Traian Dogaru
Renunţarea la candidatură a preşedintelui Emil Constantinescu şi mascarada politică
Pentru că era clar, din toate sondajele, că nu ar fi fost reales, preşedintele Emil Constantinescu a vrut să prevină eşecul “în mod demn”. În afara considerentului personal, renunţarea la candidatură este o manevră politică integrată în strategia dreptei explicite, legată desigur de Occident, deci departe de a fi luat prin surprindere pe cei care fac acestă strategie. Căci renunţarea la candidatură face posibilă unificarea dreptei explicite: împărţirea voturilor între tandamul Constantinescu-Isărescu (prim-ministru) şi tandemul Meleşcanu-Stolojan, ca să le numim numai pe cele principale, nu ar fi dus decât la înfrângerea ambelor. Odată cu renunţarea “elegant㔠a lui Emil Constantinescu, dreapta declarată poate să-şi strângă rândurile în jurul unor personaje cu alură de “necompromişi”, “tehnocraţi”, “neutri” şi care vor continua reforma fără şovăire. Bătrânul politolog francez Duverger nutrea iluzii atunci când spunea că între partidele care împărtăşesc aceleaşi valori dar care luptă pentru putere ar exista o diferenţă de tehnici. Nu, între P.N.Ţ.C.D., U.F.D. (care a apărut ca o critică a P.N.Ţ.C.D. iar acum consideră că este cel mai apropiat de acesta, pentru a face alianţă electorală), P.N.L., A.p.R. (care, deşi consideră că este o “social-democraţie modern㠔, se aliază cu P.N.L.) nu există nici măcar deosebiri tehnice; toate aceste partide sunt promotoare ale capitalismului şi fac capitalism cu mijloace comune: exploatare, reducerea cheltuielilor sociale, a investiţiilor interne, mai ales sociale, manipularea ideologică, deocamdată numai accente autoritariste “cât (de mult) se poate” şi democraţie (respectarea drepturilor burgheze) “cât  e necesar”. Iar astăzi situaţia subordonată a ţării faţă de capitalul mondial, lupta burgheziei şi birocraţiei autohtone de a obţine totuşi un loc la masa învingătorilor, pur şi simplu nu permit diferenţe de conducere: aceeaşi atitudine refractară faţă de mase, învăluite în aceleaşi fraze gradilocvente şi găunoase. Dar falsa stângă şi centrul-stânga (“social-democraţia european㠔) fac la fel. Între dreapta explicită şi acestea nu există nu o diferenţ㠓metafizic㔠(de principii, în exprimarea lui Duverger) dar nici măcar “tehnică”. Şi în Occident şi în România postdecembristă, social-democraţii şi “socialiştii” au făcut şi fac politici liberale: privatizarea, reducerea cheltuielilor sociale, a  salariilor P.D.S.R. în nici un caz nu ar opri reforma, cum se teme capitalul mondial şi dreapta explicită românească. Cel mult, un timp scurt ar încetini-o (sau ar părea  că o încetineşte şi ar părea că nu este atât de obedientă faţă de instrucţiile internaţionale). Hrănind însă birocraţia nesăţioasă şi nu masele de “oameni loviţi de nedreptate, nevoi şi indiferenţă”, ca să cităm din discursul ce a anunţat renunţarea la candidatură. Degeaba se teme “Occidentul” că P.D.S.R. s-ar lăsa împins de masele care i-au dat votul într-o direcţie “antireformistă”. Birocraţia economică şi politică dar şi capitalul naţional pe care-l reprezintă P.D.S.R. nu permit nici o derivă anticapitalistă. P.D.S.R., ca şi orice alt partid de stângă falsă, ştie că nu poate ajunge şi mai ales nu se poate menţine la putere dacă nu are acceptul capitalului mondial ca şi acceptul burgheziei şi birocraţiei conducătoare interne. Doar aparent este P.D.S.R. într-o situaţie sfâşiată de tendinţe divergente: ale maselor care ar voi stoparea reformei capitaliste şi, pe de altă parte, ale capitalului, intern şi internaţional.  În fapt, deşi aceste tedinţe există, P.D.S.R. (prin componenţă, program, ansamblul documentelor şi comportamentului politic ce, toate, atestă acestui partid calitatea de partid capitalist şi nu proletar) nu acordă importanţă tendinţei populare (de aceea şi paloarea excesivă a combativităţii sale politice împotriva politicii actuale ca şi inconsistenţa măsurilor “opuse” formulate). Căci P.D.S.R. ştie că, în condiţiile obiective şi subiective existente, se poate baza pe votul negativ al maselor, pe refuzul actualei puteri. De aceea, esenţial pentru P.D.S.R. este să acorde garanţii capitalului. Ce fel de garanţii? Că nu va încetini reforma, deci că va acorda capitalului câte facilităţi ar dori acesta. Cărui capital? În programul său, P.D.S.R. pare să susţină capitalul intern (vezi analiza noastră în nr. 3-4/1999). Ca urmare, de exemplu, mai degrabă ar trebui să fie vigilent şi să controleze profitul real şi cifra de afaceri reală a companiilor transnaţionale care acţionează în România pentru a preleva impozite corespunzătoare acestor cifre, după cum, mai degrabă, ar părea că va impune măsuri protecţioniste pentru capitalul naţional. Dacă P.D.S.R. garantează că aceste fenomene nu vor avea loc (“pentru ca să vină investitorii”), ba, dimpotrivă, va supralicita zelul capitalist şi prooccidental, atunci va avea susţinerea “Occidentului”. “Imparţial”, P.D.S.R. va continua politica impozitului liberal “egal” indiferent de profit (avantajând astfel marele capital, mai ales internaţional, facilitând astfel concentrarea şi centralizarea capitalului), presărând această politică cu paşi temporari de “protecţionism” care va facilita însă, mai ales capitalul transnaţional care activează în România. Ca urmare, nu este realist să ne aşteptăm (nici măcar) la o încetinire a reformei capitaliste. Rămâne de văzut, fireşte, cum se va rezolva contradicţia parţială dintre birocraţia legată de stăpânirea (jefuirea) statului şi, pe de altă parte, capitalul intern şi internaţional interesate în dezetatizare. Oricum, astăzi P.D.S.R. joacă rolul unui partid “naţional” care întruneşte adeziunea maselor, lipsite de o conducere proletară; un asemenea partid care flutură steagul opoziţiei împotriva “răului”este sâmburele unui “front popular”, mijloc de devenire şi canalizare a maselor în direcţia susţinerii propriei lor dominaţii. Mascarada “luptei drepte împotriva P.D.S.R.” (vezi atacurile din ultimele luni, bazate pe motive reale, ţinute până acum sub obroc, sau false) este menită tocmai să atragă indecişii de partea unui partid care sigur nu este de stînga, să coalizeze masele în jurul P.D.S.R. Iar dacă şi acum, după renunţarea la candidatură a lui Emil Constantinescu, diferite grupuri ale dreptei explicite nu reşesc să se unească (să fie ele cele care antrenează un “front popular”), nu este nici un pericol pentru capitalul intern şi internaţional: căci acesta cumpără/subvenţionează mai multe partide şi mai mulţi reprezentanţi. Chiar cearta dintre partidele de dreapta explicită are funcţia politică de a stimula adeziunea pentru P.D.S.R., un partid care e departe de a antrena “dezordini” anticapitaliste, un partid de alternanţă sigur pentru ordinea capitalistă. P.D.S.R., un partid de “centru-stânga european ” reuşeşte astfel că atragă voturile unui număr mare de oameni, şi astfel să câştige mai confortabil timp pentru capital. Cînd dictaturile nu mai sunt suportate, capitalul (şi intern şi internaţional) devine luptător pentru “democraţie” (după ce el a fost tatăl acestor dictaturi; vezi istoria numai a ultimei jumătăţi de secol din America Latină, Asia, Africa), ajutând efectiv la schimbarea maurului care şi-a făcut datoria; când în rotaţia “democratică”, un partid (sau o coaliţie) devin insuportabile pentru mase, capitalul (şi intern şi internaţional) îşi concentrează sprijinul pentru alte partide (sau coaliţii) care-l reprezintă. P.D.S.R. a avut, după cum ne amintim, sprijinul guvernului american. Coaliţia din 1996 a avut sprijinul american. În 2000 lucrurile nu se schimbă. Şi atunci toată mascarada politică, alianţele, jocurile de culise, plecarea şobolanilor de pe o corabie pe alta, târguiala meschină, nu reflectă decât lupta pentru putere între peşti răpitori la fel de hidoşi. Renunţarea la candidatură a preşedintelui Emil Constantinescu mai are un rol, în aceeaşi partitură desigur: acela de a atrage atenţia mai mult asupra “personalităţilor”, dat fiind că politicile sunt aceleaşi.  “Cât de Ťserioşiť par Mugur Isărescu şi Theodor Stolojan, cât de îngâmfat este Ion Iliescu care nu urmează gestul lui Emil Constantinescu ”. Toate aceste “personalităţi” sunt însă la fel de seci ca şi politicile pe care le reprezintă. În lupta politică actuală, toate partidele, inclusiv cele de “stânga”, “naţionale” nu fac decât să sape marionetele partidelor adverse. În acelaşi timp, toate partidele – deşi cele de dreapta explicită au oameni mai şcoliţi în manipulare politică (celelalte partide fiind pline de vechea birocraţie stalinistă; reciclarea ei “democratic㔠nu a făcut-o mai puţin obtuză şi mai puţin suficientă) – preaiau lozinci de stânga. Şi pentru că toate aceste partide se atacă reciproc spunând că numai ele ofer㠓politici şi nu numai politicieni” (în timp ce partidele adverse ar fi cele care “fac campanii electorale murdare, axate pe denigrarea personalităţilor, deci pe focalizarea asupra personalităţilor şi nu a politicilor”), noi spunem: să depăşim lozincile abstracte! Nu numai “politici” trebuie să aleagă oamenii, ci politici anticapitaliste clare şi hotărâte! Să depăşim iluzia că vreo cale de mijloc (“a treia”) între capitalism şi socialism ar putea rezolva contradicţiile capitalismului, abolirea exploatării şi dominaţiei de clasă! Stalinismul nu a putut fi decât o manifestare a capitalismului. Negarea capitalismului, inclusiv a formei staliniste a acestuia, este socialismul. Să-l pregătim!