Ana Bazac
Greva lucrătorilor din transportul în comun de suprafaţă Bucureşti, iulie 2000. De ce?
Din nou greve; pentru creşterea salariilor. Lucrătorii din transporturile bucureştene au cerut mărirea cu 30%. Nu au obţinut decât 10%. Ce înseamnă asta? Dacă socotim salariul mediu net pe economie în luna iunie de 2.103.000 lei   (cei mai mulţi lucrători din transporturi având un salariu mult mai mic), se adaugă 213.000 lei. În total – 2.316.000 lei. Întreţinerea pentru un apartament de 2 camere confort 2 pentru două persoane este pentru iunie 470.000 lei (iarna trecută 680.000 lei; iarna viitoare, mai mult). Lumina pentru o lună, făcând mari economii de curent – circa 150.000 lei. Cablul TV 75.000 lei. Unii au şi telefon; dacă îl folosesc la minim – 350.000 lei. Abonamentul TV pentru o lună 30.000 lei. Total – 1.075.000 lei. Nu am socotit: impozitul pe apartament, suma pentru fondul de rulment al blocului, reparaţiile absolut necesare în bloc şi în apartament. Nu am socotit nici banii pentru repararea aparatelor electrocasnice, nici cei pentru îmbunătăţirea confortului.  Până acum am discutat despre dările obligatorii. Dar cetăţenii trebuie să mai şi mănânce. Să considerăm că nu cumpără ceai, culegându-şi singuri diferite plante. Să considerăm că nu cumpără nici cafea şi, desigur, nu fumează. Dar, (socotind preţuri mici, chiar fanteziste), un litru de lapte degresat – 7.000 lei, cumpărat o dată la două zile: 15 zile/lun㠖 105.000 lei. Brânză: 4 kg/lună: 240.000 lei. Pâine: dacă se cumpără o pâine (450 grame) pe zi – 75.000 lei/lună. Margarină: 30.000 lei/lună (3 cutii). Cartofi: 30.000 lei/lună. O pungă orez – 12.000 lei/lună. Ceapă: 1 kg/lun㠖 10.000 lei. Varză, fasole, zarzavaturi – 100.000 lei/lună. Dar roşiile, ardeii, legumele de sezon? Doar roşiile cu 4.000 lei/kg, 1 kg la două zile – 50.000 lei/lună, 1 ardei/zi dintr-un kg în care intră 8-10 ardei – 10.000 lei/kg – 30.000 lei/lună. Vinetele – 10.000/kg x 4 kg/lună = 40.000 lei. Dovleceii + fasolea verde = 60.000 lei!  Iar cei economi trebuie să cheltuiască mai mult vara pentru a face conserve pentru iarnă. Carne: 4 kg/lună x 50.000lei/kg + 1 kg de parizer – a 39.000 lei/kg = 239.000 lei/lună. Iar fructele? Dacă nu cumpără băuturi răcoritoare, nici bere, dacă nu cumpără nici îngheţată, să nu mănânce nici fructe? Preţul modest pentru fructe comestibile în iunie este de 15.000 lei/kg. La 3 zile 1 kg = 150.000 lei/lună. Ouă: 30/lună (pentru 2 persoane, inclusiv preparatele culinare pentru ele), acum 1.600 lei/ou, în iarnă 2.500-3.000 lei), deci 48.000, preţ de vară. Ulei, 3 l/lună (54.000 lei). Oţet, muştar, condimente, să spunem total necesar, 10.000 lei/lună. Zahăr, 1 kg/lună. Dacă cetăţenii îşi prepară gemul şi dulceaţa acasă (cu fructele gratis, de la ţară, unde sunt rudele), cu câteva kg mai mult. Un pachet cacao – 15.000 lei. Un kg făină şi unul de mălai, primite de la ţară. Nu am socotit însă smântâna şi brânza de vaci pentru mămăliguţă. Total – 1.313.000 lei. Prea mult. De unde mai reduc cei 2 cetăţeni? Păi fructele şi legumele nu le iau de la ţară? Şi nu iau ei tot de aici ba un pui, ba porcul de Crăciun, ba mielul de Paşti? Şi, în fond, de ce să gătească cu ulei? Grăsimea de la porc e destul de bună pentru ei. Şi de ce au nevoie de cacao? Ce, înainte bunicii lor de la ţară beau cacao? Şi aşa, tot de la ţară primesc vinul şi ţuica. Şi chiar dacă mănâncă pâine puţină suplinesc cu cartofi şi făina de la ţară, din care, în fond, pot face câtă pâine vor. Nu, nu toţi au aceste surse de la ţară. Şi, cu ce merg până acolo? Costul, întreţinerea unei maşini şi benzina nu pot fi asigurate dintr-un asemenea salariu. Decât dacă toţi banii pentru mâncare sunt acordaţi maşinii.  Dar la ţară merg cu trenul sau autobuzul. Costă.  Zilele libere trebuie petrecute la ţară pentru a crea această sursă de hrană, singura la care pot recurge dacă banii de mâncare sunt cheltuiţi cu transportul la ţară. Un mic ajutor (cadouri) pentru rudele de aici, momente excepţionale, vesele sau triste, ale vieţii, haine la mâna a doua. Dar detergenţii, săpunul, pasta de dinţi, pasta de ras? Dar ziarele, dar cărţile, dar biletele la teatru şi la cinema? Nu e cazul să socotim banii pentru concedii la mare sau la munte; concediile sunt gratis la ţară. Dar oamenii au copii şi atunci această socoteală se multiplică, astfel încât, nu se mai poate face faţă cheltuielilor. Nu am socotit plata serviciilor stomatologice, nici atenţiile la doctori şi alţi funcţionari, dacă, Doamne fereşte, oamenii au nevoie de ei. Şi nu am socotit plăcerile mărunte, chiar pentru cei care au atitudinea cea mai frugală faţă de nevoile materiale. Şi mai ales, nu am socotit banii pentru îndeplinirea nevoii de dezvoltare: cursuri de folosire a calculatorului, un calculator, navigarea pe internet, cursuri de limbi străine, hobby-uri, asociativitatea. “Ei, ce nevoie e de toate acestea, pentru aceşti lucrători în transporturi? Pâine şi circ, mai ales un circ care-i zăpăceşte cât mai temeinic, asta e tot ce le trebuie.” Telenovele, obscurantism, simplificare a vieţii. Accentuarea diferenţei dintre “elite” şi “ceilalţi”, de fapt, dintre conducători şi conduşi. Pentru a face faţă  cheltuielilor, mulţi oameni muncesc în plus, de multe ori încă 8 ore, fireşte, la negru. Aceasta înseamnă muncă mai multă, deci epuizare fizică şi nervoasă, în fond scăderea mai rapidă a capacităţii de muncă. Asta este preamărirea liberală a individului? Pentru capitalism, situaţia de mai sus nu e preocupantă: “o succesiune rapidă de generaţii debile şi cu viaţă scurtă vor aproviziona piaţa (muncii, spune Marx; de fapt, şi cererea de consum) tot atât de bine ca şi un şir de generaţii robuste şi cu viaţă lungă1. Dar nu toţi îşi găsesc unde şi nu cât ar dori (cât ar avea nevoie). Şi iată cum se creează varietatea socială: unii au un ajutor material de la ţară, alţii nu au (după cum ajutoarele materiale sunt şi ele diferite); unii au copii, sau mai mulţi copii, alţii nu au; unii muncesc la negru, alţii nu; unii “se descurcă”, alţii nu; unii fac datorii, mai ales la întreţinere, alţii nu. Toţi joacă la bingo, şi toţi îşi orânduiesc viaţa în cadrul “pâinii şi circului” care li s-a rezervat; dar unii, şi mai ales cei cu greutăţi materiale, au tensiuni în familie, se îmbată şi bat soţiile şi copii cu sălbăticie şi nu se pot bucura nici măcar de “circul” care li se oferă; alţii sunt oameni cumsecade, dar şi ei se chinuie, unii mai mult, alţii mai puţin. Iată de ce au făcut grevă lucrătorii din transporturi, dar şi asistenţii medicali, profesorii, minerii, muzeografii etc. La cererile de creştere a salariilor, politicienii din toate partidele “respectabile” răspund la fel. Solicită încă puţină răbdare pentru că va urma prosperitatea şi oferă mascaradă politică (lupta dintre partide şi personalităţi) pentru a deturna conştiinţa socială şi a o diviza şi mai mult. Şi, fireşte, această clasă politică şi ansamblul categoriilor dominante se îmbuibă cu disperare.  În faţa acestui destin şi a acestei speranţe de viaţă, răspunsul nu este greva izolată pentru a smulge câţiva lei în plus, care oricum nu schimbă felul acesta de viaţă. O asemenea grevă, ca şi negocierile “paşnice”, nu fac decât să prelungească raporturile sociale actuale. O grevă eficientă nu poate să fie decât generală, în toate ramurile economice şi atât la patron cât şi la stat. Dar, ea se pregăteşte serios şi se explică: nerăbdarea care nu ţine seama de această pregătire - cu atât mai mult cu cât, de ex., într-o ţară periferică, aşa cum este şi România, majoritatea populaţiei nu este activă, iar o bună parte a celei active este mic proprietară de pământ – compromite posibilitatea de a da grevei rolul unui mijloc de transformare socială (deci de a depăşi rolul de mijloc de luptă de clasă în cadrul sistemului (mijloc integrat în sistem, mijloc care concură la prezervarea sistemului). O grevă eficientă este aceea care atacă relaţiile de capital şi nu un patron sau altul. De aceea, o grevă actuală eficientă nu poate să rămână naţională. Greva este ruperea relaţiei (capitaliste) dintre proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi, pe de altă parte, forţa de muncă. Ca să fie eficient㸠această ruptură trebuie să distrugă proprietatea privată, distrugere posibilă numai din perspectiva întregii clase proletare. Din acest punct de vedere, greva eficientă nu poate fi decât generală şi generală la scară internaţională, deoarece capitalul însuşi este internaţional. Iar o asemenea grevă este preludiul revoluţiei politice proletare. Dar, în istoria capitalismului de până acum, grevele ca manifestări economice ale luptei de clasă izolate, fragmentate, au fost integrate în sistem, adică au servit nu numai salariaţilor, ci şi deţinătorilor de capital. Chiar dacă unele greve se termină cu victoria forţei de muncă, obţinând, în principal, un spor de salariu, cel cerut iniţial sau cel redus de negociere, această victorie era temporară.  Nu pentru că însăşi cererea de creştere a salariilor ar duce la înrăutăţirea nivelului de trai al salariaţilor, prin creşterea preţurilor mărfurilor. Există, într-adevăr, un raport invers proproţional între profit şi salariu. Dar aplicarea progresului tehnologic duce la scăderea preţului mărfurilor; deci, acelaşi salariu poate cumpăra mărfuri mai multe (creşte salariul real). Ca urmare, creşterea productivităţii muncii (prin introducerea progresului tehnologic) duce la creşterea profitului; creşterea salariilor este mai mică decât creşterea profitului (salariului relativ); căci valoarea forţei de muncă, datorită progresului tehnologic, este mult mai mare. Care este raportul dintre cererea de creştere a salariilor şi preţul mărfurilor? Acesta “este determinat de cantitatea totală de muncă încorporată în ele şi nu de proporţia în care această cantitate totală se împarte în munca plătită şi neplătită”1. După cum ştim, cu cât tehnologia aplicată e mai înaltă, cu atât productivitatea muncii e mai mare. Tocmai pentru că devin mai ieftine, se vând mai multe mărfuri. Aceasta înseamnă că timpul de muncă necesar (care dă valoarea forţei de muncă) scade. Deci creşte timpul de supramuncă, aşadar, profitul. Chiar în condiţiile scăderii zilei de muncă. Ca urmare, creşterea salariilor nu antrenează cu necesitate creşterea preţurilor..  Creşterea preţului mărfurilor, deşi productivitatea muncii e ridicată, este o sursă în plus de profit şi adânceşte prăpastia socială. În ţările periferice, unde aplicarea tehnologiei înalte este rămasă în urmă faţă de ţările capitaliste dezvoltate (ţările centru), productivitatea este mult mai joasă.  Pentru ca totuşi să-şi vândă produsele pe piaţa externă, deţinătorii de capital din aceste ţări trebuie să reducă salariile până la minimul fizic al acestora; deoarece cumpărătorii ar fi externi, deţinătorii de capital, nu se simt nevoiţi să accepte în interior un stat social (o politică economică keynesistă, care porneşte de la cerere). Dimpotrivă, deţinătorii de capital impulsionează o politică economică ce porneşte de la ofertă, şi anume  de la exporturi (ferme). Ce se întâmplă însă? Pe de o parte, piaţa internă este invadată de mărfuri străine, care exclud, pur şi simplu, producţia internă, industrială şi agricolă; (agricultura mai eficientă este aceea destinată exportului, de aici şi monoculturile, fapt ce determină vulnerabilitatea crescândă şi dependenţa alimentară a majorităţii ţărilor periferice). Iar pentru că preţul mărfurilor străine nu are concurenţă internă1, el, cu toată concurenţa între mărfurile străine, nu face decât să oscileze în jurul unor valori prea ridicate pentru puterea de cumpărare a populaţiei. Această putere de cumpărare slabă este tocmai rezultatul politicii economice axate pe exporturi, politică în care cererea internă de pe piaţa oficială scade foarte mult. Partizanii acestei politici economice cred că tocmai scăderea cererii interne sub nivelul atins de producţia internă, cum am văzut din ce în ce mai slabă, ar fi soluţia ideală pentru echilibrarea balanţei comerciale (deoarece cererea internă solicită importuri), pentru o bază sănătoasă, pentru plata ritmică şi disciplinată a datoriilor, ca şi pentru creşterea nivelului de trai intern, determinată de “creşterea economică neimflaţionistă, focalizată pe export”. Din păcate, în nici o ţară periferică o asemenea politică economică nu a dat rezultatele promise de politicieni. Dat fiind că un factor evident al unei asemenea politici este ansamblul instituţiilor financiare internaţionale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional) partizanii micului capital intern incriminează aceste instituţii şi, în general, “interesele oculte” ale finanţelor internaţionale de a “subjuga ţara”, de a “stăpâni lumea”. Micul capital intern nu dezvăluie, fireşte, că vulnerabilitatea ţărilor periferice este rezultatul procesului obiectiv de concurenţă capitalistă, funciar mondială, şi că astfel acest proces obiectiv a împins ţările periferice,inclusiv astăzi, în situaţia mizerabilă de neocolonii tocmai prin intermeniul categoriilor dominante din aceste ţări. Aceasta datorită identităţii fundamentale a intereselor tuturor formelor de capital faţă de masele exploatate de peste tot. Politicienii “patrioţi” care reprezintă micul capital intern ca şi politicienii “patrioţi” care reprezintă,  ca “tehnocraţi lucizi”, evoluţia inevitabilă şi interesele marelui capital internaţional tocmai prin politicile economice axate pe exporturi, îndeplinesc aceleaşi interese capitaliste, deşi de pe niveluri diferite; slăbiciunea micului capital intern, slăbiciunea categoriilor dominante în general din ţările periferice, conştiinţa acestor categorii că-şi pot păstra puterea numai în umbra marelui capital internaţional, sunt ceea ce au determinat şi determină chemarea “ajutorului extern”, inclusiv militar, îndatorarea ţărilor1, alternarea politicilor economice ale “porţilor deschise” şi ale protecţionismului, alternarea regimurilor politice democratice şi a celor dicatatoriale, mai ales militare. Nu există ţări periferice unde vreo politică economică sau alta, - deşi aici ne ocupăm de politica economică românească actuală, subordonată marelui capital internaţional – să nu se fi concretizat în speculaţie financiară şi fuga capitalurilor, în deturnarea unei bune părţi a fondurilor spre birocraţie şi mai ales spre birocraţia înaltă, în “compensarea” succeselor microeconomice (exporturi, reducerea inflaţiei), cu creşterea sărăciei şi a polarizării sociale. De aceea, pe de altă parte, pe piaţa internaţională, oricât ar scădea salariile în ţările periferice, micul capital din aceste ţări nu poate ocupa decât nişe minuscule, relativ permise de marele capital transnaţional. Aceasta – deoarece tipul de produse vândute de ţările periferice – materii prime sau fabricate cu un grad redus de prelucrare, sau bunuri de consum de mas㠖 tip el însuşi determinat de raporturile capitaliste mondiale, face ca valoarea medie a productivităţii din aceste ţări să rămână mult mai mică decât aceea din ţările Centru. Ca urmare, scăderea salariilor în ţările periferice nu rezolvă problema dezvoltării ţărilor sau problema rămânerii lor în urmă sau problema atingerii unui nivel de trai al maselor apropiat de cel din ţările Centru. Dimpotrivă, prin scăderea salariilor în ţările periferice nu se ajunge decât la o concurenţă acerbă între aceste ţări (astăzi, şi concurenţa între regiuni, între judeţe) pentru a acorda mai multe “facilităţi” investitorilor de oriunde, pentru a produce şi a exporta. Scăderea salariilor în ţările periferice nu determină decât temporar creşterea profitului deţinătorilor de capital de aici; scăderea salariilor într-o întreprindere, ramură, ţară în condiţiile populaţiei excedentare faţă de numărul locurilor de muncă şi ale productivităţii muncii de astăzi nu face decât să determine o scădere mai mare  în altă întreprindere, ramură, ţară (inclusiv Centru), deci să dizolve avantajul primelor. Scăderea salariilor în ţările periferice determină astfel, cu siguranţă doar micşorarea cererii interne şi dezvoltarea economiei subterane. Aşadar, nici prin scăderea salariilor în zonele periferice, productivitatea astfel obţinută nu ţine piept celei din ţările Centru. Deţinătorii de capital de aici vând mai mult (deşi sau tocmai pentru că preţul mărfurilor lor e mai mic), inclusiv în ţările periferice, deci profitul lor e mai mare. Aşadar, ei au posibilitatea să investească pentru aplicarea progresului tehnologic care duce, tocmai prin productivitatea crescută, la scăderea zilei de muncă. În propriile ţări dezvoltate, deţinătorii de capital nu trebuie să reducă salariile (amintim că, chiar dacă salariul real creşte, profitul creşte mai mult, deci salariul relativ scade. Pe de altă parte, cererile de creştere a salariilor în Occident, nu sunt determinat de faptul că salariul relativ a scăzut, deşi cifrele de creştere a profiturilor reprezintă argumentul salariaţilor pentru posibilitatea de a creşte salariile – ci de rămânere în urmă a salariilor faţă de costul vieţii) atât de mult ca în ţările periferice pentru ca, lăsând la o parte motivaţiile politice, să aibă cererea internă asigurată. (De aceea, cea mai mare parte a comerţului din ţările dezvoltate este cel dintre aceste ţări şi nu dintre aceste ţări şi cele periferice). Aşadar, în aceste ţări, o muncă mai bine plătită produce mărfuri ieftine. Aceasta nu înseamnă că aici profitul n-ar fi invers proporţional cu salariul. Deoarece, prin creşterea productivităţii muncii, la acelaşi salariu, profitul este mult mai mare (raportarea salariului la profit de salariul relativ). Salariul creşte în aceste ţări, dar creşte mai puţin decât productivitatea deci decât profitul. De aceea cererile de mărire a salariilor în aceste ţări sunt legitime. În ţările periferice cu productivitate mai scăzută, preţul mai mare al mărfurilor produse aici este concurat catastrofal de preţul mai mic al mărfurilor produse în ţările Centru. Deţinătorii de capital din ţările periferice produc mărfuri mai scumpe; iar ca să reziste pur şi simplu în concurenţa internă, ei redus preţul forţei de muncă. Raportul dintre profit şi salariu este acelaşi ca şi în ţările Centru, doar că la niveluri mai joase; de aceea, cererile de mărire a salariilor sunt justificate şi aici. În toate tipurile de ţări, datorită productivităţii mari prin automatizare, cibernetizare – înfăptuite mai mult în ţările Centru, care sunt locomotivele mişcării istorice din acest punct de vedere – cererea de forţă de muncă este mult mai mică decât oferta ei. Această cerere scăzută a mărfii forţă de muncă este o bază, capitalistă, a scăderii salariilor, desigur în proporţii diferite, în funcţie de ţări. (Raporturile economice internaţionale capitaliste au determinat de la început accentuarea exploatării în ţările periferice. Atunci când acestea furnizau doar materii prime, ţările Centru presau pentru scăderea extremă a preţului acestora, pentru ca majoritatea capitalului occidental să fie drenată spre cumpărarea maşinilor. De aceea, ţările occidentale cele mai democrate au susţinut dictaturile din ţările periferice, ca răspuns la desele răscoale de aici. Între ţările Centru şi cele periferice au existat de la început aceleaşi raporturi de dependenţă ca şi astăzi. De fapt, ţările periferice au fost descoperite şi create ca un fel de prelungire exotică a forţei de muncă din ţările occidentale. În acest sens, raporturile de dependenţă dintre ţările occidentale şi ţările periferice,“proletariatul de peste mări”, este o formă de manifestare a raportului structural de dependenţă dintre capital şi forţa de muncă1. Astăzi, raportul Centru-Periferie tinde să se complice prin “dalmaţianizarea” lumii: existenţa zonelor Centru şi a zonelor periferice în toate tipurile de ţări). Pentru ca ţările periferice să atingă productivitatea din Occident, lăsând la o parte aici zonele “speciale” în care investeşte capitalul transnaţional, sunt necesare relaţii care stimulează investiţiile tehnologice, care dizolvă datoriile externe, care stimulează cererea şi, în acelaşi timp, care desfiinţează piaţa capitalistă (vânzarea pentru profit). Toate performanţele macroeconomice nu sunt valori economice eterne ci specifice capitalismului. Cercurile vicioase în care se întrepătrund performanţele macroeconomice din toate tipurile de ţări reflectă  a) esenţa capitalismului de a fi bazat pe relaţii de sumă nulă şi b) faptul că cercurile vicioase se destramă numai prin destrămarea relaţiilor capitaliste ca atare. Victoria de până acum a grevelor pentru creşterea salariilor1 a fost temporară (în funcţie de ciclul introducerea noilor tehnologii – generalizarea acestora, în funcţie de ciclul economic2). Caracterul temporar al victoriei grevelor este determinat de mecanismul capitalismului. Ca urmare, şi de acum încolo, victoria grevelor va fi temporară.  Ceea ce nu înseamnă că această victorie ar fi inutilă. Dar grevele se vor derula în condiţii sociale noi. Pe de o parte, grevele, izolate, nu vor mai avea de partea lor o majoritate apreciabilă a societăţii, deoarece, mai ales în ţările dezvoltate, această majoritate va fi formată din ce în ce mai mult din cei indirect dependenţi de capital: oameni ocupaţi în servicii şi mai ales în servicii care fragmentează forţa de muncă la fel cum o fragmentează agricultura parcelară, din oameni care lucrează pe termen scurt şi part-time, în regimul asociaţiilor voluntare, sau care au pur şi simplu o situaţie rentieră (pensionari, bursieri, dependenţi de ajutoarele sociale, dar şi de acţiuni). Această majoritate este în mod deosebit receptivă la manevrarea ideologică antiproletară. (Să nu confundăm nemulţumirile cotidiene cu protestul anticapitalist şi mai ales cu protestul anticapitalist conştient). Pe de altă parte, lupta pentru creşterea salariilor este oricum o luptă pentru condiţii de vânzare cât mai bune a forţei de muncă şi nu o luptă împotriva a însăşi vânzării forţei de muncă. Tendinţa de izolare (profesională, naţională) a grevelor, tendinţa de determinare şi folosire a lor de către sistemul capitalist au venit, desigur, din partea deţinătorilor de capital şi a acoliţilor acestora, cai troieni în cadrul forţei de muncă. Acţiunea tuturor acestora a fost determinată de cauze obiective : nivelul capitalismului, al tehnologiei, al gradului de concentrare şi centralizarea capitalismului. Astăzi se creează alte baze obiective: capitalul transnaţional şi dominaţia sa mondială (“globalizarea”), computerizarea ansamblului activităţilor, creşterea – din punctul de vedere al economiei capitaliste – a suprapopulaţiei1, şi, în acelaşi timp, preocuparea capitalismului de a stăpâni fenomenele legate de aceste procese2. Pentru ca victoria celor ce muncesc să nu fie temporară, adică pentru ca să se schimbe însăşi condiţia lor socială: ? grevele, chiar în forma izolată actuală, sunt necesare; astăzi, şi în România, există şi tendinţa categoriilor dominante de a demonetiza greva ca formă de presiune socială, înlocuind-o cu negocierile liderilor sindicali cu guvernul şi patronatele; şi există şi tendinţa celor ce muncesc de a nu mai avea încredere în greve (în victoriile acestora, în liderii de sindicat); oamenii nu mai au încredere în ei înşişi, în posibilitatea de a schimba lucrurile şi se bazează pe descurcarea prin munci la negru, ajutorul de şomaj, mutarea la ţară; dar dacă masele salariate îşi pierd deprinderea de a-şi arăta, nemijlocit, forţa socială, vulnerabilitatea lor va creşte; ? la fel de necesar este ca salariaţii, şi în general masele exploatate şi dependente de capital, să înţeleagă că grevele izolate nu sunt o soluţie. Iar pentru aceasta este nevoie de o muncă de educaţie politică foarte serioasă. Această educaţie trebuie să dea răspuns nedumeririlor: cum vor putea conduce societatea după desfiinţarea relaţiilor capitaliste? Orice îndemn la greva generală care nu se bazează pe înţelegerea acestor lucruri şi pe educaţia politică a maselor nu este decât dovada unui aventurism care nu are nici o scuză; lupta proletară înseamnă a nu provoca tulburări care reprezintă pretextul pentru accentuarea dominaţiei şi care înseamnă înfrângere şi frânarea luptei. De aceea este atât de grea lupta şi revoluţia.
“Adevărul”, 3151, din 27 iulie 2000.  Karl Marx – Salariu, preţ, profit (1865), în Karl Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura Politică, 1963, pag. 157.   Karl Marx – idem, pag.149 Libera concurenţă, adică accesul la mărfuri mai ieftine, este benefică pentru mase. Protecţionismul nu ar proteja decât capitalul intern, nu şi nivelul de trai al populaţiei. Dar dilema, dependenţa economică a ţării sau acces liber la mărfuri, nu poate fi rezolvată satisfăcător  rămânând în cadrul acestei alternative. Siguranţa alimentară şi, în general, nivelul de trai ca şi accesul liber la producţia mondială se pot înfăptui numai în situaţia în care proprietatea privată pe plan mondial este înlocuită cu proprietatea socială, controlată de întreaga omenire; deci când dispar relaţiile capitaliste de piaţă între ţări, ca şi ”ţările” în general.  În 1995, ţările din Sud au transferat către cele din Nord pentru a plăti cota acuală a datoriilor externe, 257.000 milioane dolari, de 5 ori mai mult decât a dedicat Nordul Ajutorului oficial pentru dezvoltare.  “Afirmaţia că interesele capitalului şi interesele muncii sunt identice înseamnă doar atât – capitalul şi munca salariată sunt două laturi ale uneia şi aceleiaşi relaţii. Una o condiţionează pe cealaltă întocmai cum se condiţionează reciproc cămătarul şi risipitorul.  Atât timp cât muncitorul salariat este muncitor salariat, soarta lui depinde de capital” – Karl Marx, Munca salariată şi capitalul (1847), Karl Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura Politică, 1959, pag. 458.  Scăderea zilei de muncă nu este numai o victorie a clasei muncitoare, ci şi, prin creşterea productivităţii muncii datorită introducerii tehnologiei din ce în ce mai avantajoase, a capitalului. Dar “în nici un caz limitarea zilei de munc㔠nu a putut fi obţinută printr-o înţelegere particulară între muncitori şi capitalişti. Chiar această necesitate a unei acţiuni politice generale este o dovadă că în acţiunile lui pur economice, capitalul este partea mai puternică”. Şi “la început legile au fost făcute pentru a prelungi ziua de muncă, astăzi pentru a o reduce”. Karl Marx, Salariu, preţ, profit, ed.cit., pag. 159, 286. Pentru ca să înceteze concurenţa în cadrul forţei de muncă, pentru ca nivelul de trai din ţările Centru să nu fie plătit cu scăderea sa, din ţările periferice, deci inclusiv cu războaie, pentru ca nivelul de trai din ţările Centru să nu fie determinat de producţia şi vânzarea de armament, trebuie să dispară relaţiile capitaliste. În ciclul economic preţul mărfurilor creşte şi scade, dar pe ansamblul ciclului preţurile se compensează, deci reflectă valoarea mărfurilor;  în timpul crizelor, forţa de muncă trebuie să oprească  scăderea salariilor; în timpul avântului economic  salariatul trebuie să lupte pentru majorare măcar pentru a compensa reducerea din timpul crizelor - Idem, pag. 155. “Dalmaţianizarea” actuală înseamnă că noduri de conducere şi obţinere a profitului înalt (v.privatizarea peste tot..) sunt înconjurate de “restul lumii”; “gloata leneşă” a Romei antice, ca şi cum omenirea ar fi lipsită de progres tehnologic iar această gloată ar fi – şi este determinată să fie -  doar consumatoare. Astăzi ne aflăm într-o perioadă de trecere de la momentul capitalist al introducerii noilor tehnologii informaţionale (în care timpul/ziua de muncă scade) la momentul capitalist al generalizării acestora (în care timpul/ziua de muncă creşte), deoarece au loc şi scăderea şi creşterea timpului/zilei de muncă.