Redacţia
Prefaţă
Revista noastră apare la intervale mari. Numărul de faţă este abia primul din anul acesta. Sunt două cauze ale acestui fapt: una, întristătoare, este dificultatea de a ne strânge banii necesari editării fiecărui număr; cum editarea este din ce în ce mai scumpă, banii pentru un număr sunt cei pe care îi punem deoparte într-un număr din ce în ce mai mare de luni. Cealaltă cauză, îmbucurătoare, este aceea a muncii noastre de cercetare. De la apariţia ultimului număr, grupul marxist Rezistenţa a trebuit, ca de obicei, să facă faţă rămânerii în urmă a peisajului social şi ideologic din România1. Rămânerea în urmă socială. Scăderea numerică a clasei muncitoare industrială este “compensat㔠prin creşterea numărului ţăranilor - mici proprietari dar şi proletari agricoli -, a salariaţilor precari din servicii (vânzători la tarabe etc.) şi a birocraţiei. Acest ultim aspect înseamnă că, pe lângă scăderea dramatică a numărului cercetătorilor şi mai ales a specialiştilor din tehnologia înaltă, se întăreşte caracterul birocratic al intelectualilor; adică scade competenţa motivaţia de domeniu şi creşte competenţa motivaţia de funcţie socială; cei mai mulţi intelectuali devin aserviţi şi simpli funcţionari. Parcelari, dezinteresaţi faţă de finalitatea angrenajului social, pesimişti, confuzi şi individualişti. Situaţia nu e radical diferită de aceea din stalinism. Funcţia mobilizatoare a ideologiei marxiste oficiale a fost handicapată de caracterul golit de conţinut al acesteia, deci de realitate. Încrederea actuală în virtuţile capitalismului este însă şi ea zdruncinată de realitate. Deşi unii intelectuali nu văd cele două feţe ale capitalismului, fiind convinşi că acesta înseamnă numai vitrina ţărilor capitaliste dezvoltate şi înzestrate cu statutul social postbelic, totuşi nici trecutul capitalismului şi nici viitorul imediat nu se dovedesc prea liniştitoare. De aceea, în loc să-şi asume rolul de a da sensuri societăţii şi de a fi nonconformişti şi anticipatori, mulţi intelectuali se complac în deznădăjduita filozofie carpe diem, generală în această  perioadă de criză de sistem. Capitalismul birocratic retardat din România postdecembristă este “compensat” cu “ajutoarele” bisericeşti şi laice, inclusiv cu “pachetele din străinătate”; de asemenea, cu îmbătrânirea populaţiei şi cu emigrarea tinerilor, intelectuali sau nu. Veniturile realizate în Occident îi ajută şi le ajută familiile pentru asigurarea unui trai mai bun; munca în Occident are funcţia pe care moştenirea o are în ţările dezvoltate, iar emigrarea acestor tineri - funcţia de a tempera, frâna opoziţia socială, în ţările părăsite şi nu numai. Ideologia reflectă caracterul retardat al capitalismului nostru. Există o ideologie agresiv precapitalistă. Este aceea “gândire unic㔠- cum o numesc contestatarii francezi actuali - liberală: economia capitalistă este (singura) raţională, democraţia burgheză este (singura) democratică, capitalismul este singura soluţie pentru problemele ţării, lumii, indivizilor, el este, chiar dacă nu neapărat cel dintr-un moment anume “sfârşitul istoriei”. Această ideologie legitimistă nu conţine nici o îndoială. Acest fapt, şi nu atât că ideologia ca atare este înfăţişarea disimulată a intereselor meschine, a resentimentelor, a ruşinii de propria trădare, dezorientare, neputinţă, ne face să nu considerăm această ideologie ca partenera de dialog cea mai provocatoare1 deşi, desigur, întotdeauna îi luăm în seamă supoziţiile. Dar acestea pot fi răsturnate uşor, deşi, datorită predominanţei lor oficiale, ele trebuie răsturnate din nou şi din nou. Există, de asemenea, o ideologie procapitalistă social-democrată; îngândurată, ea conţine îndoieli dar a) preia partizanatul liberal în argumentarea capitalismului, b) amână spre un orizont vag transformarea structurală a capitalsimului, desfiinţând, prin îmblânzirea propusă şi presupusă, motivaţia acestei transformări, c) desfiinţând astfel “principiul - speranţă”, generând resemnare şi colaboraţionism, d) ocoleşte analiza de clasă. Grupul nostru a avut drept ţinte prioritare în controversele asupra ideologiilor, tocmai cele care se reclamă a fi de stânga: cea social-democrată, ca şi cea naţionalistă, autoritaristă, promotoare a “unităţii naţionale”, alături de capitalul naţional. Unii care ar fi putut, datorită antecedentelor teoretice, să avanseze în cercetarea socială, au devenit “teoreticienii” social-democraţilor. Dar ar fi putut? Antistalinismul lor, pre şi post decembrist, s-a bazat, în esenţă, pe explicaţia politică (regim politic totalitar, legat inerent de cultul personalităţii, necesar ca “dictatură de dezvoltare”); rezultatul reţionamentului lor: stalinismul a murit; trăiască social democraţia. Care este cauza fundamentală a unei asemenea turnuri (de fapt, eşuări) teoretice? Ea nu este, desigur, psihologică; de asemenea, ea nu ţine de dificultăţile şi consistenţa internă a unei ideologii (a celei marxiste). Dar, datorită faptului că astăzi încă transformarea structurală a capitalismului nu este la ordinea zilei - deoarece, deşi în criza de sistem, capitalismul se află în etapa de tinereţe a transnaţionalizării capitalului, după cum el foloseşte triumfător (şi deturnează, tototdată), revoluţia informaţională din forţele de producţie, - dificultatea de a înţelege aceste situaţii contradictorii se transpune în criza ideologiei capitalismului în criză. Social-democraţia este aceea care ilustrează ideologia în criză a acestei perioade, şi nu liberalismul şi conservatorismul, banale ideologii legitimiste şi conservatoare, deşi în criza de atractivitate. (Şi, desigur, şi ideologia naţionalistă, nostalgic stalinistă, reflectă criza; iar atâta timp cât şi cei care au aplicat analiza marxistă au ajuns în impasuri insurmontabile decenii întregi, şi marxismul a fost în criză; incapacitatea de a înţelege realităţile noi, adică, în fond, inconsecvenţa analizei marxiste (forţe de producţie, relaţii ) au fost reglate de conjunctura istorică de 80 de ani încoace, iniţierea unei revoluţii proletare fără să fi existat condiţiile obiective (mondiale) şi subiective pentru aceasta, stalinizarea inevitabilă, statul social-postbelic occidental; astăzi însă, sunt condiţii pentru depăşirea acestei crize a marxismului; iar depăşirea este posibilă numai more marxiano). Pentru că au avut loc atâtea infirmări de către istorie (stalinismul a căzut) şi pentru că transformarea revoluţionară a capitalismului nu este iminentă, social-democraţia adoptă faţă de capitalismul real numai atitudinea de amenajare “mai umană”; “social-democraţia - întotdeauna preferabilă”; perspectiva marxistă devine inutilă pentru ea; de fapt, ea a dizolvat, pur şi simplu, această perspectivă. De fapt, ce înseamnă perspectiva marxistă? Mai este ea actuală sau “trebuie depăşită / completată / schimbată pe ici pe colo”? În numărul viitor vom căuta să răspundem punctual la această problemă. Deocamdată, spunem doar că perspectiva marxistă înseamnă permanenta analiză a realităţii, din punct de vedere clasial. Pentru ideologii social-democraţi care devin, ca şi mercenarii partidelor politice de dreapta declarată, peniţa de serviciu a partidelor social-democrate româneşti, această aservire este naturală. Ei cred că atingerea traiului confortabil şi sigur de către ei este un semn al mersului progresiv pentru întreaga populaţie. De aceea, aceşti ideologi nu (numai) fac analiză marxistă, de clasă. Li se pare că democraţia politică burghez㠓în sfârşit cucerit㔠după decembrie 1989, este baza sigură a evoluţiei sociale satisfăcătoare. Alţii - reflectând poziţia detronatei birocraţii staliniste, ca şi poziţia socială a unei părţi a birocraţiei capitaliste actuale, nesigură prin schimbările induse de globalizare, ca şi poziţia socială a capitalismului naţional - susţin argumentaţia naţionalistă a complotului finanţelor mondiale împotriva ţării, a “unităţii naţionale” cu capitalul naţional, a confiscării conducerii ţării de către alogeni - aceasta fiind cauza principală a relelor, ca şi argumentaţia autoritaristă (vezi şi preamărirea lui Antonescu etc.). Datorită agresivităţii acestei ideologii a populismului care o determină să tindă că confişte mişcarea contestatară populară spontană, grupul nostru a trebuit să replice şi aceste ideologii.  Deşi obiectivul teoretic al grupului a fost şi este acela de a înţelege condiţiile obiective şi subiective ale transformării capitalismului, de a înţelege momentul istoric, perspectivele ca şi trecutul (stalinismul în mod deosebit) de a face deci o analiză marxistă, de clasă, a acestora, grupul a trebuit să se ocupe şi de critica falsei stângi, social-democrate şi naţionaliste. Din acest motiv, discuţiile centrate pe temele prioritare nu au progresat în ritmul aşteptat; iar această defazare dintre aşteptări şi necesităţi, rezultate a generat chiar o anumită psihologie de criză. Grupul a trebuit să-şi conştinetizeze din nou statutul, să-şi întărească asemănarea obiectivelor, să se concentreze mai mult asupra priorităţilor. Totuşi, în tot acest an scurs de la apariţia ultimului număr, grupul nostru a lucrat în continuare pe tema stalinismului. Rezultatele cercetărilor, inclusiv a noi dialoguri internaţionale, vor fi publicate în numărul următor. Grupul a fost preocupat şi de problema troţkismului şi în mod deosebit de problema fragmentării mişcării troţkiste. Cauzele acestui fenomen, ca şi perspectiva noastră asupra cauzelor obiective ale crizei stângii din acest secol, vor constitui conţinutul unor articole viitoare. La fel, cum spuneam, o discuţie punctuală despre actualitatea marxismului; ca şi contribuţiile despre structura socială actuală. Corespunzător scopurilor noastre, discuţiile despre evoluţia actuală a capitalismului, transformarea sa, revoluţia mondială şi globalizarea, sunt în curs. Ele evidenţiază capacitatea de a depăşi clişeele, respectând tocmai cerinţele analizei de clasă şi a raportului dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie. O bună parte din membrii grupului nostru este formată din autodidacţi în teorie socială. Lipsa unei formaţii disciplinate este însă suplinită printr-o pregătire personală, prin lecturi prelungite şi discuţii eficiente, focalizate pe obiective şi capabile de sinteză şi inovaţie. Tocmai acest caracter autodidact al unor nonpolitologi, nonfilozofi, noneconomişti de profesie, permite ocolirea constrângerilor birocratice asupra demersului nostru critic: nonconformismul teoretic şi contestatarismul nu sunt limitate nici de prejudecăţi docte nici de condiţia de profesionist integrat în structuri. Grupul nostru este însă conştient de capcanele diletantismului; El nu este un grup de amatori, un club pentru timpul liber. Seriozitatea documentaţiilor şi a discuţiilor face ca, deşi articolele au semnătura unor autori, ele să fie rezultatul confruntării colective a argumentelor. Numărul de forţă este oarecum un intermezzo între numerele anterioare şi cele care urmează, din punctul de vedere al contribuţiilor teoretice. Acest intermezzo corespunde împrejurărilor studiului nostru, aşa cum a apărut mai sus.  În acelaşi timp, o parte din articole se referă la România aşa cum au cerut în mod deosebit unii cititori. De asmenea, faptul că grupul nostru este departe de orice viziune “parohial㔠este demonstrat de materialele din grupajul internaţional. Aceste materiale fac joncţiunea cu studiile următoare despre troţkism şi, în general, despre mişcarea internaţională de stânga.
1 În perioada actuală, încă atmosfera intelectuală este dezorientată şi sceptică; şi pentru că, de 20 de ani încoace, (odată cu revoluţia informaţională şi cu transnaţionalizarea capitalului), a demarat criza de sistem a capitalismului, a ultimului sistem “preistoric”, naivele iluzii paroce de după moartea lui Ludovic al XIV-lea, de exemplu nu se repetă, ci locul lor e luat de individualismul vulgar, lipsit de orice temei optimist. După cum se ştie, mai ales din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea francez, intelectualii au devenit din ce în ce mai conştienţi, mai antifeudali, mai radicali, optimişti şi militanţi. Ei au lucrat pentru transformarea atmosferei spirituale a timpului, pentru îmbibarea conţtiinţei maselor cu valorile de atunci ale progresului (capitalism, libertate, politică şi civică, raţionalism, încredere în ştiinţă, legitimarea conducerii prin popor ).  Această ultimă perioadă a crizei de sistem a feudalismului francez - aşadar până în 1789 -  a fost, deci, diferită faţă de perioada de la începutul secolului XVIII: locul hedonismului zburdalnic, superficial şi doar uşor trist a fost luat de activismul social entuziast. Dacă avem în vedre această perioadă a atitudinii intelectualilor şi a atmosferei spirituale a epocii, înţelegem că atitudinea generală actuală, ca şi desigur atitudinea actuală a majorităţii intelectualilor, îşi au corespondentul (luând exemplul nostru) în perioada de la începutul secolului al XVIII-lea. Şi din acest punct de vedere, transformarea revoluţionară a capitalismului actual nu este iminenţă. Şi o ultimă observaţie: dacă trecerea de la feudalism la capitalism a avut loc izolat, într-o ţară, datorită caracterului naţional al burgheziei, al relaţiilor capitaliste, doar apoi ele cucerind piaţa mondială,, trecerea  de la capitalism la socialism este un proces mondial ab iniţio, chiar dacă asta nu presupune o simultaneitate perfectă. Şi condiţile obiective şi pregătirea spirituală sunt mondiale. 2 Realitatea este astfel.