 25 mai la Bucureşti).

Franco Grisolia a salutat Congresul în aceeaşi zi. Din cele expuse de tovarăşul Franco, spicuim următoarele: ITO regrupeză troţkismului ortodox sau consecvent. Lambertismul este un curent pierdut pentru cauza revoluţiei; una din principalele lui deficienţe este încrederea într-o revoluţie şi contrarevoluţie iminente. A subliniat importanţa luptei împotriva fronturilor populare. Şi morenismul este irecuperabil: moreniştii pisălogesc cu "revoluţia iminentă". După părerea lui Franco, cele patru puncte de la Genova nu sunt puţin lucru. LO din Franţa nu face nimic pentru a pune la ordinea zilei lupta pentru preluarea puterii de către clasa muncitoare.

Rafael Fernández, din PT din Uruguay, s-a adresat Congresului PO spunând că alegerea lui Jorge Altamira în parlamentul de la Buenos Aires este o reuşită pentru întreaga campanie pentru refondarea Internaţionalei a IV-a (Altamira urma să se ducă la Montevideo în iulie pentru a vorbi despre această etapă parlamentară a PO-ului). S-a referit de asemenea la prăbuşirea centrului-stânga: trebuie aprofundată problema epuizării cetrului-stânga, de exemplu Alianţa în Argentina, Ken Livigston la Londra, Frente Amplio în Uruguay. A spus că cele patru puncte de la Genova nu sunt teoretice, ci pornesc de la realitate; chestiunea dictaturii proletariatului este o chestiune actuală.

Altamira a reproşat stângii italiene, implicit şi lui Franco, că n-au făcut nimic pentru a interveni în revoluţia albaneză. A adăugat că PO ar fi intervenit imediat dacă o revoluţie ar fi avut loc în Paraguay sau Uruguay (totuşi, recent a avut loc o revoluţie înfrântă în Ecuador, unde PO-ul argentinian nu şi-a făcut simţită prezenţa).

A spus că, cu ajutorul Internaţionalei refondate, se va crea mai uşor avangarda în fiecare ţară.

Pe 28 mai, Osvaldo Coggiola a spus că Internaţionala a IV-a refondată trebuie să fie regruparea avangardei clasei muncitoare, şi nu o serie de acorduri între conducători, acorduri la "vârf". A subliniat importanţa centralismului democratic, şi a ţinut să sublinieze: democratic. Internaţionala a IV-a trebuie să fie un partid mondial, şi prin urmare trebuie să aibă o funcţionare ca atare.

S-au constituit comisii în Congres, care au fost definite practic ca alt Congres (Presa Muncitorească, 8/6/2000, p. 6). În comisii s-au votat rezoluţii despre situaţia politică, despre mişcarea muncitorească, despre activitatea viitoare a partidului în parlament, despre tineret, despre profesori, despre presă, despre finanţe şi despre situaţia internaţională.

S-a aprobat o declaraţie politică pentru picheterii din Tartagal şi Mosconi şi o rezoluţie specială solicitând încetarea proceselor judiciare împotriva activiştilor şi a militanţilor mişcării muncitoreşti şi ai tineretului şi pentru eliberarea tuturor deţinuţilor politici. Congresul a votat în unanimitate o declaraţie cerând eliberarea lui Miron Cozma, răspunzând scrisorii domnului Văduva Vasile. Tot în unanimitate s-a votat o declaraţie cerând libertatea deţinuţilor politici din Mişcarea Celor Fără de Pământ (MST) din Brazilia, şi altele cerând eliberarea tuturor deţinuţilor politici din Bolivia, eliberarea lui Mumia Abu Jamal şi a lui Abdullah Öçalan.

Printre iniţiativele practice izvorâte din Congres, menţionăm:

1. să se lanseze o campanie naţională pentru greva generală, pentru un salariu şi o pensie minime de 600 de dolari, pentru împărţirea orelor de muncă pentru a pune capăt şomajului, pentru un Congres al Delegaţilor de Bază pentru a structura o ieşire muncitorească din criză pe baza controlului muncitoresc şi naţionalizarea fără despăgubire a pensiilor private, a băncilor, al comerţului exterior şi a resurselor strategice;
2. să se facă din postul parlamentar al PO-ului, recent cucerit, un centru politic, pentru a unifica clasa muncitoare în jurul unui program;
3. să se impulsioneze realizarea congreselor de muncitori în nord-vest şi în Neuquén pentru a crea un plan economic care să indice ieşirea muncitorească pentru Tartagal, Mosconi, Cutral Co şi întrega ţară;
4. să se impulsioneze lupta pentru expulzarea birocraţiei sindicale şi pentru conduceri de clasă în organizaţiile muncitoreşti;
5. să se impulsioneze dezvoltarea mişcării şomerilor în toată ţară şi coordonarea lor regională şi naţională; pentru acţiunea comună a muncitorilor activi şi şomerilor;
6. să se impulsioneze organizarea mişcării studenţeşti secundare împotriva reformei de privatizări, pentru un învăţământ în slujba muncitorilor; pentru reorganizarea Universităţii împreună cu muncitorii şi mişcarea muncitorească.

Congresul s-a încheiat cu alegerea a zece tovarăşi pentru întâlnirea internaţională pentru refondare a Internaţionalei a IV-a, şi cu alegerea Comitetului Naţional.
 
 

Întâlnirea internaţională

Urmăresc de aproape această campanie pentru refondarea Internaţionalei a IV-a, mai ales prin intermediul presei grupului spaniol EDM, revista În Apărarea Marxismului. Tovarăşii spanioli din EDM şi-au manifestat dezamăgirea în repetate rânduri, spunând că după patru întâlniri internaţionale se avansase foarte puţin (această critică apare şi în ultimul număr al revistei lor, În Apărarea Marxismului, nr. 52, p. 3). Tovarăşii spanioli spun, de exemplu – şi pe bună dreptate – că acceptul de a include pe ITO în aceste Conferinţe este posibil numai dacă ţinem cont de anvergura crizei Internaţionalei a IV-a. Tot spaniolii scriau în În Apărarea Marxismului că, după fiecare Conferinţă, fiecare delegat, partid sau grup se întorcea la el în ţară practic ca să facă ce vrea.

În general Conferinţele au fost marcate de lupta refondaţioniştilor împotriva pricipalului adversar politic al lor: USFI. Marius Lleguet, din EDM, spune că în penultima întâlnire de la Atena (în 1999) se dedicase prea mult timp acordului electoral între LO şi LCR (Liga Coministă Revoluţionară, organizaţia franceză care conduce USFI-ul) pentru alegerile pentru parlamentul european. Conferinţa aceea avusese loc în martie 1999, şi problema balcanică n-a fost deloc la ordinea zilei în Conferinţă, în ciuda insistenţei lui Marius.

Întâlnirea internaţională a dezvoltat o dezbatere despre criza mondială, dezvoltarea şi perspectivele ei, şi despre sarcinile pentru refondarea Internaţionalei a IV-a. S-au prezentat două documente politice, unul de către PO şi celălalt de către Peter Johnson şi Franco Grisolia, din Opoziţia Troţkistă Internaţională.

În intervenţia sa, Marius Lleguet (EDM), a spus că el consideră ca o reuşită şi a lui alegerea lui Altamira în parlament. A expus rezervele faţă de termenii "refondare" şi "imediată", deşi a ţinut să sublinieze că nu se va apuca să discute despre "sexul îngerilor". Sunt deosebiri între EDM şi PO, dar "ne uneşte ceva mai important: lupta pentru Internaţionala a IV-a".

Marius a încercat să deschidă o dezbatere despre fronturile populare. Susţine că nu orice guvern de colaborare de clasă este şi de front popular: fronturile populare revendică Octombrie în momentele de ascensiune a maselor.

Miguel Pinto, din Bolivia, a subliniat importanţa coordonării activităţilor din diferitele ţări, cu alte cuvinte, importanţa Internaţionalei. A menţionat diversele conflicte care au zguduit recent ţara lui: "Războiul Apei", în Cochabamba, greva poliţiei din La Paz, şi alte. Aceste lupte nu au fost coordonate: în Bolivia lipseşte Partidul, spune tovarăşul Miguel. Cu atât mai mult va fi dificilă coordonarea activităţilor la scară internaţională. (Mai târziu, pe 8 iunie a avut loc o grevă generală de o zi în Uruguay, şi pe 9 iunie, în Argentina, greve care au paralizat efectiv ţările. Lumea se întreba, pe bună dreptate: de ce nu puteau să facă această grevă în aceeaşi zi? Doar argentinienii ştiau că pe 8 va avea loc o grevă generală în Uruguay, şi invers).

Rafael Fernámdez, din PT din Uruguay, a comparat situaţia Uruguayului cu a Italiei sau a Spaniei, unde dreapta este la putere în guvernul naţional, dar primăriile capitalelor acestor ţări sunt în mâinile aşa-numitului centru-stânga. În Uruguay se spune că clasa muncitoare tinde să dispară ca subiect istoric. După părerea lui Rafael, în realitate are loc un viraj politic.

Christian, din Comitetul pentru Construcţia unui Partid Muncitoresc (CCPO), din Chile, a pomenit de pericolul fronturilor populare. După părerea lui, acestea sunt cancerul cel mai periculos. Spune că Chile exportă doar mizerie şi şomaj. Chile este ţara unde femeia este cea mai bătută (la propriu) în America Latină. În Chile, peste 150.000 de studenţi luptă împotriva reformelor în învăţământ, care duc la privatizarea educaţiei. CCPO s-a înfiinţat în 1997 şi are doar şapte membri.

Din intervenţia lui Michael Savas-Matsas (EEK), de pe 29 mai, întreruptă şi continuată pe 30, spicuim următoarele:

I-a acuzat pe Guillermo Lora (din POR-ul bolivian), pe Ted Grant, pe LIT (Liga Internaţională a Muncitorilor – morenist㠖 ), şi pe USFI ca fiind gradualişti care se dau drept troţkişti. După părerea lui Savas, aceştia au o concepţie mecanică şi liniară a istoriei, ca o consecinţă a înfrângerilor de-a lungul secolului. Despre Ted Grant, în particular, a spus că este un social-democrat care se dă drept troţkist. Face analize care uneori au puncte interesante, dar concluziile sunt uluitoare: vede ascensiuni ale maselor peste tot, şi cheamă într-una să se creeze fracţiuni troţkiste în partidele de masă tradiţionale, fie de centru-stânga (IU din Spania, RC din Italia, PASOK din Grecia etc.) sau chiar de dreapta (PPP din Pakistan).

Savas constată un gradualism permanent, în loc de revoluţie permanentă, la Ted Grant şi la morenişti. Spune Savas: concluziile lui Ted Grant şi Alan Woods sunt întotdeauna de dreapta, concluziile lor sunt absurde. Savas a pomenit, ironic, scrisoarea mea deschisă către Alan Woods, spunând că am dreptate semnalând că, cu metodele lor (ale lui Grant şi Woods), bolşevicii trebuiau să fi făcut entrism în Narodnaia Volia, pentru că această din urmă era o organizaţie de masă.

Pentru Ted Grant, ca şi pentru Gerry Healy (EEK îşi are originile în Internaţionala lui Healy), Marea Britanie este centrul revoluţiei mondiale, spune Savas. După Savas, trebuie ruptă tradiţia gradualistă şi trezită sensibilitatea revoluţionară în lume.

SUA este un coşmar social. SUA, acest rai pentru apologeţii capitalismului, este ţara cu cea mai mare populaţie în puşcării. În această ţară, şomajul este mascat: şomerii locuiesc în puşcării, supuşi la o muncă de rob.

Globalizarea nu este globalizarea capitalului productiv, ci a capitalului fictiv. Capital fictiv înseamnă bani care creează bani. Cum a spus Marx – reaminteşte Savas – capitalul fictiv este cel mai mare fetiş.

După morenişti, USFI sau Ted Grant, capitalismul este restaurat în Rusia. Savas l-a întrebat pe un grantist: (1) există piaţă de muncă în Rusia?); (2) se aplică legea valorii? Grantistul i-a răspuns că legea valorii se aplică pentru că există trocul. Pentru Savas, asta dovedeşte tocmai contrarul.

Încă nu e o piaţă de muncă în Rusia; pentru a o crea, în Rusia ar trebui să fie 50.000.000 de şomeri (acelaşi argument îl dă Altamira). Rusia nu este nici o economie de piaţă, nici o economie planificată.

Interesantă a fost intervenţia lui Peter Johson, din Liga Troţkistă din SUA, pentru că după aceasta i s-a cerut ITO-ului să prezinte în scris un document alternativ. Savas spusese că prăbuşirea bursei de la Wall Street va produce catastrofe sociale în SUA. Peter Johson a spus că va veni peste doi ani să-i arunce în faţă această declaraţie lui Savas, pentru că prezicerile lui Savas de acum doi ani nu s-au verificat. Peter critică faptul că Savas insistă prea mult asupra iminenţei situaţiilor revoluţionare. SUA şi Europei Occidentale le merge bine, aşadar nu se întrezăreşte nici o situaţie revoluţionară. Imediat ia cuvântul Jorge Altamira şi îi ia apărarea lui Savas-Matsas. Spune că divergenţele cu Peter Johson implică două concepţii despre lume, şi îl acuză pe Peter ca fiind empirist.

Am urmat eu ca orator. Am început prin a spune că am un mandat din partea grupului pe care îl reprezentam, Rezistenţa, pentru a nu semna nici un document şi a nu participa în redactarea acestora, precum pentru a nu adera în numele grupului la nici o organizaţie care ar putea rezulta din intâlnire. Acest lucru nu a plăcut organizatorilor Conferinţelor. Totuşi, am stabilit că grupul Rezistenţa se va pronunţa asupra documentelor după ce va lua la cunoştinţă conţinutul acestora. Mi s-a obiectat, pe bună dreptate, că tăcerea vizavi de conţinutul documentelor lor ar putea fi interpretată ca aprobarea punctului de vedere contrar celui apărat de texte.

Apoi am semnalat ceea ce scriau tovarăşii spanioli în EDM, anume că în Conferinţe practic fiecare delegat face o expunere despre situaţia de la el în ţară, dar nu e prea multă discuţie politică (totuşi, după aceea discuţiile politice au căpătat mult mai multă vitalitate, ceea ce m-a făcut să-mi schimb părerea). Am spus că aveam impresia că se evită să se discute anumite subiecte, cum ar fi caracterizarea fronturilor populare şi restauraţia capitalistă în Rusia şi Europa de Est. Aceste subiecte fuseseră ridicate de tovarăşul Marius, dar n-am observat ca cineva să-i fi adresat vreun răspuns. După Conferinţe, Marius avea să scrie în EDM că grupul lui probabil se va duce cu un document propriu la cea de a VI-a întâlnire pentru refondarea Internaţionalei a IV-a, abordând problema restauraţiei capitaliste în Rusia.

Am întrebat ce înţeleg dânşii prin centralism democratic, concept care s-a pomenit de multe ori în Conferinţe, şi care în Europa de Est poate avea alte înţelesuri sau interpretări (datorită stalinismului, bineînţeles; se tinde să se creadă că centralismul birocratic este centralismul democratic, fiindcă acela întotdeauna se ascundea sub numele acestuia din urmă).

Apoi am pomenit viitorul aparat, viitoarea organizaţie care cândva va izvorî dintr-una din Conferinţele pentru Refondarea Internaţionalei a IV-a. Ştiute fiind divergenţele între refondaţionişti şi majoritatea grupului Rezistenţa în ceea ce priveşte caracterizarea stalinismului, cu tot ceea ce implică asta în viaţa unui partid, organizaţie sau grup, aş fi vrut să ştiu dacă Internaţionala a IV-a refondată de dânşii ar putea să fie locul unor tovarăşii ca cei din Rezistenţa.

Am pomenit, de asemenea, că în Rezistenţa studiem mai multe tendinţe troţkiste, Internaţionale troţkiste sau "Internaţionale a IV-a", şi de aceea mă dusesem la Buenos Aires, ca să cunosc de aproape această "tendinţă" (ei refuză să se considere o tendinţă).

Nimeni nu a explicat ce se înţelege prin centralism democratic (probabil pentru că între troţkişti aceste lucruri sunt clare), sau dacă în viitoarea organizaţie şi-ar avea locul Rezistenţa, cu caracteristicile ei actuale. În plus, când Osvaldo Coggiola a luat cuvântul, a spus, nu fără o oarecare supărare, că din nici una din Conferinţele pentru Refondarea Internaţionalei a IV-a nu va izvorî nici un aparat, arătând chiar o aversiune faţă de acest termen. În plus, a spus că a face un catalog cu toate organizaţiile troţkiste din lume este o pierdere de timp, şi m-a rugat ca, odată întors în România, să nu-i consider pe refondaţionişti ca încă o tendinţă.

Acest lucru este obişnuit, din păcate, între aceia care se consideră troţkişti: lambertiştii susţin că nu există lambertismul, ei sunt pur şi simplu troţkişti – spun ei; grantişti spun că nu există grantismul; cei din PO spun că nu există altamirismul etc. etc. Totuşi, dacă ne uităm la activitatea, de exemplu, a lambertiştilor în diferite ţări, vedem că au aceleaşi metode pentru fiecare ţară; dacă ne uităm la diferitele secţiuni ale Internaţionalei lui Ted Grant, vom vedea aceleaşi metode în fiecare ţară etc. Ceva caracterizează lambertismul şi îl opune grantismului. Acelaşi lucru se poate spune despre PO şi "tendinţa" sa internaţională, chiar dacă pe dânşii îi supără să audă despre "altamirism" sau lucruri asemănătoare¹.

Franco a făcut aluzie la restauraţia capitalistă în Rusia. După părerea lui, capitalismul este restaurat acolo, şi toate statele din Est sunt state burgheze. A afirmat că un stat poate fi doar ori capitalist, ori muncitoresc.

Pe 31 mai, Rui Costa Pimenta, din PCO din Brazilia, a mărturisit că se simte "şocat" pentru că în cinci ani de zile nu au căzut de acord în privinţa crizei. A zis că discuţiile se împotmolesc pentru că nu există o disciplină în discuţii. A considerat foarte pozitiv ca ITO să prezinte un document al ei. Despre fronturile populare, subiect eschivat oarecum de Conferinţă, a spus – în parte ca răspuns la adresa lui Marius –că actualele coaliţii europene nu pot fi considerate fronturi populare. E vorba de o dezbatere excesiv de subtilă. A spus că PT-ul din Brazilia este un front popular, deşi nu este (evident) subordonat Moscovei, ca frontul popular din Franţa din anii '30. În plus, din frontul popular din brazilia (PT) nu face parte nici un PC (în Brazilia sunt două PCB – staliniste), dar joacă în esenţă acelaşi rol ca fronturile populare. Din punctul de vedere al acţiunii practice, este un front popular, şi îl putem trata ca atare. Coaliţiile de centru-stânga, a adăugat, joacă rolul fronturilor populare. Conchizând despre fronturile populare, Rui a spus că discuţia asta nu are scopuri practice.

În sfârşit, i-a reproşat lui Peter Johnson şi Ligii Troţkiste din SUA că n-au ştiut să câştige din partea lor pe tineretul fără de partid, de exemplu, aceia care au manifestat la Seattle.

A urmat Jorge Altamira, şi, în legătură cu fronturile populare, a spus că prezenţa lui Ziuganov în guvernul lui Putin este primul caz de front popular în istoria Rusiei.

S-a referit la funcţionarea internă a PO-ului. Celulele PO-ului au o autonomie foarte largă şi pentru a acţiona nu trebuie să ceară voie conducerii. Apoi a propus să se aduge cel de-al cincilea punct al refondaţioniştilor, anume ca fiecare partid sau organizaţie implicată în campania pentru refondarea Internaţionalei a IV-a să facă propagandă în mod constant acestei campanii. A propus ca periodicitatea propagandei să fie de două luni, adică cel puţin în publicaţii bilunare să se facă propagandă sistematică pentru refondarea Internaţioanlei a IV-a. Altamira încă din ianuarie îmi prezentase, la Atena, nemulţumirea sa faţă de aceea că practic PO-ul este singurul partid care face campanie în mod permanent pentru refondarea Internaţionalei a IV-a în presa Partidului.

Pe 1 iunie dimineaţa a avut loc o reuniune închisă, la cererea ITO, doar pentru delegaţii partidelor şi organizaţiilor care promovează campania pentru refondare a Internaţionalei a IV-a. Restul zilei, precum şi ziua următoare, au fost dedicate prelucrării versiunii finale a documentelor. De asemenea, s-a discutat despre următoarea întâlnire internaţională, cea de-a şasea, şi s-a sugerat ca locurile să fie Bolivia, Milano, Leningrad, SUA sau undeva în Balcani.

În sfârşit, Conferinţa a votat un salut picheterilor din Tartagal şi Mosconi, un salut minerilor români, şi o declaraţie politică de repudiere a rolului de represiune a USFI-ului în guvernului municipal din Porto Alegre (Brazilia) şi în guvernul statului Rio Grande do Sul (Brazilia).

Pe 2 iunie, întâlnirea internaţională de la Buenos Aires a votat în unanimitate următorul plan de acţiune:

• Realizarea la începutul lui septembrie a unei activităţi internaţionale la La Paz, Bolivia, cu următoarele lozinci: Afară intervenţia americană în Columbia! Afară FMI din America Latină! Confiscarea latifundiilor pentru muncitorilor fără de pământ! Control Muncitoresc! Pentru Statele Unite Socialiste ale Americii Latine!
• Intervenţia, cu o coloană proprie, în mitingul de la Praga pe 23 septembrie, cu ocazia reuniunii Băncii Mondiale, cu lozincile: Afară Uniunea Europeană imperialistă şi genocidă! Pentru Statele Unite Socialiste din Europa, din Atlantic până în Rusia!
• Realizarea în decembrie 2000 sau ianuarie 2001 a celei de-a II-a Conferinţe Socialiste din Balcani, cu lozincile: Afară NATO şi imperialismul din Balcani! Pentru autodeterminarea popoarelor! Pentru Federaţia Socialistă din Balcani!
• Realizarea în februarie sau martie anului viitor a unei activităţi internaţionale în Europa Occidentală, cu lozincile: Afară Uniunea Europeană imperialistă şi genocidă! Pentru Statele Unite Socialiste din Europa, din Atlantic până în Rusia!
• Realizarea în martie sau aprilie anului viitor a unei activităţi internaţionale în Statele Unite cu lozinca: Pentru refondarea Internaţionalei a IV-a!

Cum se refondează Internaţionala a IV-a

Ideea PO-ului este ca diferite partide şi grupuri, cu diferite origini (nu neapărat troţkiste), să participe în discuţii eterogene. Este vorba de a delimita în discuţie pe revoluţionari de centrişti, oportunişti etc., în acelaşi fel, mutatis mutandis, cum a făcut PSDMR în al II-lea Congres al său.

Pentru mine, care am participat pentru prima oară şi ca observator într-una din reuniunile internaţionale pentru refondarea Internaţionalei a IV-a (a cincea reuniune internaţională), a rezultat surprinzător cum de nu se progresase în lista celor patru puncte originale, comune tuturor partidelor şi organizaţiilor participante. De abia dacă s-a adăugat în această ultimă reuniune de la Buenos Aires un al cincelea punct (care nu are caracter principial sau programatic, deşi este foarte important).

De asemenea, n-am reuşit să percep intenţia de a separa bolşevism de menşevism în recenta reuniune de la Buenos Aires, considerând că organizaţiile participante au fost – într-o bună măsur㠖 aceleaşi. De exemplu, chestiunea de a acţiona sau nu dinăuntrul USFI nu pare a merita patru ani şi cinci întâlniri internaţionale.

Troţki scria în 1935, despre Conferinţa de la IAG: "Raportul conferinţei nu se prezintă în maniera marxistă, adică, cu scopul de a descoperi toate tendinţele şi contradicţiile existente, ci în mod centrist, pentru a tempera diferenţele […]"."Pentru Lenin, scopul oricărei rezoluţii era să-i pună la încercare pe oportunişti, fără să le lase scăpare, lasându-i fără acoperire şi surprinzând contradicţiile între cuvintele lor şi faptele lor. Lenin nu considera un succes, ci o fraudă şi o crimă o rezoluţie Ťrevoluţionarăť pe care o puteau vota şi oportuniştii. Pentru el, scopul conferinţelor nu consta în a prezenta o rezoluţie "respectabilă", ci a selecta pe militanţi şi organizaţii care nu vor trăda proletariatul la ora furtunei". Pe alocuri, am avut impresia că în public, PO-ul vrea să arate ca şi cum totul ar fi bine, ca şi cum toţi am fi de acord în tot.

PO-ul susţine că Internaţionala a IV-a nu se refondează prin declaraţii, adică, pentru că un ansamblu de lideri de partid se adună şi adoptă hotărârea să refondeze Internaţionala a IV-a. Internaţionala a IV-a se refondează prin intermediul luptei. "Internaţionala a IV-a există pentru că luptă, şi, punând fraza invers, există doar acolo unde luptă [sic]" (Jorge Altamira, Presa Muncitorească, 15/6/2000, p. 6).

A fost dezgustător în gradul cel mai înalt, şi în plus contradictoriu (contradictoriu pentru dânşii: ori Internaţionala a IV-a se refondează prin luptă, ori prin declaraţii), să citesc în Presa Muncitorească: "Mândri, mai mulţi tovarăşi au comentat că, în timpul întoarcerii, muncitori şi tineri care veniseră la miting ca simpatizanţi şi care au văzut Internaţionala a IV-a în acţiune au cerut intrarea lor în secţiunea ei argentiniană, Partidul Muncitoresc" (8/6/2000, p. 7); "Mitingul din La Bombonerita [...] arată cum îndeplinim acest angajament: construind Partidul Muncitoresc, secţiunea argentiniană a Internaţionalei a IV-a" (15/6/2000, p. 7); "Perspectiva dezvoltării este aceea semnalată de Internaţionala a IV-a în această întâlnire de la Buenos Aires" (15/6/2000, p. 7). S-ar spune, aşadar, că Internaţionala a IV-a a fost refondată deja (încă o "Internaţională a IV-a"?). Astfel de declaraţii (declaraţii publice, de altfel) au scăzut – pentru mine – o bună parte din cota de seriozitate a acestei campanii pentru "refondarea Internaţionalei a IV-a".
 
 

Despre participarea PO-ului în parlamentul de la Buenos Aires

Alt punct în care trebuie să-mi manifest dezacordul este participarea PO-ului în parlament. În diverse ocazii, acest partid are un iz reformist.

Pablo Rieznik, când l-a prezentat pe deputatul ales Jorge Altamira în ultima Conferinţă în cadrul Seminarului Internaţional, care a avut loc în Teatrul Municipal San Martín, a spus (citez din memorie): "Intrând în acest teatru municipal, ne simţim un pic ca acasă, datorită faptului că PO-ul a obţinut o bancă de deputat în parlamentul de la Buenos Aires". Sunt oare acestea declaraţii proprii unui partid muncitoresc şi socialist? Un deputat muncitor şi socialist "se simte ca la el acasă" într-un teatru de stat, al statului burghez?

PO-ul îşi propune "Să facă din banca din parlament un centru politic, adică un factor de unificare politică a clasei muncitoare în jurul unui program" (Presa Muncitorească, 8/6/2000, p. 7; acelaşi lucru a spus Altamira pe 27 mai la Congres), adică cheamă să unifice clasa muncitoare în jurul parlamentului burghez. Altamira a declarat că nu se va "limita la funcţia legislativă […]. Am fost votat pentru a exploata toate contradicţiile şi polemicile care au loc în Parlament". Pe 27 mai, când a salutat Congresul PO-ului, Ender Coskun (din MWL) a subliniat ce responsabilitate înseamnă a fi deputat într-un parlament burghez. Ender a spus că principala sarcină a unui deputat socialist este a demasca acel for burghez.

Internaţionala a III-a era de următoarea părere: "[…] în condiţiile actuale, caracterizate de expansiunea imperialismului, Parlamentul a devenit un instrument al minciunii, al fraudei, al violenţelor, al banditajului în slujba lui"; "Pentru comunişti, Parlamentul nu poate fi sub nici o formă terenul de luptă pentru reforme şi pentru îmbunătăţirea situaţiei clasei muncitoare"; "Comunismul […] are drept scop abolirea parlamentarismului. Nu se poate discuta aşadar despre întrebuinţarea instituţiilor guvernamentale burgheze, decât pentru distrugerea lor" (Partidul Comunist şi parlamentarismul, rezoluţie a celui de-al II-lea Congres al Internaţionalei a III-a).

Pentru Internaţionala a III-a, iritarea pe care o produce în burghezie campania electorală a unui partid de stânga sau intervenţia membrilor acestuia în parlament sunt o bună măsură pentru a şti dacă această participare are caracter revoluţionar, sau dacă dimpotrivă este oportunistă. Graciela González Gass, preşedinta blocului Alianţei (o coaliţie de "centru-stânga", din care face parte şi preşedintele ţării, De la Rúa) în legislatura de la Buenos Aires, scrie în ziarul Pagina 12, 15/5/2000: "Observăm cu cel mai mare interes incorporarea reprezentanţilor proveniţi din stânga, convinşi că coincidem cu ei în poziţii progresiste pe care le vom apăra din Alianţă. Credem la rândul nostru că ei, odată încorporaţi funcţionării democraţiei reprezentative [ordinii burgheze], vor miza pe guvernabilitate".

Să mi se permită o digresiune, pentru a arăta o parte din munca pe care au desfăşurat-o doi deputaţi troţkişti chilieni. În 1933, Hidalgo şi Zapata au făcut parte din parlamentul din Chile. Hidalgo şi Zapata erau membri ai Opoziţiei Comuniste Internaţionale, şi prin intervenţiile lor în parlament au iritat pe ceilalţi deputaţi, deputaţii partidelor burgheze, şi încă cum! Din procesele verbale a câtorva sesiuni din parlamentul chilian de atunci, cităm doar următoarele extrase:

"[...] Stânga Comunistă (Secţiunea Chiliană a Opoziţiei Comuniste Internaţionale, Bolşevici-Leninişti) înalţă încă o dat㠖 în această tribună burghez㠖 puternica ei voce de ghid revoluţionar, pentru a explica muncitorilor adevăratul scop al acestei organizaţii facţioase, şi să aleagă, totodată, singurul drum viabil, sigur şi fără obstacole, pentru ca această clasă care produce şi perfecţionează totul, să poată nu numai să apere căminele ei ameninţate, ci ca torent copleşitor să poată nimici de la rădăcină şi la începuturile ei această plagă socială care mânjeşte lumea".

"Domnii reprezentanţi ai burgheziei pot să menţină poziţiile lor, apărând Constituţia şi legile, dar noi, muncitorii revoluţionari, ca ghid al revoluţiei sociale, ca militanţi ai Stângii Comuniste, vom dovedi muncitorilor farsa care se încearcă să se joace pe spinarea stomacurilor lor, salariilor lor, organizaţiilor lor şi cuceririlor lor.

Cu aceeaşi autoritate cu care burghezia organizează gărzile de asalt, vom cere muncitorilor să organizeze Garda Muncitorească, prin intermediul luptei pentru formarea Frontului Unic de Fier al Exploataţilor.

Şi spunem din nou proletariatului că forţei i se opune forţa, împotriva puştii şi mitralierei gărzilor albe se opune puşca şi mitraliera; că gărzile burgheziei se opun gărzilor proletariatului; şi că ofensivei capitaliste i se opune contraofensiva muncitorilor strâns uniţi în rândurile Frontului Unic de Fier.

Suntem într-o luptă pe viaţă şi pe moarte şi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte ne vom descurca". (Discurs în parlament al lui Emilio Zapata, Buletin al Comitetului Central al Stângii Comuniste, Secţiunea Chiliană a Opoziţiei Comuniste Internaţionale (Bolşevici-Leninişti), An I, Santiago, 1 iunie 1933, Nr. 3).

Este de dorit să se audă lucruri asemănătoare în parlamentul de la Buenos Aires după alegerea lui Jorge Altamira (PO), mai ales dacă Alianţa va năpusti din nou asupra proletariatului (aceeaşi Alianţă care priveşte fără frică intrarea deputaţilor de stânga în parlament).

"Ca reprezentant comunist, ca membru activ al revoluţiei proletare şi ca membru al proletariatului înfometat şi exploatat, am semnalat concret menirea mea contestatară la adresa acestui odios regim al mizeriilor" (regim al mizeriilor pe care PO-ul este obligat să-l combată şi să-l denunţe dinăuntru) "ambalat în cârpele unei democraţii la fel de falimentară precum economia care i-a dat viaţă într-un moment al istoriei societăţii, şi nici o forţă nu va fi în stare să mă facă să dau înapoi".

"În condiţiile în care se desfăşoară criza capitalistă, care ajunge în manifestările ei până şi în ultimele colţuri ale statului său de clasă, face să se intensifice la maximum metodele care tind spre apărarea intereselor ei şi să se recurgă la toate şiretlicurile care permit o legislaţie elaborată şi implantată cu scopul expres de a înăbuşi în mrejele ei pestriţe opoziţia revoluţionară a proletariatului exploatat."

"Sunt sigur că în conştiinţa tuturor există convingerea clară că asemenea lucru" (a-l fi înjurat pe preşedintele ţării) "nu l-a comis Deputatul care vorbeşte, pentru că menirea noastră revoluţionară nu este a schimba doar un om, ci a îngropa regimul".

"Când vreun Deputat muncitor izbuteşte să ajungă în Cameră, se recurge la tot felul de proceduri pentru a-i stinge vocea, cu căluşul proceselor judiciare sau acuzaţiile disparate. Aceasta este a doua oară când se încearcă să mi se ridice privilegiile parlamentare. Şi nu va fi ultima. Dar nu se va reuşi să se distrugă în clasa muncitoare învăţămintele pe care le va lăsa persecutarea întreprinsă împotriva acestui Deputat, pentru că nu şi-a vândut clasa nici interesele. […]

Circumstanţele sunt prielnice pentru a încerca să se închidă această tribună reprezentanţilor revoluţiei proletare. Dar nu se va obţine cu asta nimic mai mult decât atât, pentru că în afara zidurilor acestui organism vital al demagogiei capitaliste muncitorii simt în continuare zilnic în spatele şi stomacurile lor greutatea feroce a unei exploatări nemiloase."

"Dacă am venit în Parlamentul burghez n-a fost tocmai ca să mă vând burgheziei. Am cunoscut puşcăriile ei, insulele pustii, unde îi îngrămădesc pe proletarii care reclamă justiţie socială, şi din Parlament va trebui să intru din nou în puşcărie, pentru că aşa decretează viticultorul reprezentant al Gărzii Albe care încearcă să-mi ridice privilegiile parlamentare pentru a doua oară, voi merge fără să şovăi, fără a fi vândut conştiinţa mea de proletar şi fără a fi rupt linia mea revoluţionară.

Cred că în această ocazie nu mi se vor ridica privilegiile parlamentare vizavi de grosolănia şantajului pe care mi-l fac, dar nu mă îndoiesc că în momentele cele mai critice ale regimului, când nici teroarea fascistă nu va putea opri valul revoluţionar, nu numai că voi cunoaşte puşcăriile şi insulele, nu numai că mi se vor ridica privilegiile parlamentare şi voi fi persecutat, ci voi cunoaşte de asemenea gloanţele Gărzii Albe pe care o conduc viticultorii şi ştabii ţării". (Discurs în parlament al deputatului Emilio Zapata, Buletin al Comitetului Central al Stângii Comuniste, Secţiunea Chiliană a Opoziţiei Comuniste Internaţionale (Bolşevici-Leninişti), An I, Santiago, august 1933, Nr. 5 şi 6).

"Divizate fiind astăzi rândurile Partidului de clasă al proletariatului chilian, acţionez şi vorbesc în numele fracţiunii revoluţionare care crede în extensiunea internaţională a luptei emancipatoare, în dictatura proletară şi în apunerea capitalismului. Şi dacă am ştiut să-mi menţin principiile comuniste sub ferocea dictatură militară, în care nu am văzut pe nici unul din gălăgioşii de astăzi, cu atât mai mult voi şti să mi le menţin sub dictatura acoperită şi constituţională care se apropie, dar în momente în care agonia capitalismului ne indică clar drumul revoluţionar.

Acum, ca întotdeauna, mă adresez muncitorilor de la această tribună burgheză pe care într-o zi o vom mătura împreună cu burghezia." Manuel Hidalgo promite să măture tribuna parlamentară burgheză chiar dinăuntrul acestei tribune burgheze. PO-ul se simte ca la el acasă într-un teatru municipal al statului burghez. PO-ul îşi propune să facă din postul recent obţinut de deputat într-un centru politic un factor de unificare politică a clasei muncitoare în jurul unui program. Continuă Hidalgo:

"Acum când lumea capitalistă se zbate în criza cea mai adâncă şi iremediabilă, acum când în Germania lipseşte doar o conducere nimerită care să aprindă fitilul revoluţionar; acum când în China se consolidează pas cu pas revoluţia proletară; acum când în Spania frământată se presimt clarele dovezi ale apropiatei emancipări muncitoreşti, acum când în propria noastră ţară sunt prea evidente gâfâielile burgheziei, vom lupta cu mai multă energie ca niciodată pentru a mătura burghezia şi pe comedianţii revoluţiei". A mătura burghezia. Ne simţim un pic ca acasă.

"Pe de altă parte, nu cred în mandatul popular, pentru că, după părerea mea, niciodată nu a existat la noi în ţară, fiindcă, cum foarte bine spunea onorabilul domn Matte într-o sesiune anterioară, consultările electoratului nu constituie decât una din mai multele comedii cu care se batjocoreşte voinţa muncitorilor pentru a genera puterea burgheziei."

"Va putea oare regimul capitalist să spună muncitorilor că acesta este un regim democratic? O putea s-o spună, dar aceasta va fi încă o înşelare pentru salariaţi, care niciodată nu vor crede în aşa-numită Ťdemocraţiať burgheză." (Discurs în Parlament al lui Manuel Hidalgo, în Două discursuri în parlament, Editura Lupta de Clasă, Santiago, 1933).

Salariaţii, în opinia bolşevicului-leninist Hidalgo, nu cred în democraţia burgheză. PO-ul, un partid muncitoresc, va legisla ("nu ne vom limita la funcţia legislativă").

"Ca reprezentant comunist, ca soldat de rând al revoluţiei proletare, nu am nici un interes în a legisla" (PO-ul va legisla, nu se va limita la asta, dar va legisla) "pentru perfecţionarea acestui regim de nedreptăţi şi de exploatare; ca atare, şi ca muncitor revoluţionar sunt mandatat de către Partidul meu să combat acest regim de mizerie în aceeaşi instituţie creată să mascheze spolierea la care sunt supuşi milioane de muncitori.

În stradă precum în fabrică, în atelier precum la ţară, în localul muncitoresc precum în acest local burghez, comuniştii sunt soldaţi ai revoluţiei proletare." Aş adăuga: şi în teatrul municipal San Martín. Continuă Zapata:

"Partidul Comunist mă trimite aici ca să îndeplinesc rolul pe care l-am jucat acolo unde am muncit: să colaborez pentru cea mai grabnică dezvoltare a revoluţiei proletare, ajutând să dezvolt conştiinţa de clasă a muncitorilor.

Parlamentul, instituţie care îndeplineşte rolul ei, rolul de a mistifica masele muncitoare şi de a uşura dominaţia acestora de către clasele guvernante, a devenit forma DEMOCRATICĂ de dominaţie a burgheziei […]".

"Aici se poate înşela proletariatul şi ţărănimea legislând şi acoperind, întârziind şi adormind mişcarea eliberatoare a marilor mase exploatate". Pentru Zapata, a legisla este a întârzia şi adormi mişcarea eliberatoare a proletariatului. Continuă:

"Nu putem decât să strigăm aici, în plină instituţie burgheză, simţirea, DREPTUL marilor mase de la ţară şi din industrie, de a-şi impune revendicările economice şi politice; nu putem decât să convertim această tribună, care a fost creată pentru a-i adormi pe muncitori, într-o tribună revoluţionară care să servească pentru a impulsiona revoluţia proletară care va spulbera întregul acest regim bazat pe exploatarea feroce a milioane de bărbaţi, femei şi copii." (Discurs în Parlament de Emilio Zapata, în Două discursuri în parlament, Editura Luptă de Clasă, Santiago, 1933).

Evident, nu este vorba ca PO-ul să nu cunoască esenţa parlamentarismul burghez. Nu îmi propun nici pe departe să le ţin lecţii luptătorilor experimentaţi ai acestui partid; însă îmi permit să observ felul cum acţionează dânşii fiind în faţa unei mari responsabilităţi socialiste ca a dispune de un deputat într-un parlament burghez, şi să compar asta cu ceea ce au făcut deputaţii bolşevic-leninişti în Chile în 1933 şi ceea ce opina Internaţionala a III-a despre participarea socialiştilor în parlamentul burghez.
 
 

Anexă. Celelalte activităţi ale Rezistenţei în Argentina şi Uruguay

Pe 31 mai a avut loc o uriaşă demonstraţie în centrul oraşului Buenos Aires împotriva FMI-ului, cu prezenţa a peste 100.000 de manifestanţi. A organizat-o Hugo Moyano, lider al "CGT dizidente". Acolo n-avea întâlnire numai stânga şi falsa stângă, ci şi dreapta făţişă. Din eşicherul politic al stângii argentiniene, am putut vedea lume din PO, PC, MAS (Mişcarea Spre Socialism), PST (probabil Partid Socialist al Muncitorilor), PTS, MST şi Liga Muncitorească Internaţionalistă. Era o mare cantitate de peronişti, din Partido Justicialista, aflat acum în opoziţie, după ce a ajuns la putere De la Rúa şi Alianţa lui.

Fiecare partid manifesta într-o coloană separată, iar PO-ul ne-a pus pe toţi străinii în prima linie, ca să arate presei şi rivalilor celorlalte partide de stânga anturajul internaţional al Partidului.

Paralel cu Conferinţele pentru Refondarea Internaţionalei a IV-a, a avut loc un seminar la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Buenos Aires şi în Teatrul Municipal San Martín. La Universitatea din Buenos Aires, am făcut o expunere pe 2 iunie cu tema România şi guvernele de centru-stânga.

Pe 1 iunie, pe când se desfăşura reuniunea închisă la Ayacucho, am fost la Asociación de Madres de Plaza de Mayo, împreuna cu unii tovarăşi din PT din Uruguay, din PO, din NAR, EEK şi Stânga Socială din Grecia şi cu Iossif Abramson, din Partidul Rus al Comuniştilor. E vorba de o organizaţie a mamelor deţinuţilor, dispăruţilor şi asasinaţilor de pe vremea dictaturii militare argentiniene din anii '70 şi '80. Au o Universitate proprie, nerecunoscută de statul argentinian, unde se pot urmări diferite discipline, predate la nivel înalt, cu specialişti din Universităţile argentiniene, ba chiar cu profesori străini (profesori şi lectori). Dânsele susţin că guvernul argentinian nu are autoritatea morală pentru a autoriza sau nu existenţa Universităţii lor, fiind acelaşi guvern care garantează nepedepsirea asasinilor militari de ieri şi care blochează orice cercetare asupra soartei fiilor lor.

În cuvinte, Asociaţia Madres de Plaza de Mayo este de stânga, socialistă şi revoluţionară, cum mi-a povestit preşedinta Asociaţiei, dna Hebe de Bonafini. Au, din păcate, un caracter pronunţat ultrastângist: refuză să se constituie într-un partid politic, pentru că pur şi simplu nu acceptă democraţia parlamentară, democraţia burgheză. Dânsele sunt revoluţionare, dar parcă ar căuta scurtături către socialism. Juan Andrada, din PT din Uruguay, a comentat atunci că noi suntem de altă părere, că tribuna parlamentară este un element care poate fi folosit, şi trebuie folosit atunci când este cu putinţă. A pomenit recenta alegere a lui Jorge Altamira ca deputat, dar dna Hebe de Bonafini s-a arătat foarte sceptică, spunând că oricum Altamira nu va putea schimba nimic, zbătându-se singur în parlament. Un tovarăş din Stânga Socială, pentru a-i arăta dnei Bonafini că are dreptate într-un fel, ne-a arătat un exemplar al revistei organizaţiei lui, unde apărea pe copertă lozinca "Dacă prin alegeri ar fi posibil a schimba ceva, atunci alegerile ar fi interzise".

Atât în Argentina cât şi în Uruguay a trezit un foarte mare interes situaţia lui Miron Cozma, lucru care m-a surprins oarecum. Noi în România ne-am obişnuit cu aceea că un lider sindical să fie închis, cu o pedeapsă de 18 ani, dar pentru argentinieni, uruguayeni şi alţi străini prezenţi la activităţi din Buenos Aires, situaţia lui Cozma era de a dreptul un scandal. Am avut grijă să prezint cazul lui Cozma cât mai obiectiv: l-am prezentat ca pe un simplu birocrat sindical, care negociază în spatele muncitorilor (la Cozia), acelora cărora chipurile le reprezinta interesele, sau care se bucura de privilegii materiale pe vremea când mai era lider sindical. Replica pe care am primit-o de la fiecare partener de dialog a fost aceeaşi, cu foarte mici diferenţe: Cozma este la închisoare pentru că a condus mişcări de protest de masă, nu pentru că este un birocrat. Acţiunile ca lider sindical ale lui Miron Cozma, care lasă mult de dorit, să le judece minerii. Luptători experimentaţi din Argentina şi celelalte ţări au înţeles perfect despre ce este vorba; nu era nici pe departe prima dată când întâlneau un caz asemănător. Împotriva guvernelor capitaliste, apărăm fără condiţie pe orice muncitor atacat, persecutat sau închis. După aceea, noi, muncitorii, îl vom judeca pe el.

Atât pe timpul Congresului PO cât şi pe timpul Conferinţelor pentru Refondarea Internaţionalei a IV-a, am strâns semnături cerând eliberarea lui Miron Cozma, cu ajutorul permanent al argentinienilor, care au făcut din aceasta cauza lor.

Pe 3 iunie, la Buenos Aires, am avut o reuniune particulară cu Savas şi Giorgios (EEK), Ender Coskun (MWL) şi Rafael Fernández (PT), pentru a discuta despre situaţia din Balcani, despre Frontul Balcanic Anti NATO, despre Centrul Christian Rakovski şi despre activitatea viitoare a grupului Rezistenţa.

La Montevideo am stabilit legături pe 5 iunie cu Ariel Gustavo Quiroga (cu care aveam să am mai multe întâlniri de atunci), membru al Internaţionalei lui Pierre Lambert, care a fost imediat sensibilizat de situaţia minerului român închis; am întreprins împreună imediat o campanie de strângere de semnături pentru eliberarea lui Miron Cozma. M-a prezentat sindicatului taximetriştilor (SUATT) şi celui al salariaţilor muncipali din Montevideo (ADEOM), unde am lăsat un text expunând problema, ca muncitorii uruguayeni să semneze. Am mers la postul de radio CX36, la emisiunea ADEOM, să vorbesc despre mineriadele din 1999 şi despre cazul minerului închis.

Pe 8 iunie a avut loc o grevă generală în întregul Uruguay, şi am fost împreună cu tovarăşii din PT în El Cerro, unde sindicalişti ţineau cuvântări, într-o mică demonstraţie.

Pe 9 iunie am fost invitat la sediul Partidului Muncitorilor (PT) la o întrunire de Partid, unde s-a analizat situaţia internaţională şi a ţării, în special conflictul care avea loc pe atunci între muncitorii municipalii din salubritate (gunoieri) împotriva administraţiei de "centru-stânga" a primăriei de la Montevideo.

În altă zi, Rafael Fernández şi cu mine am expus în faţa militanţilor experienţa de la Buenos Aires. În cazul lui Rafael, era vorba de o obligaţie, de a transmite militanţilor de bază ce s-a discutat la reuniunea internaţională pentru refondarea Internaţionalei a IV-a; în cazul meu, ca invitat observator la Buenos Aires, am transmis doar părerea mea în faţa militanţilor PT-ului, ca invitat al acestui partid. Cu ocazia asta am fost mult întrebat şi despre mineriadele din 1999.

Era prevăzută la SUATT o alocuţiune a mea despre mineriade, care în principiu s-a amânat, iar până la urmă n-a avut loc, datorită întoarcerii mele în ţară.

În sfârşit, am participat la alte activităţi "minore" de Partid cu tovarăşii din PT (vopsit lozinci pe pereţi în oraş, aranjarea ziarelor pentru vânzare, activităţi cu tineret – o dezbatere despre Che Guevara – etc.).

1. Însă pe 31 mai, Giannis, din EEK din Grecia, a spus „celelalte tendinţe”. Istoria se repetă: grantiştii fac abuz de eticheta „sectant”, pentru ei toate celelalte organizaţii troţkiste sunt secte, numai ei nu sunt. Pentru refondaţionişti, toate celelalte sunt tendinţe, numai ei nu sunt. Probabil consideră că ei sunt singurii troţkişti din lume. Totuşi, precum grantiştilor le scapă sintagma „celelalte secte”, ceea ce-i include şi pe ei, refondaţioniştilor le scap㠄celelalte tendinţe”, ceea ce-i pune şi pe ei in categoria de tendinţă…