Ana Bazac
Semnificaţia alegerilor locale. România, iunie 2000
În ambele tururi de scrutin, absenteismul a fost mare. Aproape două treimi din electorat a refuzat să voteze. “Se rezervă pentru alegerile mari (parlamentare şi prezidenţiale) de la toamn㔠sau “în sate au votat mai mult deoarece cunoşteau omul”. Cu toate acestea, de fapt electoratul a sancţionat, încă o dată, ansamblul “alternativelor” oferite, adică făgaşul politic săpat după decembrie 1989. Au existat iluzii puternice că Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.) în 1990, ba chiar în 1992, ar şterge ceea ce a fost rău în sistemul anterior lui decembrie, dar ar dezvolta ceea ce a fost bine. În 1996, din aceste iluzii nu a rămas decât o urmă subţire. Absenteismul unei treimi de electorat ca şi votul celorlalţi acordat mai degrabă dreptei explicite, coaliţiei Convenţia Democrată din România (CDR) astăzi la putere, au reflectat convingerea că făgaşul capitalist a fost deja săpat şi că acei care ar părea că sunt cei care l-ar şterge şi ar construi un drum nou societăţii româneşti nu există pur şi simplu; iar oamenilor nu le-ar rămâne decât satisfacţia pedepsirii echipelor care se perindă la putere, până atunci tocmai acea falsă stângă, ca şi speranţa că alternanţa ca atare ar aduce o oarecare uşurare a greutăţilor sociale prin faptul că aleşii “tot ar mai face ceva din ceea ce au promis”. Alegerile locale din iunie 2000 semnifică pierderea totală a acelor vechi iluzii, descurajarea populaţiei şi, în lipsa unei stângi reale, alinierea populaţiei la comportamentul înfrânt şi conformist cerut de capitalism Întrebarea-cheie este: pot oare conduşii să-şi schimbe conducătorii? Dar la această întrebare, datorită destructurării stângii pe plan mondial şi nu numai în România, prin promovarea de către ea a obiectivelor liberale, deci prin pierderea specificului independent, de clasă, al acestei stângi, oamenii par să răspundă: cu cine să schimbi conducătorii actuali, cu alţii care fac acelaşi lucru? La ce bun o asemenea schimbare? Aceste răspunsuri constituie exact starea de spirit a poporului manipulat şi înfrânt, a poporului-turmă de care are nevoie capitalismul . De aceea, pentru a depăşi această situaţie nu e cazul să facem apeluri la siritul civic, adică să cântărim cauza absenteismului în nivelul de cultură şi conştiinţă politică al electoratului, ci să reorganizăm stânga, adică mişcarea antisistem a proletariatului român în contextul mişcării proletariatului mondial, pentru ca oamenii să aibă şi alternative reale de ales şi speranţe în posibilitatea lor de a determina politica şi de a controla istoria. Nu suntem adepţii idealizării “poporului”. Dar alegerile locale din iunie au arătat şi inteligenţa oamenilor în sancţionarea acestor alegeri. După cum se ştie, mulţi candidaţi au vorbit despre necesitatea depolitizării administraţiei şi toţi, în etalarea programelor lor, au relevat identitatea obiectivelor şi mijloacelor administrative. Lăsând la o parte trăsăturile de personalitate ale candidaţilor, unele mai atrăgătoare pentru unii sau alţii, între programul candidatului PDSR la primăria capitalei şi programul candidatului PD, ca şi între programele celorlalţi candidaţi, nu a existat practic nici o diferenţă. Şi atunci, dacă o primărie trebuie să îndeplinească nişte sarcini cu nişte mijloace şi dacă funcţionarii care le operaţionalizează nu au nici un motiv (în afara recompenselor personale, fireşte) să le politizeze, şi de fapt este inutilă şi absurdă politizarea lor, atunci care este rostul alegerii între “orientări” politice care se concurează pentru locul primarilor şi consilierilor? Nu sunt aceştia nişte specialişti în administraţie publică, depolitizată prin natura sa, nişte specialişti care trebuie să-şi îndeplinească sarcinile exact aşa cum şi le îndeplineşte un medic, un cizmar, un sculptor? Nu reprezintă alegerea între “diferite” partide cu, se presupune, diferite programe politice pentru administraţiile locale o maimuţăreală, un simulacru de democraţie absolut inutil pentru administraţie şi pentru cetăţeni, dar util pentru categoriile dominante tocmai pentru că astfel exclud masele din politica ce stabileşte obiectivele societăţii, mijloacele de îndeplinire a acestora după cum alocă şi resursele pentru acestea, deci tocmai pentru că astfel se asigură continuitatea relaţiilor de dominaţie, a opoziţiei dintre conducători şi conduşi? Aceste întrebări au fost subtextul, chiar dacă neexplicit, al absenteismului de masă la alegerile locale. Aceste întrebări nu au fost defel naive, ci au constituit răspunsul logic la mesajul candidaţilor cu privire la depolitizarea administraţiei locale. Ideea contradicţiei dintre acest mesaj şi lupta politică pentru administraţie a făcut ca, mai ales spre sfârşitul campaniei electorale – vezi şi campania dintre cele două tururi de scrutin – ideea depolitizării administraţiei locale n-a mai fost fluturată de candidaţi. După cum se ştie, lupta politică între partide reflectă lupta pentru putere dintre diferitele grupuri din cadrul categoriilor dominante: lupta pentru putere politică, pentru conducerea administraţiei locale şi centrale, care asigură şi puterea economică. Iar în această luptă se realizează consensul principial între birocraţiile politice şi burghezia economică, oricât de împărţite în diferite grupuri sunt aceste categorii dominante. Absenteismul de masă a sancţionat tocmai politizarea inutilă a administraţiei locale. Dar, în acest sens, există şi o semnificaţie suplimentară a absenteismului la alegerile locale. Oamenii au sancţionat contradicţia dintre rezultatul presupus al unor alegeri locale real democratice şi entuziaste: controlul cetăţenilor asupra politicilor locale şi, pe de altă parte, caracterul limitat al acestor politici înseşi. Deoarece cadrul social-economic general (cadrul legal general, priorităţile strategice etc.) este dat “de la Centru”, adică este manifestarea relaţiilor capitaliste structurale. Oricât de serios democratică poate fi o administraţie locală, problema şomajului în circumscripţia sa nu este rezolvabilă decât printr-o politică naţională şi globală. Cel mult, administraţia locală poate să ofere “facilităţi” mai tentante pentru investitori pe teritoriul său, adică să concureze “facilităţile” oferite de administraţiile din alte zone; dar aceasta nu înseamnă o rezolvare a problemei şomajului, a salariilor decente, a locuinţelor pentru tineri, a pensiilor decente şi a rezolvării sociale a problemei vârstnicilor etc. Au existat în deceniul opt aşa-numitele “regiuni roşii” în Italia, administraţii locale conduse de comunişti. Ele au fost şi realese, dovadă că administraţiile au făcut tot ce le-a stat în putinţă în domeniul lor. La fel, există în Marea Britanie şi în ţările nordice ceea ce se cheamă conducere deschisă (open government) referitoare mai ales la transparenţa administraţiei (iar în plan local aceasta este mai posibilă). Şi totuşi, nici în Italia nici în ţările nordice consecinţele sociale ale relaţiilor structurale capitaliste: polarizarea şi alienarea socială nu s-au micşorat, ci au crescut. Absenteismul de la alegerile locale din iunie reflectă intuiţia poporului asupra determinării administraţiei de către “marea politică”. Iar dac㠓marea politic㔠nu poate fi schimbată căci nu există (încă) alternative reale de schimbare, ce poate face administraţia locală, care ar fi rostul “alegerilor” pentru ea? Şi, pe de altă parte, dacă administraţia locală este depolitizabilă prin natura sa, nu aşa ar trebui să se întâmple cu administraţia întregii societăţi, cu “marea politic㔠însăşi? Nu ar trebui să fie miniştrii şi, în general, funcţionarii superiori, doar nişte specialişti în management social? Şi sunt parlamentarii într-adevăr reprezentanţii poporului dacă stabilirea obiectivelor şi mijloacelor ca şi alocarea resurselor are loc izolat de mase şi în pofida intereselor lor? Protestul prin absenteism nu este însă eficient pentru popor ci, cum am arătat, absenteismul este eficient tocmai pentru categoriile dominante. De aceea, dacă masele proletare nu au altă soluţie decât organizarea lor independentă, de clasă, pentru a impune restructurarea societăţii capitaliste, categoriile dominante anexează la invitaţia prezentării la urne, invitaţie falsă în esenţa sa, diversiuni care îndepărtează de politică odată mai mult şi descurajează militantismul social al maselor. “Înainte de a merge să voteze, oamenii s-au dus la biseric㔠(fiind Rusaliile). Exaltarea credinţei, a preocupărilor centrate exclusiv asupra propriei familii, proliferarea inimaginabilă a divertismentului şi accentuarea caracterului facil, antiintelectualist al (pe)trecerii timpului sunt modalităţi de accentuare a subordonării maselor şi a canalizării revoltei lor în direcţia pasivă, a conformismului faţă de jocurile sociale (vezi alegerile) şi a absenteismului politic. Aşa ceva are loc nu numai în România. Între primul şi cel de-al doilea tur de scrutin, televiziunea ne-a informat despre manifestaţiile din Grecia, incitate de capii bisericii ortodoxe, pentru ca statul să nu anuleze specificaţia “religie” de pe actele de identitate ale cetăţenilor. “Jos mâna de pe biserică!”, au scandat mii de oameni Şi totuşi nu era vorba în nici un fel de atacul statului asupra bisericii (sau a religiei) ci doar de impunerea unei forme exterioare a separării statului de biserică. O asemenea separare este liberală (şi nu atee) şi conformă principiului politic al libertăţii convingerilor; credinţa religioasă şi apartenenţa la o biserică sau alta sunt, în această opţiune burgheză, chestiuni personale şi nu criterii de evaluare cetăţenească. Dar recenta aliniere militantă a atâtor oameni sub steagul premodern al statului religios, neseparat de biserică, poate fi explicată nu numai cu ajutorul tradiţiei bisericii ortodoxe greceşti în lupta pentru independenţa (antiotomană), antifascistă şi antidictatorială din timpul mai recent al “dictaturii coloneilor” (1967-1974) ci, mai ales, prin caracterul contradictoriu al capitalismului, prin atitudinea contradictorie a liberalismului faţă de biserică: pe de o parte, el caută să pună biserica în colţul preocupărilor private, relaţiile economice fiind singurele care trebuie să-şi impună ordinea în societate, iar, pe de altă parte, el are nevoie de legitimarea religiei şi de rolul său în întărirea raporturilor de dominaţie supunere; de aceea laicitatea (şi nu ateismul fireşte, deoarece ne aflăm încă în “preistoria” marcată de exploatare şi alienare socială) nu este deplină nici azi în nici un stat modern. Ca urmare, alienarea oamenilor în jurul bisericii nu trebuie judecată drept un protest împotriva statului capitalist (guvernării) aşa cum par să exalte mediile româneşti atunci când, în sondaje ilogice, încrederea cea mai mare a cetăţenilor români s-ar acorda bisericii (şi armatei) şi nu guvernului, parlamentului, preşedintelui; ci tocmai ca o manifestare a dependenţei cetăţenilor de instituţiile de dominaţie. Alinierea religioasă a oamenilor este astfel strâns legată de îndepărtarea faţă de spiritul critic, de incapacitatea de protest activ şi eficient împotriva dominaţiei de clasă, de caracterul pasiv al protestului social, de forma redusă a protestului la o imitaţie exterioară, la absenteism. În acest sens, absenteismul însuşi nu poate fi rupt de ansamblul manifestărilor social-politice din societatea capitalistă, deci nu poate fi judecat exclusiv în limitele tehnicii electorale. Absenteismul dă adevărata semnificaţie a alegerilor locale. În rest, şi o bună parte a opţiunilor exprimate a fost tot un vot negativ. Dar pedepsirea echipei la putere şi “alegerea” alternativei respinse cu 4 ani în urmă, din acelaşi motiv al neîndeplinirii nevoilor oamenilor (şi, desigur, al promisiunilor electorale) nu arată decât că oamenii nu au o ofertă care să vină în mod real în întâmpinarea nevoilor şi aşteptărilor lor şi că ei sunt folosiţi ca “alegători cu opţiuni diferite” de către ansamblul forţelor politice interesate în menţinerea sistemului. Iar faptul că în Bucureşti, deşi la sectoare a câştigat numai PDSR, dar la primăria capitalei a câştigat un personaj cu o imagine energică etc., este foarte primejdios pentru democraţie. Victoria unei persoane mai atrăgătoare (şi cu o campanie mai inteligentă) şi nu victoria unui program – cum arătam, nici nu a putut fi vorba de programe diferite - este un semnal al spectacolului în care a eşuat democraţia burgheză. Dar dacă personajul atrăgător ar fi reprezentat o politică de extremă-dreaptă? Căci este foarte posibil acest lucru şi astfel apare clar că, prin sloganul “alegeţi omul, nu partidul” alegătorii sunt canalizaţi spre comportamentul politic aservit politicii capitaliste de prezervare a dominaţiei. În aceeaşi ordine de idei, alegerea persoanei şi nu a programului şi volatilitatea electoratului denotă vulnerabilitatea regimului democratic burghez: oricând e posibilă alegerea unui “salvator”. Explicaţia căderii de la putere, în alegerile locale, a coaliţiei de dreapta explicită apare mai clară printr-o comparaţie cu alegerile (generale) din martie din Spania. Este vorba despre limitarea ofertelor politice la dreapta explicită şi la falsa stângă (care face o politică liberală, de gestiune capitalistă). În Spania, după moartea lui Franco (1975) oamenii au ales în majoritate partidul socialist deoarece el părea a fi o garanţie mai mare a drepturilor democratice decât dreapta, încă legată de abolirea franchistă a acestor drepturi. În 20 de ani a avut însă loc tranziţia stângii de la statutul de partid al celor ce muncesc şi limitat oportunist la statutul de partid burghez (care îndeplineşte obiectivele burgheziei). De aceea, când caracterul burghez al partidului socialist a devenit evident şi de nesuportat, a avut loc, în 1996, pedepsirea sa prin alegerea Partidului Popular, dreapta explicită cu sloganuri populiste. Majoritatea obţinută în martie 2000 de către Partidul Popular nu a reflectat vreo convergenţă a iluziilor populare (convergenţă vizibilă la victoria socialiştilor din 1982); dimpotrivă, nici n-a mai fost nevoie să se genereze aceste iluzii, deoareec aservirea politică a populaţiei a fost deja îndeplinită (cu concursul “stângii”), deoarece nu s-a prezentat nici o alternativă (cu audienţă naţională) la proiectul Partidului Popular de prezervare a sistemului, ca şi deoarece oamenii au văzut că dreapta “nu a fost nici mai rea, nici mai bun㔠, ca “stânga anterioară”. Şi în Spania, falsa stângă insistă ca oamenii să-şi dea votul “stângii”. Pentru ce? De ce l-ar da? Care va fi consecinţa alternanţei între dreapta explicită, care, la putere fiind în această perioadă de criză de sistem, va ajunge să fie resimţită ca “rea”, de înlocuit, şi “stânga” burgheză? În România, făgaşul săpat între 1990-1996 a fost suficient de clar şi de opus intereselor maselor şi stângii pentru ca în 1996, oamenii să pedepsească aceast㠓stâng㔠şi s㠓cread㔠într-o dreaptă populistă (cu “lozinci de stânga”, s-a spus) şi justiţiară. Între 1996 şi 2000, făgaşul capitalist a fost adâncit şi, mai ales într-o ţară periferică şi poststalinistă, a produs suferinţe mari majorităţii populaţiei. De aceea, în iunie 2000, cu cât mai mari au fost aşteptările de la coaliţia de dreapta, cu atât mai mare estre respingerea sa. Dar “majoritatea zdrobitoare” obţinută de PDSR  nu înseamnă c㠓a câştigat stânga”, deoarece PDSR face politică pentru capital, ca şi înainte de 1996. De aceea, pentru a guverna, adică pentru a stăpâni nemulţumirile sociale, PDSR trebuie să i se acorde ajutor, pe faţă sau nu, chiar de către dreapta. (Aşa cum (şi) în Spania, socialiştii au guvernat cu ajutorul dreptei explicite iar Partidul Popular guvernează cu sprijinul “stângii”). După alegerile locale urmează cele parlamentare şi prezidenţiale din toamnă. După cum se vede deja, tactica pregătitoare a acestora este vânarea unui personaj carismatic şi însuşirea sa de către partide şi coaliţii, pentru a da totuşi o fâşie de legitimitate sistemului electoral, câştigătorilor (oricare ar fi ei), sistemului economico-social . Pentru că masele nu vor avea, până la toamnă, o alternativă reală de stânga - deoarece şi pe plan mondial de-abia se restructurează aceasta – comportamentul lor politic previzibil va fi absenteismul masiv şi dublat de votul lipsit de iluzii în PDSR, dar de pedepsire a CDR. Dar, fie că va “câştiga” PDSR, fie că va “câştiga” o coaliţie de dreapta explicită, acest “câştig” al democraţiei burgheze este temporar. El nu face decât să amâne deznodământul. Autoritarismul – manifestat prin modalităţi tradiţionaliste, extrema-dreapt㠓de aşteptat la Poarta Orientului, nu?”, sau forme mai insidioase, “moderne”, cu acceptul Occidentului împovărat şi el de autoritarism – este mijlocul de prezervare a statu quo-ului dominant în această epocă de adâncire a crizei de sistem. Barbaria nu este o metaforă ci o caracteristică a realităţii. De aceea, singura soluţie prin care putem să ne îndepărtăm de la această foarte posibilă traiectorie politică este reconstruirea unei stângi autentice, internaţionaliste şi internaţionale, care nu susţine sistemul, ci luptă împotriva sa, prin care proletariatul în ansamblul său devine conştient de sine şi astfel militant anticapitalist; cu alte cuvinte, stânga autentică este avangarda organizată a proletariatului, partidul politic ce se autodepăşeşte (autoneagă) prin formarea clasei proletare organizate politic, deci a societăţii în ansamblul său capabile de autoconducere (capabile de a fi “clasă politică”).