Traian Dogaru
Criza politică. România şi criza politică
În înţelesul comun – iar politologii care exaltă legitimitatea şi eternitatea raporturilor de dominaţie/supunere nu sunt departe de înţelesul vulgar tradiţional în societăţile bazate pe aceste raporturi – criza politică este un moment în care echipa de conducere a unei societăţi (partidul (etc) conducător (oare), guvernul, cel puţin o parte a parlamentului, preşedintele – toate împreună sau doar o parte a acestor instituţii), nu mai are legitimitate în timpul mandatului său, guvernarea îi apare ca o dificultate insurmontabilă şi totuşi echipa se cramponează să rămână pe loc. Uneori, atunci când tensiunile sociale devin primejdioase pentru continuitatea establishment-ului, au loc alegeri anticipate care sunt considerate ca urmări şi încheieri ale crizei politice precedente. În acest înţeles, criza politică ar avea un caracter intermitent; ea ar fi mai degrabă o excepţie de la regulă, de la stabilitatea politică. Continuitatea regimului politic şi a relaţiilor sociale ar fi cea mai bună dovadă a caracterului ocazional, al crizei politice, accident în stabilitatea stării de fapt. Lucrurile stau însă tocmai invers. Doar aparent criza politică are loc atunci când schimbările echipelor conducătoare nu au loc suficient de repede, sau chiar preventiv, pentru a detensiona raporturile dintre conducători şi conduşi. În fapt, politica în societatea capitalistă, bazată pe exploatare şi dominaţie, este într-o stare permanentă de criză, deoarece nu rezolvă problemele sociale ce decurg din relaţiile structurale ale acestei societăţi. Aşa cum crizele economice decurg din relaţiile structurale ale capitalismului, deşi manifestarea lor e periodică, şi criza politică decurge din aceste relaţii. Dacă înţelegem politica drept o rezolvare (comun㠖 v. definiţia uzuală a democraţiei) a problemelor comune, adică drept activitatea de conducere a societăţilor ierarhizate social, atunci apare evidentă contradicţia dintre scopul politicii şi relaţiile structurale capitaliste. Criza politică nu este deci reversul intermitent al stabilităţii politice – ca în accepţiunea comodă a politologilor establishment-ului – ci forma banală a politicii în capitalism. (Şi în stalinism – pentru că acesta este un sistem muncitoresc deformat, adică un izotop al capitalismului.) Acest lucru pare greu de înţeles deoarece contradicţiile sociale ale capitalismului au o remarcabilă persistenţă, sunt ţinute sub control. Doar uneori societatea răbufneşte şi determină schimbări în politică. De fapt, dacă înţelegem criza politică drept o manifestare ce constă în contradicţii şi disfuncţii ce nu pot fi rezolvate în cadrul sistemului ci doar prin abolirea sa, atunci caracterul critic al politicii (şi economiei) capitaliste nu poate fi ignorat. (Ceea ce înseamnă că sistemul capitalist nu a avut o necesitate istorică, din ce în ce mai dezminţită astăzi odată cu dezvoltarea celei de a doua revoluţii industriale, şi nu este treapta cea mai înaltă a sistemelor bazate pe dominaţie/supunere). Deci, deşi aparent crizele politice (şi economice) sunt doar intermitente, această manifestare este doar “vârful aisbergului”. Criza politică nu este aşadar doar un moment paroxistic al “doar tensiunilor politice”. Tocmai înţelegerea caracterului structural al crizei politice explică momentele sale intermitente, paroxistice. Căci faptul că tensiunile sociale sunt de regulă ţinute sub control – nu numai datorită abilităţii şi forţei politicii ci şi datorită necesităţii istoria până acum a relaţiilor sociale de dominaţie şi astfel a necoagulării forţelor alternative capitalismului – nu este defel o demonstrare a caracterului structural calm al politicii capitaliste. Stabilirea presiunii sociale prin diferite supape politice trebuie ea însăşi explicată şi nu doar descrisă, aşa cum de exemplu fizica nu a rămas la simpla descriere a răbufnirii aerului de sub capacul unei oale puse la fiert. Deşi domeniile de activitate (subsistemele) îşi au independeţa lor relativă, cu alte cuvinte crizele politice au şi cauze care ţin efectiv de jocul politic, de abilitatea şi carisma personală a actorilor, totuşi explicaţia politicii capitaliste şi a crizei sale este înafara sa, în economico-social. Tocmai această abordare permite depăşirea conceptului criză politică-accident. Slăbirea presiunii sociale prin diferite supape politice nu este semnul că această presiune n-ar mai exista iar relaţia dintre conducători şi conduşi nu ar mai fi la fel de înverşunată. Dimpotrivă, slăbirea tensiunilor sociale este numai temporară iar acel “timp de respiro” pentru categoriile dominante nu este decât un timp de acumulare a unor contradicţii şi tensiuni mai mari. De aceea, ingeniozitatea controlului social de sus în acest timp nu poate decât să ascută şi nu să adoarmă. Dar imaginea intermitentă a crizei politice este nu numai rezultatul descrierii comode a aparenţei si nu numai determinată de intenţia manipulativă a teoriei sociale aservite ci pare a fi legitimată şi de o anumită realitate. În anumite condiţii în care există surse “compensatoare” ale contradicţiilor sociale interne, în ţările dezvoltate guvernanţii, aceiaşi sau în alternanţă formală, sunt capabili s㠓rostogoleasc㔠în viitor problemele sociale stăpânite acum parţial. Dar teoreticienii mercenari ai capitalismului, în loc să înţeleagă caracterul structural (deci mondial) al relaţiilor şi contradicţiilor, în loc să înţeleagă necesitatea zonelor periferice, dependente, slab dezvoltate pentru menţinerea prosperităţii zonelor dezvoltate şi a sistemului în general, consideră ţările dezvoltate stabile politic drept modelul posibil de urmat de către celelalte şi drept punctul terminus al evoluţiei ţărilor slabe dacă urmează fidel cererile “modelului”. Ori, sistemul capitalist global este vital dependent de “menţinerea loialităţii periferiei”  faţă de sistem, care este controlat de ţările care se află în centru, de fapt de capitalul financiar transnaţional; “presiunile politice şi financiare de toate tipurile, care apasă asupra ţărilor debitoare, asigură coeziunea sistemului, chiar dacă pentru unele ţări este foarte dureroasă apartenenţa la acest sistem.”  Aşadar, criza politică este determinată în ultimă instanţă de contradicţiile structurale, manifestate şi prin crizele economice, contradicţii care conturează din ce în ce mai mult astăzi criza de sistem a capitalismului. Caracterul structural al crizei politice în capitalism este semnalat şi de alternarea regimurilor politice (democraţie, dictatură). Căci ce dovedeşte mai puternic incapacitatea politicii capitaliste decât manifestarea sa dictatorială? În acelaşi timp, democraţia capitalistă însăşi nu e scutită de convulsii şi, oricum, accentuează şi ea opoziţia dintre conducători şi conduşi, chiar în ţări în care există surse de “compensare” a contradicţiilor sociale. Ca urmare, criza politică este vizibilă şi în regimurile democratice, datorită contradicţiilor democraţiei burgheze înseşi şi datorită contradicţiilor dintre relaţiile capitaliste structurale şi latura democratică a instituţiilor politice dar, desigur, şi în regimurile autoritare (dictatoriale). Astăzi, regimurile democratice conţin din ce în ce mai multe manifestări autoritariste şi nedemocratice, pe măsura agravării crizei de sistem. Un semn al crizei politice, adică al situaţiei în care maniera democratică de control al conduşilor funcţionează defectuos, deci mai puţin eficient pentru conducători, este tocmai apariţia ofertelor politice nedemocratice “în plină democraţie” (vezi autoritarismul, inclusiv al “tehnocraţilor”, creşterea rolului executivului etc.), aceste oferte, mai multe, obişnuiesc populaţia cu soluţii şi, în general, cu maniera de a gândi de extremă-dreaptă; odată cu ascuţirea crizei social-politice, fie una din oferte ajungea să devină dominantă şi să determine atragerea preferinţelor electoratului, fie forţele de la baza acestor oferte se aliază. Tocmai alunecarea democraţiei burgheze spre un regim nedemocratic a stat la baza sensului strict al noţiunii de criză politică. Şi, dacă păstrăm acest sens, democraţia capitalistă actual㠖 prin câştigarea extremei drepte în Austria, a dreptei cu o majoritate neaşteptată în Spania, prin guvernarea social-democrată din ce în ce mai nesatisfăcătoare pentru problemele sociale din majoritatea ţărilor occidentale – se află într-o serioasă criză politică. România nu face excepţie. Alternanţa dintre dreapta explicită, acum la putere, şi falsa stângă nu este satisfăcătoare pentru aproape 2/3 din electorat. Preluarea puterii de către PDSR la toamnă va acutiza problemele sociale şi deci instabilitatea politică. Soluţia extremei-drepte, dure şi explicite sau “modernizate” (permiţând partidele etc.), este foarte probabilă odată cu eşecul, românesc şi internaţional, al social-democraţiei guvernante. Extrema-dreaptă nu este o simplă sperietoare în România. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba de o singură ofertă de extremă-dreapta. Neolegionarii, sprijiniţi dinafară pentru publicaţiile şi taberele lor de vară, care vor să fie consideraţi “moderni” dar care consideră că ţiganii “nu au nici o contribuţie la dezvoltarea societăţii. Nu au contribuit decât prin fenomenul infracţional”, că armeanul de origine Vosganian nu ar avea legitimitatea unui “român neaoş” în a conduce dreapta, că evreii ar avea drept ideologie fraza din Talmud care îndeamnă la uciderea neevreilor şi că Israel e “singurul stat creat pe baza unei rase”  şi la care “nu se fac alegeri: eşti urmat de ceilalţi”  – nu sunt singurii promotori ai extremei drepte.  Uniunea Forţelor de Dreapta a avut ca elemente de propagandă pentru alegerile locale “ordinea”, mărşăluirea tinerilor în uniforme şi “Credinţa”.  De la înfiinţare, popularitatea Partidului România Mare s-a bazat pe promovarea naţionalismului, a conducerii autoritare, a ordinii, puterii “armatei” şi a “bisericii”. Cu ocazia alegerilor locale ne-a căzut în mâini o “Foaie de campanie a Partidului Vieţii Româneşti”, intitulat㠓Viaţa noastr㔠şi având pe fontispiciu “Noi suntem MÂNA FORTE de care naţiunea română are nevoie pentru a ieşi din criză.” Acest “partid” este o sosie a Partidului România Mare, dacă ne luăm şi după adresa dată pentru a fi contactat. Este un “partid” de cadre de rezervă din Armată (scrisă cu majusculă), servicii secrete, M.I., jandarmerie. “Noi suntem viaţa, speranţa şi viitorul”, se spune mai jos. Ce înseamnă asta, în cuvintele autorilor?  “Credinţa noastră politică nu se înscrie în tiparul politic tradiţional (stânga, centru, dreapta) deoarece viaţa omenească nu poate fi introdusă în tipare.” “Oamenii nu se nasc egal înzestraţi din punct de vedere psihic şi fizic, nu învaţă în mod egal, nu muncesc în mod egal, nu sunt favorizaţi de noroc în mod egal, astfel că e drept, moral şi legal să existe stratificare economico-social㔠. “Ne pronunţăm împotriva egalitarismului de tip socialist dar şi împotriva stratificării pe bază de averi procurate pe căi ilegale sau imorale.” “Familiile de bază ale Europei (latinii, anglo-saxonii, germanii şi slavii) au avut strămoşi comuni (arieni) astfel că e firesc să acţionăm pentru refacerea Familiei Ariene, bazată pe comunitatea de sânge”. “Subliniem tipul de proprietate pentru care luptăm: proprietatea cetăţenilor români.” “Toate formele de proprietate sunt la fel de sacre şi de importante pentru dezvoltarea naţiunii.” Sursele de venituri pentru relansarea economiei româneşti sunt: “naţionalizarea obiectivelor care au fost privatizate în mod ilegal; trecerea acestor obiective în proprietate românească, împrumuturi pe piaţa de capital arabă şi japoneză, necondiţionate politic sau economic, pe termene lungi, anularea indemnizaţiilor consilierilor la primării, comasarea aparatului Preşedenţiei şi Guvernului, instituirea republicii prezidenţiale”, dar şi apropiindu-se de modelul extremei drepte interbelice occidentale şi depărtându-se de extrema-dreaptă românească, “încetarea salarizării de către stat a preoţilor”; de asemenea, halal “morală”! “legalizarea şi impozitarea prostituţiei”. Partidul Vieţii Româneşti are în vedere “inocularea înaltelor valori şi idealuri personale, naţionale şi umane: pasiunea pentru creaţie şi succes; cultul străbunilor, naţiunii şi patriei, demnitatea şi mândria de român european (arian), cultul vieţii”. “Dorim dictatura Legii.. Propunem introducerea pedepsei cu moartea pentru săvârşirea de infracţiuni abominabile... subminarea economiei şi alte (subl. ns. A.B.) infracţiuni.” “Propunem ca poliţiştii şi jandarmii să poată face uz de armă împotriva infractorilor înarmaţi şi violenţi fără a li se aplica pedepse penale.” Şi totuşi, oare asta e soluţia? “Mâna forte?” “Să lăsăm teoria despre capitalism”, ar spune unii. “Tot ce ştim este că hoţia, dezordinea, corupţia, sărăcia au devenit intolerabile şi trebuie să le punem capăt.” Dar dictatura nu le pune capăt ci doar le controlează mai bine în favoarea categoriilor dominante, a continuării exploatării şi dominaţiei. Tocmai neînţelegerea caracterului structural al crizei politice, şi susţinerea ideii crizei politice-accident (neînţelegere şi susţinere care are o motivaţie şi o funcţie de clasă) sunt legate de euforia “mâinii forte”. “Problemele sociale - creaţie a guvernării actuale (deci accident) – este subtextul “noii ordini care va rezolva criza”. (Este semnificativ că în România (şi nu numai) atât PDSR este susţinătorul acestei teze (în care el şi CDR înlocuiesc, deocamdată, “ordinea” şi “democraţia”), învinuind guvernarea de dreapta explicită din 1996-2000 de toată mizeria existentă, cât şi CDR care învinuieşte PDSR de mizeria creată de ea între 1992-1996 (sau 1990-1996). Nici “centrul-stânga”, nici dreapta explicită nu-şi asumă contribuţia la mizeria creată în comun din 1990 încoace.) Deşi aparent criza politică încetează odată cu preluarea conducerii de către o persoană şi echipă care reuşeşte să controleze situaţia, transformând instabilitatea în stabilitate politică, conducerea autoritaristă este o manifestare paroxistică a crizei politice. Căci ce dovadă mai mare a crizei politice există dacă nu recurgerea conducerii la mijloace autoritariste, nedemocratice? (iar aruncarea pe piaţa electorală a unor fonduri uriaşe pentru manipularea cetăţenilor nu reprezintă altceva decât un mijloc politic nedemocratic). Vezi şi promovarea lui Putin, capabil să întărească autoritatea prezidenţială procapitalistă, într-o Rusie în care opţiunea majoritară a electoratului fusese pentru “comunism”, indiferent ce înţeles dăm acestuia – de stalinism, manifestat inclusiv prin întărirea Rusiei sau chiar a Comunităţii Statelor Independente, cum a sugerat Putin în campania sa, sau de negare concomitentă a capitalismului occidental şi a stalinismului. Autoritarismul este îndreptat împotriva poporului, pentru aplatizarea tendinţelor sale anticapitaliste, şi nu împotriva “speculanţilor” (nu în primul rând şi definitiv), nu împotriva exploatării. Inguvernabilitatea – manifestarea slabă a funcţiilor statului, de la strângerea impozitelor la impunerea legii – nu este numai o manifestare a crizei politice ci şi fenomenul care pregăteşte o conducere autoritară. Dar şi inguvernabilitatea “democratic㔠– criza politică vizibil㠖 şi conducerea autoritară sunt manifestări ale dominaţiei de clasă, şi nu ale simplei “tehnici” politice, accentuează subordonarea poporului care le resimte cel mai greu, ca nenorociri suplimentare. În acest sens, regimurile democratice burgheze nu sunt “cu totul opuse” regimurilor dictatoriale, ci formează cu acestea un continuum evidenţiat de regimurile autoritare cu aparenţă democratică (pluripartidism etc.). Elementele autoritariste din cadrul democraţiilor occidentale, caracterul şovăielnic al acestora faţă de unele regimuri autoritare, dar intransigenţă faţă de regimurile autoritare care nu le servesc interesele în mod expres, reflectă faptul că ambele tipuri de regimuri sunt astăzi manifestări ale încordării finale a capitalismului pentru a dăinui. În esenţă există un consens – deşi interesele punctuale, imediate, pot fi contradictorii – între dictaturile explicite şi regimurile democratice actuale tocmai pentru că atunci când formele democratice oferă categoriilor dominate posibilitatea de a-şi manifesta dreptul de a-şi schimba conducătorii, clasele dominante sunt deranjate de aceste forme democratice şi le îmbrăţişează, dimpotrivă, pe cele autoritare, dictatoriale. Nu regimurile autoritare reprezintă însă o rezolvare a problemelor sociale ci, dimpotrivă, democraţia populară, care transcende caracterul indirect, subordonat menţinerii opoziţiei dintre conducători şi conduşi, al democraţiei burgheze. Regimul autoritar (concept care, lăsând la o parte precizia tehnică, nu este decât un eufemism al regimului dictatorial) este descris de categoriile dominante ca soluţie pentru ordinea intern㠖 iar dezordinea instabilităţii politice perturbă în cel mai înalt grad viaţa oamenilor simpli zdruncinându-le siguranţa elementară a vieţii în timp ce de dezordine profită tocmai categoriile conducătoare – şi pentru revenirea la “prestigiul naţional”. Când dezordinea instabilităţii politice ar putea determina o conştientizare politică şi o înlocuire populară a conducătorilor, în lipsa condiţiilor obiective şi subiective ale revoluţiei proletare se instalează regimurile autoritare. Care folosesc naţionalismul, obscurantismul, cultul “vechii măreţii” şi care răstoarnă cucerirea democraţiei burgheze: individul şi statul nu sunt două părţi egale ale unui contract de servicii reciproce, ci individul devine din nou subordonat necondiţionat faţă de “raţiunea de stat”, “Armat㔠şi “Biserică”. Şi oricât ar crede păturile conducătoare că pot să stăpânească sau să tempereze naţionalismul popular doar la nivelul nu foarte strident, dar profund, ca să nu le jeneze, odată stimulat naţionalismul dezvoltă extremismul de dreapta cu bază de masă, cele mai rele porniri determinate de lipsa de siguranţă şi speranţă ale celor mai diverse categorii socio-profesionale. Prin victoria PDSR în toamnă (după cum nici prin victoria unei coaliţii de dreapta sau de “stânga”), România nu-şi dezamorsează criza politică. Şi nu numai pentru că PDSR e slab, contradictoriu: procapitalist populist, promotor al unui capitalism birocratic “naţional”. Nici prin alegerea lui Putin criza politică nu a dispărut în Rusia. Aparent, alternanţa din România câştigă încă timp democraţiei. (Şi acest timp nu trebuie irosit de către stânga). Acumularea problemelor sociale nu face însă decât să constituie terenul viitorului regim autoritar, expres sau nu. Desigur că totul este, poate în primul rând, în funcţie de interesele marelui capital mondial. Cât timp acesta va reuşi să stăpânească criza de sistem, în plan economic şi politic, cât timp va reuşi să manipuleze masele, capitalul va prefera să păstreze regimurile democratice. Democraţia este un element esenţial de legitimare a capitalului astăzi. Democraţia burgheză este însă, inclusiv în Occident dar, desigur, mai mult în ţările periferice, împăunată de elemente antidemocratice, care sunt necesare categoriilor dominante pentru a păstra raporturile sociale structurale. De aceea, obiectivul esenţial al stângii nu este păstrarea democraţiei burgheze, cu alternanţa partidelor etc. ci depăşirea acesteia prin democraţie socială. Iar aceasta este imposibilă fără revoluţia proletară: fără schimbarea raporturilor de proprietate, de producţie, fără desfiinţarea dominaţiei şi a opoziţiei dintre conducători şi conduşi. Din acest punct de vedere, merită să semnalăm două atitudini care contribuie la manipularea capitalistă a maselor. Pentru că ansamblul partidelor şi personajelor politice care s-au perindat pe scena politică a României de 10 ani încoace au dezamăgit electoratul, ziarul “Adevărul”  propune ieşirea la rampă a altor oferte, a altor oameni “mai capabili”. Capabili să ce? Ziarul a subliniat nu o dată: să facă reforma capitalistă fără şovăire şi, în acelaşi timp, să entuziasmeze electoratul prin nivelul de trai creat. Reforma capitalistă din Occident (scăderea cheltuielilor sociale ale statului, reducerea “statului bunăstării”) arată că această aşteptare e absurdă. Ea este totuşi promovată.  De asemenea, în locul analizei sociale de clasă a politicii postdecembriste, se propune “dl. Altcineva”, “mai capabil”. Acest punct de vedere este banal în manipularea capitalistă a maselor: schimbarea persoanei (celor) de la conducere, nu şi schimbarea politicii, tocmai pentru a păstra această politică în sfîrşit aici, datorită deprecizării termenilor, “dl. Altcineva” avut în vedere poate fi şi un “tehnocrat”  – de asemenea o variantă banală a manipulării capitaliste; menită să salveze (totuşi) democraţia; dar “tehnocratul” nu are putere ci deserveşte interesele categoriilor dominante, deci el nu e neutru, “tehnician”, ci face politică, politica dominaţiei – şi nu om providenţial. Indiferent de intenţiile actuale ale ziarului citat, exprimarea metaforică, şi nu precisă, a problemelor politice este o formă de manipulare deoarece permite inferenţa unor concluzii nedemocratice, ce accentuează subordonarea conduşilor faţă de conducători. Un gen de exprimare metaforică este acela prilejuit de descrierea parţială a lucrurilor. O asemenea descriere a putut fi realizată şi de un activist al democraţiei şi al unei orientări într-o măsură de stânga ca Radu Negru, prestigiosul publicist din “Timpul”. Tezele susţinute de acesta în articolul “Pericolul denigrării clasei politice”  sunt: acei care evidenţiază făgaşul “rău” (autorul nu se referă la capitalismul care este esenţa acestui făgaş “rău” ci subânţelege politicianismul, care este însă în opinia noastră o consecinţă, o manifestare a politicii în capitalism) al politicii “româneşti posdecembriste nu fac decât să pericliteze edificiul naţional”, “încrederea cetăţenilor în calităţile acestui popor” (întotdeuna poporul este capabil să creeze noi “domni Altcineva”, nu?); căci un asemenea demers ar fi şi necritic, “fără discernământ”, stigmatizând “clasa politică fără excepţie”, (dar nu au participat toţi reprezentanţii clasei politice după 1989, în diferite poziţii şi măsuri, la orientarea - e drept, în cadrul democraţiei (burgheze) – capitalistă a României? Este această orientare capabilă să asigure condiţiile sociale pentru dezvoltarea personalităţii la nivel de masă în societatea românească? Nu cumva capitalismul nu a reuşit aceasta niciunde, tocmai din acest motiv stânga tradiţională fiind anticapitalistă? Şi care ar fi “excepţiile benefice” ale clasei politice româneşti? Există vreun partid politic în România care pune în mod serios pe primul plan interesele antidominante ale maselor şi nu interesele capitalului, mare sau mic, românesc sau străin? Dar există astăzi în Occident vreun partid de alternanţă care este capabil să rezolve contradicţiile şi problemele capitalismului şi într-o ţară şi pe plan mondial? Dar poate fi considerată situaţia dintr-o ţară izolat de restul lumii? Nu este oare capitalismul un sistem mondial, deci nu este oare irelevant “modelul” capitalismului într-o ţară? Şi nu cumva semnalul prohibitiv, împotriva denigrării clasei politice este semnalul prohibitiv împotriva denigrării clasei dominante? Putem vorbi oare serios de clasa politică fără să vorbim de clasa dominantă, a cărei parte este clasa politică?) şi antidemocratic căci, asemenea fascismului interbelic, ar pregăti terenul pentru instaurarea unui regim nedemocratic. De aceea, subliniază autorul, stânga trebuie să susţină democraţia parlamentară, “căci alternativa nu există”. “Ceea ce a murit însă definitiv este stânga extremistă (da, într-adevăr stânga consecvent anticapitalistă este extremistă, dacă criteriul de referinţă pentru extremism este salvgardarea capitalismului) şi, cu ea, toţi cei care poate mai cred că o revoluţie care calcă peste cadavre (revoluţia proletară nu “calcă peste cadavre” în sensul stalinismului; dar, desigur, ea calcă peste cadavrul proprietăţii private, putrezit deja odată cu cea de-a doua revoluţie industrială realizată în capitalismul transnaţional; cât de importantă este cercetarea revistei noastre, şi cercetarea marxistă internaţioanlă, asupra stalinismului! Dar, dacă respinge revoluţia care “calcă...” cum vede dl. Radu Negru rezolvarea contradicţiilor capitalismului? Prin revenirea la putere a social-democraţiei, care prezervă democraţia oricât de capitalistă ar fi ea, este subtextul întregului articol. Dar oare evidenţierea tarelor clasei politice şi a motivaţiilor acestor tare înseamn㠓subminarea edificiului naţional” sau, dimpotrivă, întărirea puterii poporului în controlul propriului destin?) Pasiunea domnului Radu Negru împotriva celor ce “ponegresc clasa politic㔠ajunge să-i acopere corectitudinea raţionamentului. Căci replica dl. Radu Negru la cei care, observând că stânga nu există în România, se tem că tineretul ar putea trece printr-o tragedie care le-ar dezvolta activismul democratic, “aşa cum generaţiile trecute au trebuit să combată fascismul”, este că aceşti oameni, sincer îngrijoraţi şi democraţi, ar aştepta o tragedie mondială. Ori, aceşti oameni nu aşteaptă această tragedie ci vor să o preîntâmpine, arătând tocmai necesitatea unei organizări de stânga consecvente, capabile să înflăcăreze tineretul, să-i ofere un real “principiu-speranţă”. Dl. Radu Negru nu înţelege spiritul comunist, Domnia sa ne vorbeşte de tragedia mondial㠓pentru a scoate prin violenţă clasa politică din starea jalnică în care se complace”. O asemenea imagine este însă antimarxistă, deoarece noi considerăm că nu trebuie prezervată clasa politică, indiferent care ar fi compoziţia ei, ci ea trebuie distrusă ca atare; adică trebuie distrusă opoziţia dintre conducători şi conduşi, cauzele sociale ale acestei opoziţii. În opinia noastră, nu se pune problema purismului, a unei stângi “pure” opuse uneia mimate, ci problema consecvenţei analizei sociale, adică problema analizei de clasă. Aceasta este eludată de către dl. Radu Negru. Autorul pare să opună apărarea democraţiei celor care se opun capitalismului. Desigur că relevarea insuficienţelor reale ale democraţiei fără precizarea intenţiei conduce la extrema-dreaptă. Noi toţi, democraţi, considerăm că cea mai proastă democraţie este mai bună decât politica autoritară a mâinii forte, tocmai pentru că democraţia permite în principiu participarea populaţiei la actul de conducere, un anumit control al conduşilor asupra conducătorilor. Totuşi democraţia şi dictatura sunt (doar) regimuri politice în cadrul societăţilor bazate pe exploatare şi dominaţie de clasă. În acest sens, noţiunea de regim politic descrie tocmai modalităţile de conducere în sistemele ierarhizate sociale: controlul conduşilor asupra conducătorilor, concentrarea sau dispersia puterii politice etc. Noi, stânga marxistă, susţinem democraţia parlamentară ca regim politic care permite lupta pentru interesele maselor exploatate şi dominate dar evidenţiază contradicţiile şi limitele structurale ale democraţiei parlamentare, ajungem la depistarea cauzelor sociale ale contradicţiilor sociale şi ale democraţiei şi luptăm pentru abolirea acestor cauze, adică pentru transcederea democraţiei burheze în sensul democraţiei populare, al autoconducerii celor ce muncesc. Cu alte cuvinte, noi operăm nu numai cu noţiunea de regim politic ci şi cu aceea de sistem economico-social, al cărui miez este modul de producţie.  Iar în acest sens, capitalism înseamnă cum nu o dată a subliniat şi dl. Radu Negru, doar democraţie. (În timp ce socialismul presupune sine qua non democraţie. De aceea, consideră grupul marxist Rezistenţa din care fac parte, înainte de 1989 în România nu a fost socialism ci stalinism). Cum poate fi însă interpretat regretul, exprimat de o bună parte a populaţiei, după Ceauşescu, regret care ilustrază, potrivit autorului, consecinţa stângii “pure” care denigrează clasa politică? Cred că, în primul rând, este vorba despre o nostalgie populară selectivă: după siguranţa locului de muncă etc. oferit de relaţiile anterioare, deci “după socialism”, dar, fireşte, nu o nostalgie după regimul autoritar. În al doilea rând, care corespunde unei situaţii limită, tocmai pentru că nu există astăzi o ofertă de stânga reală, oamenii ajung să echivaleze socialismul cu Ceauşescu. Dar această echivalare repetă mesajul manipulativ şi al dreptei explicite: “socialism înseamnă dictatur㔠şi al social-democraţiei: “stânga înseamnă apărarea şi integrarea în jocul democratic burghez şi, apoi, într-un arriere-plan îndepărtat, un socialism vag ca “ a treia cale” a lui Blair”. Noi considerăm că a promova (a apăra) democraţia înseamnă a conştientiza faptul că este vorba de cel mai bun regim politic într-un sistem istoric, bazat pe exploatare şi dominaţie de clasă. A nu înţelege acestea înseamnă a rămâne la iluzia liberalismului şi social-democraţiei interbelice, conform cărora poziţia democrată, anticonservatoare, ar fi suprema manifestare a “progresiştilor”, a stângii. În articolul citat, dl. Radu Negru promovează şi iluzia salvării capitalismului cu ajutorul social-democraţiei care l-ar umaniza, fiind un gen de cale de mijloc între capitalismul “liberal” (manifestat “sălbatic” în ţări periferice ca România”) şi, pe de altă parte, revoluţia proletară. Dl. Radu Negru sugerează neexplicit o democraţie burgheză, a alternanţei parlamentare, în care o stângă unită, care depăşeşte în sfârşit ruptura neînţeleasă dintre “cei autentici” şi “simulanţi”, este capabilă să combat㠓adevăraţii adversari”. (Care? Extrema dreaptă fireşte dar, probabil şi dreapta; ce este însă dreapta în opoziţie cu stânga? Nu este, în ultimă instanţă, susţinerea dominaţiei de clasă ca naturală şi eternă în opoziţie cu contestarea acestei dominaţii de clasă, deci cu lupta împotriva relaţiilor structurale capitaliste şi nu numai cu lupta împotriva manifestărilor extreme ale capitalismului?) Spre sincera noastră tristeţe, un om valoros, un spirit deschis, democrat, şi astfel într-o anumită măsură şi de stânga ca dl. Radu Negru ajunge să fie doar o ilustrare didactică a limitei actuale a gândirii social-democrate. Eventual, echivalarea stângii cu social-democraţia şi a comunismului (a “iacobinismului”, a “bolşevismului”) cu stalinismul ar fi fost de înţeles în confuzia din 1990. Dar astăzi, după manifestarea capitalismului şi a social-democraţiei mondiale de 10 ani încoace, după cercetările asupra stalinismului, promovarea sinceră (şi nu punem sub semnul întrebării sinceritatea dl. Radu Negru) a social-democraţiei guvernante ca soluţie pentru capitalismul mondial este doar o dovadă de criză a stângii, de criză a social-democraţiei, de impotenţă a acesteia. Opiniile semnalate aici ilustrază criza politică din România, criza politică mondială. În această criză, împăciutorismul dulceag al social-democraţiei nu face decât să agraveze simptomul şi deznodământul acestei crize. Căci imaginea social-democrată are fireşte două valenţe: ea reprezintă şi o alternativ㠓mai blând㔠(?; vezi şi promovarea războiului din Iugoslavia de către social-democraţia europeană) în alternanţa politică dar şi o modalitate de câştigare a timpului pentru capitalism, deci de manipulare şi accentuare a dependenţei şi alienării maselor. Vezi o încercare de depăşire a viziunii şi crizei social-democraţiei, Carta 2000 a profesorului Pierre Bourdien. Este un manifest al cărui obiectiv este însă doar umanizarea capitalismului (pentru ca guvernele şi organizaţiile internaţionale să aplice măsuri de control al pieţelor financiare pentru a lupta contra inegalităţilor şi pentru o repartiţie mai echitabilă a avuţiei naţiunilor). Pentru aceasta se are în vedere convocarea unui Parlament (Stări Generale) al mişcării sociale europene (“pentru început”; de ce nu de la început mondială?) care să elaboreze o Cartă a mişcării sociale şi o structură internaţională, complet independentă de partide şi guverne, care: - să adune toate forţele care se opun politicii neoliberale (deci neokeynesismul le apare suficient ca răspuns la contradicţiile capitalismului; - să ofere prilejul confruntării sinceră a diferitelor proiecte de transformare socială; - să creeze legături permanente capabile să permită o rapidă mobilizare colectivă pentru acţiuni comune; - să definească obiectivele pentru acţiuni naţionale şi internaţionale, destinate făuririi unei societăţi solidare, bazate pe unificarea şi sporirea normelor sociale. (Aceste elemente au apărut în articolul lui N. Grue – “Căutări organizatorice ale stângii vest-europene”, din “Timpul”, acelaşi număr). E cazul ca stânga marxistă să participe la această mişcare cu propriul său punct de vedere. Rămâne de văzut dacă această mişcare eşuează ca un substitut al social-democraţiei, sau, într-adevăr, o depăşeşte.