Dumitru Bucur
Furtul instalaţiilor de irigaţii şi slujbele pentru ca dumnezeu să trimită ploaia
Şi, cu ocazia secetei din această var㠓s-a constatat” distrugerea, de 10 ani încoace, a sistemului de irigaţii datorită furtului. Domnul preşedinte Emil Constantinescu vorbea chiar de o “hoţie generalizat㔠(13 iunie). Desfiinţarea cooperativelor agricole de producţie a antrenat un furt masiv al dalelor din canalele de irigaţie, de către sătenii care şi-au pavat curţile, al conductelor pe care le-au folosit în propriile gospodării, al subansamblelor etc. pe care sătenii le-au vândut ţiganilor care le-au cumpărat mai degrabă ca “fier vechi”. “Constatarea” acestor fapte este făcută din nou, cu nonşalanţa fatalistă care însoţeşte contemplarea fenomenelor naturale inevitabile. Faptul că, în primul rând, sătenii au furat (şi nu doar ţiganii), a fost recunoscut nu o dată oficial şi mediatizat ca atare. Fireşte însă că mai departe de atât nu s-a mers. De ce şi-au furat ţăranii propria lor sursă de belşug, propriul lor mijloc de producţie? Desigur că ei au fost obişnuiţi să fure de către stalinismul anterior lui 1989. Furtul a fost masiv, chiar dacă s-a manifestat permanent câte puţin, cu fereală, din proprietatea cooperatistă. Aparent, furtul părea o absurditate: ţăranii furau din propriile cooperative. De fapt însă, forma cooperatistă a proprietăţii, superioară, fireşte, formei fragmentate a loturilor individuale, era integrată în stalinismul care perpetua, voalat, relaţiile de dominaţie/supunere; cooperativele erau subordonate în primul rând intereselor nomenclaturii care, în cârdăşie cu imperialismul occidental (vezi acceptarea condiţiilor de împrumut ale F.M.I. etc.), nu realiza numai dezvoltarea industriei şi a oraşelor pe seama agriculturii şi a satelor – proces inerent primei revoluţii industriale (capitaliste) – ci şi, mai ales, propriile privilegii pe seama forţei de muncă de la oraşe şi sate şi indiferent de forma de proprietate, de stat sau de grup. (De aceea, când Ceauşescu a rupt relaţiile cu F.M.I., aceasta nu a însemnat negarea specificului stalinismului de a fi bazat tot pe dominaţie, comun cu specificul capitalismului occidental, ci doar manifestarea contradicţiei dintre clasa dominantă stalinistă, nomenclatura şi, pe de altă parte, burghezia occidentală; lăsând la o parte posibila sinceritate idealistă a unui conducător sau altul, manifestată în intenţia de desprindere din plasa imperialismului şi în iluzia că ar fi posibilă construirea socialismului în ţările-insule. În pofida inexistenţei condiţiilor obiective pentru socialismul mondial, întreaga orientare independentă a nomenclaturii a reflectat grija sa pentru păstrarea poziţiei sale dominante interne, neştirbită de “imixtiunile” burgheziei internaţionale sau ale nomeclaturilor străine). Stalinismul a avut un caracter contradictoriu: pe de o parte, el evidenţia tendinţa de emancipare de exploatare a celor ce muncesc, manifestată prin ridicarea nivelului de trai, prin accesul la cultură şi unele elemente ale democraţiei; dar şi, pe de altă parte, stalinismul continua relaţiile de dominaţie/supunere, de opoziţie între conducători şi conduşi (imposibil de a fi abolite în timpul primei revoluţii industriale). Ca urmare, furau şi ţăranii, şi muncitorii şi categoriile intermediare, birocratice. (Aceste categorii, cărora în capitalismul occidental li s-au asigurat oficial şi situaţii privilegiate dar şi limitări legale ale arbitrariului şi corupţiei, care nu sunt însă infailibile, în stalinism au furat atât direct, din dotările locurilor lor de muncă, cât şi indirect, vezi “darul” dat de cetăţeni doctorilor, profesorilor, funcţionarilor. Acest furt era asigurarea situaţiei privilegiate “normale” a birocraţiei şi corespundea condiţiilor oficiale privilegiate ale birocraţiei occidentale). Furtul din timpul stalinismului nu a fost consecinţa unui defect de comunicare conducători-conduşi, deşi stalinismul românesc a fost extrem de inabil în materie de propagandă şi comunicare, ci, ca în întreaga istorie a societăţilor bazate pe exploatare, a fost o manifestare a sărăciei şi lipsurilor, în sine cât şi prin comparaţie cu situaţia categoriilor dominante. Furtul din timpul stalinismului a fost, de asemenea, o reacţie a forţei de muncă exploatate şi oprimate împotriva relaţiilor sociale, a privilegiilor şi fariseismului oficial. “Maică, ia, că-i de furat”, spunea o femeie, în timp ce-i îndesa în mână unui tânăr venit de la oraş, o traistă de fasole. Sentimentul culpabilităţii dispăruse  pentru că, mai ales ţăranii, beneficiaseră de “roadele socialismului” tocmai cumulându-le reziduurile (după îndeplinirea privilegiilor nomenclaturii şi birocraţiei) cu furtul. Poate de aceea, deşi furtul din avutul obştesc era pedepsit sever, sistemul a devenit şi neputincios în a supraveghea toate relaţiile dintre indivizi şi mijloacele de producţie, dar şi, în acelaşi timp, a tolerat (nomenclatura şi birocraţia locală au tolerat) furturile “minore”. Căci furtul era un fel de redistribuire a avuţiei în interiorul graniţelor. Ca urmare, ideologia oficială inducea duplicitatea morală; iar faptul că furtul era necesar pentru stabilitatea sistemului şi prosperitatea oamenilor determina o autogenerare a caracterului contradictoriu şi a vulnerabilităţii stalinismului. Sentimentul culpabilităţii nu se întărea odată cu pedeapsa, cu agravarea acesteia. În acest sens a apărut imaginea c㠓românii sunt hoţi”, Această imagine este frecvent folosită şi astăzi. Dar menţionăm tradiţia stalinistă a furtului, atunci când discutăm despre furtul postdecembrist al instalaţiilor de irigaţii, tocmai pentru a arăta determinarea social-istorică a furtului şi a infirma “explicaţia” sa etnicistă. În societatea românească premodernă, furtul între ţărani era foarte rar. De aceea, chiar în timpul stalinismului, la ţară, oamenii nu-şi încuiau casele chiar când plecau de acasă. În acelaşi timp, furtul de la boierii anteriori revoluţiei staliniste din 1944 a fost pedepsit fără cruţare, cu atât mai mult cu cât furtul nu contribuia la întărirea sistemului, ca ulterior în stalinism, ci, dimpotrivă, la slăbirea sa. Furtul de la boieri al ţăranilor liberi – vezi  pedeapsa lui Vlad Ţepeş pentru furt -, al celor aserviţi, a reflectat şi sărăcia şi adversitatea structurală dintre ţărani şi proprietatea boierească. Datorită periculozităţii pentru ţărani a furtului, o formă compensatoare a relaţiei de alienare a ţăranilor faţă de proprietatea boierească a fost haiducia. Desacralizarea proprietăţii boiereşti de către haiduci a fost însă întodeauna urmată de agravarea pedepsei pentru atentatul la proprietatea boierească. Modernizarea a complicat problema furtului. Negustorii, prima formă a burgheziei, s-au sprijinit, în bună măsură, pe furtul asupra ţăranilor. De aici şi reglementarea lui Cuza asupra vânzării (“ocaua lui Cuza”). Toate acestea nu au existat numai pe teritoriul României rămasă în urmă. În 1842, dieta renană a înăsprit pedeapsa pentru furtul de lemne din pădurile proprietarilor, echivalând culegerea de vreascuri uscate – vechi drept cutumiar al ţăranilor – cu furtul ca atare prin tăierea copacilor. În seria articolelor în care descrie dezbaterile din dietă legate de furtul de lemne, tânărul Marx a arătat netemeinicia poziţiei oficiale, consecinţa anomică a echivalării culegerii de vreascuri cu furtul , necesitatea păstrării dreptului cutumiar pentru categoriile sărace şi lipsa de raţiune a dreptului cutumiar pentru păturile privilegiate . Situaţia descrisă relevă o agravare a pedepselor pentru furt pe măsura dezvoltării relaţiilor moderne, probabil şi datorită incidenţei mai mari a furtului odată cu modernizarea. Să nu uităm că dreptul cutumiar pentru ţărani fiinţa în feudalism şi constituia, alături de elemente de proprietate obştească (iazul comunal, păşunea comunală etc.), contraponderea care făcea suportabile relaţiile feudale. Dar, la 30-35 de ani de la eliberarea iobagilor în ţările germane, acest drept a ajuns să fie abrogat. Începutul modernizării, acumularea primitivă a capitalului (încălcarea proprietăţii obşteşti, deposedarea ţăranilor ) au adus o expandare a furtului (v. legile împotriva vagabondajului în întreg Occidentul secolelor XIV – înc. XVII.). Apoi, mâna de fier a capitalismului a impus propria sa disciplină forţei de muncă, din ce în ce mai industriale din Occident. De aceea, reacţiile individuale la exploatare au devenit mai degrabă alternative furtului, dar nu mai puţin anomice. România de dinainte de 1944 a fost o ţară slab dezvoltată, cu majoritatea populaţiei rurală. Controlul comunităţilor rurale asupra membrilor a făcut ca furtul între ţărani să fie, cum spuneam, rar. Furtul era mai degrabă, o manifestare a lumpen-ului, dar cum oraşele erau mici, nici aici nu era prea importantă. Oraşele mici, mahalalele erau mai degrabă prelungiri ale comunităţilor rurale închise, capabile de control asupra membrilor. Industrializarea şi urbanizarea  au fost avântate doar în timpul stalinismului. De aceea, aici furtul a fost nu numai o consecinţă a stalinismului ci şi a destructurării vechilor comunităţi închise, datorită industrializării într-o societate care continua să fie a bunurilor rare. Mai precis, furtul a fost manifestarea incapacităţii (imposibilităţii) stalinismului, de a contracara consecinţele anomice ale primei revoluţii industriale. Faptul că azi “românii fur㔠dar “nu fură nemţii, englezii ” este datorită astfel şi condiţiilor diferite de modernizare şi stalinismului şi, dup㠒89, politicii şi mesajului oficial de depreciere şi distrugere a bunurilor obşteşti. Ţiganii români care au mâncat lebedele din parcul Schönbrun din Viena au făcut-o de foame. Problema foamei a fost rezolvată însă pentru vienezi. Există în Occident destui infractori de origine română sau, mai larg, estică. Dar majoritatea infractorilor este occidentală, chiar dacă o parte a acesteia este formată din imigranţi. Infracţionalitatea este rezultatul polarizării sociale, a faptului că sistemul capitalist este incapabil să rezolve probleme existenţiale ca locul de muncă şi speranţa de realizare umană pentru toţi oamenii. Iar proporţia îngrijorătoare a infracţionalităţii actuale este un semn al crizei de sistem a capitalismului. După cum ştim, cauzele cele mai apropiate (recente) sunt cele mai puternice. Ţăranii au distrus sistemele de irigaţii, au tăiat fostele livezi ale C.A.P.-urilor, au demolat grajduri şi clădiri, au furat cărămizi din monumentele istorice, nu numai datorită  tradiţiei staliniste a furtului, nu numai datorită sărăciei, ci, poate mai degrabă, datorită politicii şi mesajului postdecembrist sistematic: “ce-i al tuturor e al nimănui”, “proprietatea colectivă e rea”. “Primul moment al capitalismului este acumularea capitalului, nu numai prin mijloace ortodoxe”. Permisivitatea faţă de raptul proprietăţii de stat sau de grup de către noile categorii dominante, prin extensie de către oricine, a devenit trăsătura cea mai semnificativă a acestor ani. Este politica proprietăţii private, cu atât mai sălbatică cu cât e mai anacronică. Tocmai de aceea, de 10 ani încoace, parlamentul nu a luat nici măcar în dezbatere aspectul pedepsei furtului din avutul obştesc, înfăptuit de către ţărani şi nu numai.  Noile categorii dominante (vechea nomenclatură şi vechea birocraţie reciclate în burghezie şi birocraţie conducătoare) au privit impasibile distrugerile, fiind interesate cu ranchiună să piară orice urmă de “socialism”. Birocraţia fură în continuare (v. licitaţiile defavorabile, adjudecate pentru comisioane grase etc.). Sărăcia, dar şi permisivitatea oficială faţă de raptul proprietăţii de stat de către cei de sus, au dus la proliferarea furtului, la ţărani ca şi la muncitori. Conform ideologiei oficiale, apărarea mijloacelor de producţie, inclusiv în fabrici, spitale etc. s-ar realiza prin privatizare: “să vezi că pe patron nu-l mai fură”. C.A.P.-urile au fost zugrăvite în cele mai negre culori. Totul trebuia împărţit. Şi a fost. Dar proprietatea obştească e necesară. Ţăranii români nu au înţeles aceasta, datorită tradiţiei lor staliniste, a slabei lor conştientizări sociale şi, mai ales, datorită mesajului de sus care a stimulat distrugerea proprietăţii obşteşti. Dacă olandezilor li s-ar spune să-şi lase în paragină digurile deoarece sunt proprietate obştească, ar râde. Tradiţia lor capitalistă în care proprietatea privată se sprijină pe proprietatea obştească este mai puternică decât un mesaj politic oarecare. Ţăranii români şi-au distrus instalaţiile de irigaţii pentru că mesajul politic sistematic de după 1989 a fost mai puternic decât posibilul raţionament de bun simţ asupra prezervării bunurilor existente. Mesajul politic postdecembrist a întărit tradiţia prestalinistă a ţăranului dornic de “pământul lui individual”, a dărâmat firavul fir socialist împletit în stalinism dar şi, pur şi simplu, firul eficienţei prin marea producţie, colectivă prin natura sa. “Timpul ţăranului român” pe care-l exaltă propaganda dreptei explicite, acum la putere, este timpul în care majoritatea ţărănimii se socoteşte bogată dacă poate să nu-şi lase loturile pârloagă, dacă ară cu caii, fiind astfel “independent㔠de burghezia sătească care deţine utilajele agricole necesare. De aceea, este ipocrită constatarea oficială asupra “hoţiei generalizate”. Şi care este soluţia? Pentru categoriile dominante, soluţia este întotdeauna să continue drumul, căci dacă nu, puterea lor se clatină. După secetă, va veni la un moment dat ploaia, lucrurile “vor intra în normal”. Ţăranii, stratificaţi deja şi incredibil de retardaţi în aceşti 10 ani, ascultă amorf la mesajele categoriilor dominante. “De-acum, numai Dumnezeu ne ajută”. Într-o analiză sofisticată asupra religiozităţii în creştere a ţăranilor (şi a populaţiei în general), am putea să considerăm că recursul la Dumnezeu are şi semnificaţia neîncrederii în categoriile dominante, ba chiar a recuzării acestora. În fapt, religiozitatea nu separă comunitatea celor oprimaţi de opresori. Dimpotrivă, îi leagă, îi subordonează mai puternic pe primii opresorilor. Slujbele pentru ca Dumnezezu să trimită ploaia, venerarea crescândă a “semnelor divine”, caracterizarea candidaţilor în luptele electorale şi potrivit religiei lor şi potrivit horoscoapelor, arată că poporul este deocamdată învins, îngenunchiat. Imaginea sa dominantă, indusă de sus şi cu ofensiva bisericilor, este fatalismul uşor subordonabil celor mai conservatoare mesaje politice şi corespondent, la nivelul categoriilor dominante, tocmai conservatorismului acestora. Se pot oare schimba lucrurile? Desigur, numai în context mondial. Iar astăzi pentru România şi pentru modernizarea concepţiei populaţiei este mai bun un capitalism puternic integrat mondial şi subordonat capitalului transnaţional decât un capitalism birocratic retardat, periferic, ca acum, ale cărui instituţii de bază sunt bisericile şi mesajele politice reacţionare. Abia experimentarea de către români a transnaţionalizării capitalului, a mişcării forţei de muncă, a insecurităţii forţei de muncă pe plan mondial, a consecinţelor sociale ale capitalismului dezvoltat, va permite depăşirea conştiinţei sociale retardate şi manifestarea iniţiativei lor în schimbarea lumii. În ce măsură este însă posibilă, adică în interesul marelui capital transnaţional, depăşirea statutului de periferie de către România – în care o populaţie din ce în ce mai numeroasă se refugiază la sate într-o situaţie de penurie şi reducere a civilizaţiei către premodernitate, în care o populaţie de lumpen (declasaţii, cei fără o ocupaţie precisă, cu ocupaţii fluctuante şi de multe ori la limita dintre legal şi ilegal, şomerii cronici, lucrătorii la negru, pauperii) consumă produse de mâna a doua din restul lumii – rămâne de văzut. Deocamdată putem conchide că întreg comportamentul de 10 ani încoace a categoriilor dominante, organizate în ansamblul partidelor de dreapta explicită sau de falsă stângă, nu a făcut decât, în interesul lor desigur ca şi în interesul burgheziei transnaţionale, să întărească statutul periferic al României cu tot ceea ce înseamnă aceasta. Dar chiar devenirea României o pată dezvoltat㠖 Centru – pe harta lumii şi alinierea conştiinţei românilor la conştiinţa specifică celui mai dezvoltat capitalism nu rezolvă alienările induse de exploatare şi dominaţie. Într-o Românie dezvoltată probabil că ţăranii nu vor mai face incantaţii ca să aducă ploaia. Dar soluţia pentru o viaţă omenească pentru toţi, în România şi în întreaga lume, nu este “depăşirea unui capitalism sălbatic” sau “periferic” sau integrarea în tabăra învingătorilor, în capitalismul de centru. Viaţa omenească eliberată de dominaţie şi de imaginile provocate de aceasta, nu este posibilă nici în Centrul izolat de restul lumii. De aceea, lucrurile nu pot fi schimbate decât într-un proces revoluţionar mondial, de abolire a capitalismului însuşi, şi nu doar a unei forme sau alteia. Doar aceasta înseamnă a fi în centrul contemporaneităţii. De aceea, slujbele pentru a aduce ploaia ca şi distrugerea sistemelor de irigaţii nu sunt numai semnul caracterului periferic şi retardat al capitalismului din România, ci semnul capitalismului mondial însuşi, al cărei constituţie este coexistenţa centrului şi a periferiei, a stratificării sociale şi geografice, coexistenţa culturii înalte şi a obscurantismului. Este semnul caracterului desuet deja al capitalismului. Ca urmare, soluţia nu este iluminarea ţăranilor, pentru a se transforma în fermieri eficienţi şi grijulii cu avutul lor şi cu natura şi pentru a aşeza religia în colţul privat al timpului lor liber. Nu este emanciparea de religie şi de conştiinţă socială anacronică, lăsând intacte rânduielile actuale ale lumii. Numai schimbarea acestora va duce şi la ridicarea conştiinţei ţăranului român la nivelul atins astăzi de tehnologia mondială înaltă.