Rezultatele principale ale alegerilor din noiembrie 2000 confirmă, din păcate, analizele din revista noastră.

1. Tocmai pentru că înainte de 1989 nu a fost socialism ci capitalism (de stat şi izotop al capitalismului) şi tocmai pentru că în decembrie 1989 s-a trecut de la un capitalism de stat direcţionat de lozinci socialiste, şi cu clasa dominantă formată din birocraţia conducătoare de partid şi de stat, la un capitalism explicit, care, deşi subordonat capitalului transnaţional, este deocamdată sfîşiat între interesele clasei dominante burgheze (interne şi internaţionale) şi cele ale birocraţiei dominante remanente, caracterul birocratic retardat al capitalismului românesc nu a fost dizlocat în aceşti 11 ani.
Şi tocmai pentru că stînga românească, deci critica dominaţiei de clasă şi mişcarea de făurire a condiţiilor subiective ale comunismului, a fost explicit  frînată şi obturată după 1989 , deci pentru că toate categoriile dominante, împreună, au dezvoltat mesaje iraţionaliste, obscurantiste, anticomuniste, ofertele politice nu au fost decît de dreapta explicită şi de dreapta mascată. Aceasta ultimă, care ne interesează aici, este formată din:
? partide „socialiste”, penalizate sever de către populaţie (nici în 1996 nici în 2000 ele nu au reuşit să intre în Parlament, obţinînd acum scoruri chiar mai mici decît cele minuscule din l996); această penalizare este răspunsul la programele şi practica acestor partide care nu au arătat în nici un fel că ar fi situate la stînga P.D.S.R. (dimpotrivă, între l992 şi l996, P.S.M. a şi sprijinit guvernul P.D.S.R.)
? partide social-democrate, autodefinite astfel: P.D.S.R., P.D., A.p.R.
? partide naţionaliste, al căror program este explicit de dreapta – susţin capitalul, cel intern desigur… – dar al căror mesaj este populist, naţionalist, xenofob şi autoritarist: P.U.N.R., care a format de un an cu P.N.R. Alianţa Naţională, Partidul Vieţii Româneşti şi, vedeta actuală, P.R.M.
Chiar această fragmentare arată că partidele respective nu reprezintă vreo orientare de stînga ci mai multe reţele ale categoriilor dominante în luptă (birocraţia şi burghezia; birocraţia susţinătoare a capitalului intern şi birocraţia susţinătoare a capitalului internaţional…). Dar această fragmentare se explică şi prin grija conştientă a acestor reţele de a: confuziona mai mult populaţia, de a fărîmiţa voturile pentru stînga, de a avea rezerve de partide „de stînga” atunci cînd unul sau altul şi-ar pierde credibilitatea.
Obiectivul declarat al tuturor partidelor aflate în luptă este integrarea în U.E. (şi N.A.T.O.). Poziţia reală pro-U.E. este însă în funcţie de categoriile sociale reprezentate. Care este cauza principală a neîndeplinirii condiţiilor de intrare în U.E. de către România? Este frînarea privatizării, şi a privatizării transparente (care ar da, de cele mai multe ori, cîştig de cauză capitalului transnaţional), de către birocraţia încă dominantă. Şi în timpul guvernării dreptei declarate, C.D.R. Astăzi, constrîngerile economice mondiale, ale burgheziei transnaţionale, amploarea problemelor sociale şi a contradicţiilor din ţara noastră, fac ca (şi, întîmplător, P.D.S.R. îşi va aroga meritul) îndeplinirea criteriilor de aderare la U.E. să fie mai probabilă în anii următori. Probabil, şi dezirabil, birocraţia va înceta să fie clasa dominantă; iar caracterul său pletoric se va restrînge. Dar birocraţia va rămîne, în continuare, o categorie intermediară, care va accentua dominaţia. Abia prin instaurarea proprietăţii sociale va avea loc desfiinţarea birocraţiei.
Dar abia înfăptuirea liberalismului (indiferent dacă este promovat de partide social-democrate), care atacă birocraţia, arată că economia şi societatea trebuie organizate pe baza realizării nevoilor şi a creativităţii individuale la nivel de masă, şi nu a profitului. De ce există astăzi în România, şi nu numai, atracţia spre slujbe bugetare? Datorită situaţiei nesigure a locurilor de muncă, a existenţei (iar această atracţie nu înseamnă defel locuri de muncă pe viaţă, refuzul reciclării profesionale etc.). Dar, odată cu înfăptuirea abundenţei şi pe baza proprietăţii sociale, va avea loc libertatea reală, flexibilitatea şi mobilitatea reală a forţei de muncă, şi nu concentrarea sa pe domenii bine plătite/sigure. Criteriul atractivităţii locului de muncă nu va fi mărimea salariului sau siguranţa ci, într-adevăr, vocaţia. Abia liberalismul, adică edificarea capitalismului burgheziei (transnaţionale) dominante, care va desfiinţa subvenţionarea fabricilor cu pierderi (un domeniu semibugetar, lăsînd aici la o parte faptul că, de 11 ani încoace, s-au şi fabricat aceste pierderi pentru ca unităţile respective să fie cumpărate ieftin şi fără obligaţii, dar în schimbul unor comisioane grase), va arăta necesitatea producţiei pentru nevoi, după cum va clarifica maselor că soluţia nu este proprietatea privată, „cel puţin” stalinistă, (care a presupus pierderi (evidenţiate de rentabilitatea capitalistă din capitalismul occidental „clasic”) datorită birocratizării, deci încetinirii progresului tehnologic, ci proprietatea socială.

2. Persoanele sub care se înfăţişează interesele de clasă şi, în general, mişcarea istorică, nu sînt întotdeauna adecvate înfăptuirii celor mai economicoase, mai lipsite de sacrificii, mai scurte şi mai clare tendinţe şi situaţii. Istoria nu îşi creează titanii în fiecare moment. Dimpotrivă, în momentele cînd titanii nici nu ar putea să se manifeste, deci cînd nu există forţele care i-ar purta pe umeri, deci cînd nu sînt posibile cele mai economicoase etc. situaţii, locul titanilor este umplut de pitici; de cele mai multe ori, paiaţe. Şi oricum sînt măştile acestora – vesele sau solemne – ele nu pot ascunde statura şi funcţia lor istorică de paiaţe. Criza politic㠖 ce constă, înainte de toate, într-o criză de legitimitate a conducătorilor – este tocmai momentul care evidenţiază caracterul de farsă al politicii, statura de pitici a conducătorilor. România nu face excepţie, iar învinovăţirea caracterului românesc al politicianismului (a caracterului naţional al bolii şi nu a caracterului său structural) ca şi iluzionarea în venirea Conducătorului (deci păstrarea opoziţiei conducători-conduşi) nu constituie decît forma de escamotare a politicii meschine, de menţinere a dominaţiei de clasă.Conducătorii falsei stîngi ilustrează toată această situaţie. Contează, fireşte, ce fel de conducători avem. Dar, oricît de „grozavi”, ei nu-şi pot depăşi limitele istorice, adică, în ultimă instanţă, interesele istorice pe care le reprezintă. (Dar depinde de fiecare să aleagă ce interese istorice reprezintă). Caracterul mechin al intereselor generează reprezentări meschine. Iar inteligenţa politică este legată întotdeauna de depăşirea, chiar dacă momentană, a unui anumit nivel al intereselor meschine.
După l989, liderii „stîngii” – căci a lor este acum vina principală pentru degradarea conştiinţei sociale de mas㠖 au acţionat hotărît, evident ca reprezentanţi ai claselor dominante, pentru desfiinţarea stîngii. Au preluat ideile anticomuniste ale dreptei declarate (comunism=fascism şi capitalism=democraţie şi prosperitate; opoziţia dreapta/stînga nu mai există şi nu mai are importanţă, capitalismul este de acum veşnic…); au refuzat analiza critică şi de clasă a istoriei, şi mai ales a celei recente; au susţinut mesaje obscurantiste şi iraţionaliste (inclusiv mesaje naţionaliste – vezi şi P.D.S.R., chiar dacă nu la vîrf; dar P.D.S.R. nu a reacţionat la reînălţarea, la propriu şi la figurat, a statuii lui Antonescu etc.); au confuzionat populaţia; au acţionat şi cu mijloace legale, dar şi cu mijloace brutale, de intimidare a stîngii (Virgil Zbăganu a fost ucis în l992).
În prezent, cum ştim, se făuresc condiţiile obiective ale comunismului pe plan mondial. Aceasta înseamnă că abia se creează, în ţările dezvoltate, proletariatul în integralitatea sa (legat, în esenţă, de a doua revoluţie industrială). În România rămasă în urmă acest proces este firav. Cu alte cuvinte, nu există încă o bază de masă a stîngii reale, consecvente.
Dar există proletariatul primei revoluţii industriale, de la oraşe şi sate; din ce în ce mai mic ca număr şi convertit, nu în studioşi pentru cea de a doua revoluţie industrială, ci în vînzători la tarabe, lucrînd în cea mai mare parte pînă acum la negru, în şomeri, pensionari şi „beneficiari” ai ridicolei asistenţe sociale. Capitalismul actual, inclusiv în vitrina sa occidentală, degradează oamenii şi prin constrîngerea economică la muncă peste rezistenţa fizică şi psihică şi prin constrîngerea la nemuncă, la lene, la irosirea capacităţilor personale de creaţie.
Există intelectualii; ei sînt deocamdată rezultatul diviziunii sociale a muncii în funcţie de prima revoluţie industrială; latura lor muncitorească, proletară, este copleşită de latura lor birocratică: o slujbă bine plătită sau o slujb㠄intelectual㔠ar constitui pentru ei dovada că nu sînt şi proletari.
Există ţărănimea mică proprietară, care, în cea mai mare parte, trăieşte în regim de subzistenţă.
Dacă ar fi existat o stîngă serioasă, consecventă, atunci ea ar fi avut şi un rol educativ asupra acestor categorii şi ar fi reuşit să le mobilizeze cel puţin pentru un capitalism nebirocratic (deci cu burghezia – clasă dominantă), susţinător al cooperativismului. Modelul chinez, o trecere gradată şi controlată la capitalismul „clasic”, integrat transnaţional, ar fi fost posibil în l990, cînd România era lipsită de datorii externe şi avea şi o structură economică relativ satisfăcătoare pentru cererea internă şi o protecţie socială specifică. Dar stînga ar fi avut oricum o sarcină ingrată: de a critica sistemul capitalist, de a releva necesitatea revoluţionării acestuia dar şi, în acelaşi timp, de a milita pentru o integrare rapidă într-o economie dominată de capitalul transnaţional şi de a doua revoluţie industrială, premisă obiectivă necesară a comunismului. După cum ştim însă, stînga (inclusiv cea mondială) era şi este încă în criză. În ce măsură ar fi înţeles ea atunci toate acestea? Iar criza stîngii există şi pentru că astăzi abia se creează condiţiile obiective ale depăşirii acestei crize. Nu trebuie, fireşte, să fetişizăm determinarea obiectivă. Căci această determinare însăşi depinde de acţiunea „subiectiv㔠a oamenilor. În acelaşi timp, această acţiune însăşi reflectă condiţiile obiective. Acestea nu pot fi dezminţite la nivelul fenomenelor statistice, de masă, şi astfel se poate spune că ceea ce se întîmplă (în cazul nostru acum, „stînga” reală) trebuie să se întîmple (criza stîngii fiind determinată obiectiv).
Refluxul mondial de astăzi al spiritului revoluţionar, determinat de avîntul capitalismului transnaţional, este punctul culminant – şi totodată de cotitur㠖 al crizei istorice a stîngii. Fenomenele de depăşire a nivelului general (actual) al reacţiilor social-politice reflectă întotdeauna tendinţe obiective existente în realitate. Şi tocmai pentru că se manifestă deja aceste tendinţe obiective, este posibilă şi necesară depăşirea crizei istorice a stîngii, construirea unei stîngi consecvente, în România şi în lume. Deoarece nu trebuie să existe o defazare între condiţiile obiective ale comunismului şi condiţiile subiective, o rămînere în urmă a ultimelor. Ca urmare, la ordinea zilei este, din nou şi mereu, critica socială, critica falsei stîngi, sub toate înfăţişările sale.

3. Neexistînd stînga reală şi pentru că majoritatea oamenilor a refuzat dreapta explicită (se poate spune că a refuzat inconştient capitalismul), ea a votat ceea ce i s-a oferit „la stînga”: cel mai puternic partid al falsei stîngi dar şi extrema dreaptă drapată în poulism.
Dreapta, internă şi internaţională, mass media aservită, repetă cu obstinaţie că dreapta mascată ar fi stînga: „A cîştigat stînga, foştii comunişti şi naţionaliştii extremişti”.
Analiştii stalinismului, ca şi mulţi oameni, ştiu însă că fostele categorii conducătoare nu au fost comuniste, ci doar înfăşurate în steagul comunist; cu atît mai mult nu sînt astăzi comuniste. În ce măsură calitatea de „foşti” este importantă? Pentru capital, această calitate este importantă în măsura în care ea poate fi folosită ca un instrument de şantajare a acestor „foşti”; acest fapt explică, deşi, cum am văzut, nu este cauza principală, de ce liderii politici preferaţi de către capitalul intern şi internaţional au fost „foştii”, în diferite grade.
Dar dreapta trimite neîncetat mesaje că ar fi cîştigat stînga pentru a continua confuzionarea maselor şi pentru a sataniza stînga; sigur că putem observa caracterul aberant al mesajului dreptei: pe de o parte, satanizează stînga şi se aşează astfel în adversitate cu această stîng㠖 deci diferenţa dreapta/stînga este foarte importantă pentru ea şi, pe de altă parte, această diferenţă nu ar mai fi viabilă; atunci de ce se dă de ceasul morţii pentru că ar fi cîştigat stînga?

4. Votul pentru P.R.M. este mai degrabă o pedepsire a alternanţei dintre falsa stîngă şi dreapta explicită din aceşti 11 ani. Cea mai mare parte a tinerilor care au votat s-au îndreptat spre P.R.M. Este un refuz al „minciunii şi hoţiei” care au avut loc şi înainte de 1996 şi în ultimii patru ani; faptul că ultimii patru ani au fost cei mai groaznici, deci că au adîncit făgaşul săpat de falsa stîngă încă din 1990, s-a evidenţiat în refuzul tinerilor (şi nu numai, fireşte) de a vota C.D.R. Dar votul tinerilor prezenţi este îngrijorător. Situaţia nu este însă nouă: încă perioada interbelică a arătat că dacă nu există o ofertă serioasă şi consecventă de stînga, opoziţia faţă de capitalism se manifestă, paradoxal, ca atracţie faţă de extrema dreaptă. O asemenea atracţie întăreşte un timp capitalismul (îl prelungeşte) dar, în acelaşi timp, îi accentuează contradicţiile.
Votul pentru P.D.S.R. şi P.R.M. este, fireşte, un vot negativ împotriva coaliţiei explicit de dreapta, la putere în ultimii patru ani. Dar este, luînd în consideraţie şi absenteismul, numai un vot negativ. Căci nici P.D.S.R. nici P.R.M. nu au făcut, în aceşti patru ani, decît să aştepte ca C.D R. să se compromită. P.D.S.R. (şi P.R.M.) nu au militat, serios – nu prin pamflete sau înţepături – şi ofensiv pentru impunerea vreunui punct de vedere „pentru oameni, aproape de ei”. Hoţia şi corupţia sînt specifice tuturor reţelelor care stau în spatele tuturor partidelor (reţele care constituie, de fapt, partidele, în orice caz, nucleele acestora); inclusiv a celor care stau în spatele P.D.S.R. şi P.R.M. Nici unul dintre partidele politice – care, toate, afişează cele mai patriotice şi democratice intenţii – nu a făcut decît să tragă sfori pentru continuarea şi creşterea propriei puteri, a puterii reţelei proprii, şi astfel a dominaţiei de clasă.
Iar vina principală pentru ascensiunea P.R.M. aparţine falsei stîngi – P.D.S.R., în principal – care, de-a lungul celor 11 ani, a emis mesaje ambigue:
? cu elemente naţionaliste şi, în orice caz, permisive faţă de naţionalism (de aceea au şi fost aliate un timp partidele „de stînga”: P.D.S.R., P.S.M., P.R.M., P.U.N.R.);
? procapitaliste (chiar cu restitutio in integrum); dar în acest caz masele nu au văzut diferenţa specifică a acestor partide faţă de cele de dreapta declarată;
? populiste; vezi şi toate promisiunile din campania electorală; iar înaintea turului II, şi P.D.S.R. şi P.R.M. au promis despăgubirea integrală a jucătorilor la Fondul Naţional de Investiţii (cu ce bani? de la buget, fireşte; halal!)
În condiţiile tragice de sărăcie, nu este de mirare că oamenii au votat cu „stînga” şi nu e de mirare nici că pentru mulţi, mai credibil şi mai patriot, mai „de stînga”, pare P.R.M. decît P.D.S.R.
Cristian Tudor Popescu, un talentat ziarist de la Adevărul mercenar, spunea că televiziunile, care au inundat ofertele culturale cu kitsch, ar fi de vină pentru crearea predispoziţiei pentru extrema dreaptă. Alături de acest aspect, foarte important, desigur, ar trebui să socotim şi mesajul comun al mass media (inclusiv al Adevărului): capitalismul nu este istoric, ci ar fi cel mai bun sistem şi veşnic, doar că nu îl fac bine conducătorii; a face un capitalism bun, spun mass media, înseamnă înfăptuirea rentabilităţii capitaliste, care ar aduce prosperitatea pentru toţi. Desigur, înfăptuirea rentabilităţii capitaliste este o condiţie obiectivă a comunismului; dar această rentabilitate nu aduce prosperitatea generală, rezolvarea problemelor sociale, nici în ţările Centru darămite în cele periferice.
În faţa rezultatelor alegerilor din România, Occidentul nu a dat o importanţă prea mare, s-a mirat, şi apoi a ameninţat cu tăierea relaţiilor comerciale şi a împrumuturilor, de care deja depindem, dacă, în urma turului II al alegerilor prezidenţiale din 10 decembrie, ar cîştiga P.R.M. (preşedintele numeşte primul ministru (guvernul) iar P.D.S.R., anunţînd că nu ar colabora cu P.R.M., guvernul creat ar fi P.R.M.). Poziţia Occidentului este determinată nu numai de naţionalismul xenofob inacceptabil al P.R.M., ci şi de faptul că politica acestui partid i se pare imprevizibilă pentru continuitatea imediată a deschiderii pieţei româneşti la capitalul mondial. În plus, o eventuală guvernare P.R.M. s-ar adăuga precedentului austriac iar capitalul mondial nu are nevoie, deocamdată, de vîntul extremei drepte pentru corăbiile sale.

5. Dacă P.R.M. ar cîştiga totuşi şi ar cădea şi s-ar compromite repede, lăsînd la o parte suferinţele sociale pe care le-ar presupune chiar şi o întîrziere a integrării României în economia mondială şi în modernizarea („postmodernizarea”) adusă de capitalul transnaţional, ar reprezenta aceasta o soluţie pentru compromiterea definitivă a extremei drepte în România? Ar fi vorba astfel de o opoziţie între interesul democratic şi popular pe termen scurt (să cîştige P.D.S.R.) şi acelaşi interes pe termen lung (să cîştige P.R.M. pentru a se compromite)? Nu cred. Extrema dreaptă, indiferent de înfăţişările sale, însoţeşte capitalismul, mai ales în etapele de criză, deci cu atît mai mult în viitor. Aşteptările neîmplinite de către falsa stîngă (ca şi de dreapta explicită care va urma, deci de întreaga rotativă) vor fi canalizate de către capital spre extrema dreaptă. Faţă de care dreapta democratică va apărea, din nou ca alternativa „cea mai fericită”. Aşadar, extrema dreaptă cîştigă timp pentru capitalism. Iar pentru că extrema dreaptă este atacată (vezi şi astăzi) şi de către dreapta democratică, tocmai pentru ca nu aceasta din urmă să fie socotită, inclusiv de către mase, ca soluţia „salvatoare”, stînga trebuie să prezinte o ofertă consecventă, credibilă. Ceea ce nu este cazul acum. Încă nu s-au creat condiţiile obiective pentru depăşirea de către stînga a crizei sale istorice. Dar (şi de aceea) trebuie ocolită situaţia unui regim politic de extremă dreaptă: pentru ca masele să sufere mai puţin şi pentru ca ritmul creării condiţiilor de apropiere a orizontului comunist să nu încetinească.
Este posibil ca P.R.M. sau un partid asemănător să se impună din nou dacă problemele sociale grave (astăzi în România peste 10 milioane de oameni trăiesc sub pragul oficial al sărăciei) nu se vor atenua cel puţin. Dar contează să amînăm această eventualitate: în acest răstimp se poate constitui o stîngă autentică, legată de procesele de coagulare a stîngii autentice de pe plan internaţional, de opoziţie consecventă la capitalism (şi nu de opoziţie „indirectă”, faţă de globalizare) şi de iniţiere şi experimentare a formelor de conducere democratică (de autoconducere); doar o asemenea stîngă s-ar constitui într-un luptător cu extrema dreaptă mult mai puternic decît dreapta democratică şi falsa stîngă. Această opinie demonstreză că nu avem o atitudine fatalistă faţă de condiţiile obiective.
Ziarele au deplîns că dreapta explicită nu a avut un singur candidat la preşedinţie pentru a preveni situaţia actuală. „Între ciumă şi holeră”, cita, zîmbind subţire, Emil Hurezeanu, director Deutsche Welle – secţia română. Dar „stînga” de ce nu a avut un singur candidat? Inclusiv această dedublare a „stîngii” – în cea democratică şi în cea autoritaristă-naţionalist㠖 ilustreză criza stîngii, care este desigur copios folosită de către capital.

Există mai multe paliere ale realităţii politice şi ale analizei problemei de faţă.
Unul este cel al originii comune a multor membri ai tuturor partidelor româneşti postdecembriste: fosta birocraţie politică şi de stat, clasa dominantă în stalinism. Dar prin faptul că sînt membri militanţi ai partidelor actuale, aceştia aparţin şi astăzi birocraţiei politice şi de stat (sau, cu alte cuvinte, această apartenenţă este conferită de statutul actual şi nu atît de cel trecut).
Vechea birocraţie a dorit să-şi păstreze puterea şi în capitalismul declarat postdecembrist; iar aceasta se putea realiza nu numai transformîndu-se în burghezie, ci şi păstrînd pîrghiile puterii în stat prin partidism (de fapt, chiar transformarea în burghezie a putut avea loc mai uşor şi mai eficient tocmai prin deţinerea puterii politice – a informaţiilor, a conexiunilor, a deciziei – prin partidism).
„Sînt aceiaşi, aparenta luptă dintre ei este pentru ochii vulgului; şi nu sînt ei prieteni sau cel puţin complici ai aceluiaşi corp, cel puţin la restaurantul Parlamentului? Se mai poate vorbi, în aceste condiţii, de dreapta şi de stînga româneşti actuale?”
Fără îndoială. Originea comună şi situaţia comună actual㠖 deoarece, în ultimă instanţă, este vorba de interesul comun al tuturor fracţiunilor categoriilor dominante de a menţine statutul lor comun deci dominaţia de clas㠖 nu anulează şi situaţia specifică: aceea a reţelelor dominante concurente. Nu numai într-o ţară cu trecut stalinist, deci cu birocraţia dominantă, dar oriunde în capitalism, lupta pentru deţinerea puterii politice este un mijloc pentru întărirea economică, deci a caracterului dominant al propriei reţele.
Reţelele existente au şi interese specifice divergente, determinate nu numai de nevoia de a acapara hălci cît mai mari din puterea politică şi economică, ci şi de calitatea sau statutul la care au ajuns deja reţelele în urma concurenţei anterioare.
Acesta este al doilea palier al realităţii discutate. Astfel, P.N.L. reprezintă mai degrabă burghezia decît birocraţia de stat remanentă, şi anume opoziţia burgheziei – inclusiv transnaţionale – faţă de această birocraţie de stat; de aceea, liberalii doresc cel mai tare privatizarea şi de aceea singura birocraţie tolerată, de fapt funcţională pentru scopul lor, este pentru ei birocraţia cît mai redusă din partidele politice şi grupurile de presiune tradiţionale (asociaţiile patronale şi sindicatele), unde, la modul ideal, ar dori să înghesuie clientelele politice.
În măsura în care ar putea să atace şi să învingă caracterul birocratic (deci şi retardat) al capitalismului românesc, liberalismul ar deveni curentul politic principal în România. Abia prin desfiinţarea caracterului birocratic al capitalismului românesc şi prin integrarea acestuia în capitalismul mondial transnaţional s-ar micşora decalajele între periferia românească şi Centrul dezvoltat, s-ar evidenţia mai clar contradicţiile structurale ale capitalismului, iar masele şi-ar pierde iluziile în salvarea lor de către burghezia naţională şi birocraţia naţională (militară, bisericească…) şi ar înţelege că, tocmai continuîndu-se înlocuirea capitalistă a unor reţele de putere cu altele, nu mai este cazul să se înhame – ca nişte vite de tracţiune – la carul unor reţele dominante împotriva altor reţele dominante ci trebuie să preia pe cont propriu războiul politic, deci să lupte împotriva dominaţiei de clasă înseşi.
Socialismul românesc va deveni curent politic (idelogic şi practic) principal în România abia după epuizara liberalismului. În acest sens, şi social-democraţia românească (ca şi cea mondială) nu face decît să aplice o politică liberală: pentru că, deocamdată, nu există condiţii obiective pentru un welfare state – forma de manifestare par excellence a social-democraţiei – cu atît mai mult în capitalismul birocratic retardat românesc. Dar socialismul românesc nu va deveni curent politic principal în mod automat, în urma epuizării liberalismului, ci numai prin eforturile actuale de a dezvolta socialismul, adică opoziţia marxistă de clasă. Apoi, epuizarea liberalismului presupune aceaşi manifestare şi pe plan mondial. Iluziile liberalismului românesc vor fi infirmate tocmai de politica liberală mondială. Prevenirea sau oprirea imploziei civilizaţiei mondiale datorate soluţiilor liberalismului mondial în criz㠖 războaie etc. – va fi posibilă numai prin dezvoltarea socialismului, prin depăşirea crizei istorice a stîngii. Din curent ideologic şi politic secundar, socialismul va deveni curentul principal al timpului
Apărătorii dominaţiei, ai capitalismului, nu sînt de stînga, indiferent de vălurile în care se înfăşoară. Adepţii dominaţiei sînt cei cărora le convine să considere dreapta mascată, falsa stîngă, drept stînga, tocmai pentru a adînci confuzia oamenilor. Şi astăzi dreapta mascată este, aşa cum a fost în toată istoria modernă, mai periculoasă pentru masele proletare decît dreapta declarată. Iar, dacă avem în vedere cele de mai sus despre liberalismul românesc, atunci am putea spune mai degrabă că P.N.L. ar fi „mai la stînga” decît P.D.S.R. În realitate, vezi ultimii patru ani în care P.N.L. a guvernat (în cadrul C.D.R.), P.N.L. nu este „mai la stînga” P.D.S.R. Dar nici acesta din urmă nu aparţine stîngii, decît, fireşte, într-o parte a dicursului electoral.
Din fericire, lupta P.D.S.R., ca şi a dreptei declarate, împotriva P.R.M., imprevizibil (?) din punctul de vedere al asigurării ascensiunii neîngrădite a capitalismului în România (şi orice frînare ar constitui un contraexemplu pe plan mondial, contraexemplu nefericit şi pentru stînga, dar oricum intolerabil din perspectiva capitalului), a evidenţiat în sfîrşit că P.R.M. nu aparţine stîngii, ci este de extremă dreaptă. Dar faptul că împotriva extremei drepte se situează şi dreapta explicită şi „stînga” democratică trebuie explicat. Şi dreapta explicită şi P.D.S.R. sînt pentru regimul politic democratic, deoarece acum capitalul nu are încă nevoie de dictatură explicită şi, în acelaşi timp, regimul politic democratic este mai durabil, are o capacitate de prezervare a dominaţiei de clasă mai mare. Dar, indiferent de aceste motivaţii, este pozitivă, pentru mase, această susţinere a democraţiei, deoarece regimul politic democratic permite opoziţia de clasă, înfăptuirea unor interese ale majorităţii populaţiei. Dar chiar alăturarea dreptei explicite şi a P.D.S.R. măresc confuzia maselor: că adevărata stîngă ar fi doar cea naţionalistă şi că, pentru că şi aceast㠄stîng㔠este procapitalistă, pro-N.A.T.O., anticomunistă, atunci într-adevăr capitalismul şi dominaţia de clasă ar fi veşnice.
Tocmai pentru că P.R.M. a reprezentat birocraţia militar㠖 a cărei raţiune de existenţă este apărarea statului naţional birocratic, căci propriile privilegii sînt în funcţie de statul naţional birocratic – a avut acest partid un mesaj contradictoriu:
? naţionalist xenofob – specific birocraţiei militare care, din punct de vedere ideologic, profesează reziduul vechii burghezii naţionale; astăzi, chiar burghezia naţională, mai ales într-o ţară periferică, ştie că nu poate exista decît în umbra capitalului transnaţional: prin naţionalism, birocraţia militară îşi apără situaţia de corp social privilegiat, asemeni situaţiei din vechiul capitalism naţional, inclusiv stalinist; naţionalismul este pentru acest corp adevărata dovadă că ar fi de stînga, deşi, în acelaşi timp, este virulent anticomunist (comunism=stalinism=fascism; preferabil ar fi, deci, pentru birocraţia militară, capitalismul naţional birocratic);
? justiţiar – dar acest asect nu se bazează pe un program coerent şi fezabil, ci constă doar într-o demagogie care, ce e drept, atrage o mulţime de oameni; aceasta pentru că, pe de o parte, pentru P.R.M. proprietatea este sfîntă şi bazată pe lege iar, pe de altă parte, el vorbeşte de renaţionalizarea proprietăţii obţinute prin furt etc.; dar hoţii cei mai mari şi-au acoperit deja urmele, deci n-ar putea fi deposedaţi decît prin încălcarea legilor existente ale proprietăţii;
? autoritarist – mesajul P.R.M. este desigur ambiguu; populaţia săracă receptează autoritarismul ca modalitate de a stîrpi hoţia şi deci de a asigura un nivel de trai mai ridicat pentru ea; în timp ce, în realitate, autoritarismul, care presupune desigur şi „căderea capetelor” unor hoţi exemplari şi mai puţin norocoşi din partea de sus a societăţii, este doar o modalitate de constrîngere suplimentară a categoriilor dominate.
P.R.M., coagulat în jurul lui Vadim Tudor – un tribun populist care întăreşte nostalgia necritică faţă de „cum a fost înainte” şi faţă de dictatură (vezi preamărirea lui Ceauşescu dar şi a lui Antonescu) – reprezintă interesul vechii birocraţii staliniste de a-şi păstra şi astăzi statutul de clasă dominantă. Aceasta este imposibil; capitalismul românesc este oricum integrat în cel mondial în care burghezia, mai ales cea transnaţională, este clasa dominantă, iar birocraţia îi este aservită; această situaţie este şi ceea ce permite înfăptuira unei rentabilităţi capitaliste înalte, micşorarea birocraţiei, cu toată păstrarea şi amplificarea privilegiilor birocraţiei rămase.
Ca urmare, logic este să cîştige nu Vadim, deci P.R.M., în turul II; victoria nu poate aparţine intereselor unor categorii remanente, al căror rol a fost infirmat de istorie; noile clase dominante, burghezia mondială şi cea internă, vor fi învingătoare. Ceea ce nu înseamnă însă vreun bine deosebit pentru mase; decît din punctul de vedere al îndepărtării momentane a spectrului unui regim politic nedemocratic explicit. Dar deocamdată, tocmai pentru că nu există cauzele structurale ale impunerii unui regim dictatorial explicit, nu există nici incapacitatea clasei dominante de a domina cu vechile mijloace ale rotativei electorale, iar clasele dominate sînt, la rîndul lor, incapabile de o opoziţie serioasă de clasă, pentru că nu există un partid consecvent, deci o conducere politică de stînga; dar aceasta tocmai pentru că încă nu s-a coagulat proletariatul în integralitatea sa , tocmai pentru că abia are loc cea de a doua revoluţie industrial㠖 pe plan mondial (lăsînd chiar la o parte faptul că România este foarte rămasă în urmă); deci nu există vreun echilibru între clasele principale pentru ca aceea dominantă să transfere, vrînd-nevrînd şi temporar, puterea către birocraţia (cea militară, în esenţă) care, în afara tendinţei sale de a se manifesta ca o „nou㔠clasă dominantă, independentă, promovează în continuare dominaţia de clasă.
Aşadar P.D.S.R., ca unul dintre partidele reprezentante ale capitalului mondial şi, prin aceasta, şi ale burgheziei interne, va fi învingător. (Dar P.R.M. sau un partid asemănător poate juca, în situaţii limită pentru capital, acelaşi rol reprezentant). Dacă P.D.S.R. s-ar reprezenta numai pe sine – birocraţia sa politică înconjurată de un capital de jaf birocratic aferent – ar prefera poate ca acum să cîştige P.R.M.; în cîteva luni acesta ar cădea, iar P.D.S.R. ar apărea ca focalizînd aspiraţiile populaţiei; or, acum există o fractură în sînul populaţiei care nu votează cu dreapta explicită. Dar pentru că P.D.S.R. este un partid reprezentant al burgheziei, el ştie, chiar dacă asta implică un risc mai mare pentru politicienii P.D.S.R., că trebuie să preia putera acum: să se continue galopant şi să se sfîrşească privatizarea întregii ţări, ca şi să se continue îndatorarea ţării.
Pentru a înţelege mai bine esenţa P.R.M., să îl comparăm nu numai cu partidele fasciste, ci şi cu peronismul anilor 1946-1955. Devenit preşedinte al Argentinei în 1946, Juan Domingo Peron, care şi-a creat partidul, Mişcarea Naţională Justiţialistă, în 1947, a iniţiat o serie de reforme (într-o ţară periferică) ce ar fi permis şi desperiferializarea ţării şi crearea mai rapidă a condiţiilor pentru trecerea la un socialism continental şi mondial; pe atunci era încă timpul capitalului naţional, iar reformele au fost asemănătoare cu acelea din primii ani ai procesului din ţările „socialiste”: etatizarea transporturilor, energiei, siderurgiei şi metalurgiei, industriei mecanice, telecomunicaţiilor, a comerţului exterior, separarea deplină a statului de biserică. Peron a reprezentat atunci cel mai bine clasa muncitoare a primei revoluţii industriale din Argentina. Dar aceste reforme, atunci, nu se puteau înfăptui decît prin birocratizarea capitalismului, aşa cum s-a întîmplat şi în stalinism. Oricum, îndeplinirea reformelor şi continuarea lor într-o direcţie, în ultimă instanţă, necapitalistă, nu putea să aibă loc într-o ţară şi într-un sistem internaţional adjudecat deja: atunci America Latină nu putea decît să rămînă în sfera de influenţă a S.U.A. Dar, tocmai pentru că Peron a reprezentat clasa muncitoare, şi nu numai excrescenţa birocratică inerentă a acesteia în de abia prima revoluţie industrială, a promovat el reformele.
Spre deosebire de Peron, Vadim şi partidul său reprezintă nu clasa muncitoare a primei revoluţii industriale , ci birocraţia, mai ales cea militară. De aceea, mesajul P.R.M. nu este constructiv: P.R.M. nu are în programul său reforme care, chiar dacă astăzi capitalul transnaţional nu ar permite realizarea lor în România, ar avea în vedere o întărire a economiei prin macroplanificare şi convergenţa forţelor ei. De asemenea, mesajul P.R.M. este conservator: tocmai în opoziţie cu peronismul originar, el accentuează rolul politic al bisericii, legitimarea pliticii de către biserică şi forţa manipulatoare a bisericii. (Acest din urmă aspect – relaţia stat-biseric㠖 nu este cu mult mai slab la P.D.S.R. sau la celelalte partide de „stînga”, sau, desigur, de dreapta explicită). Dar acest din urmă aspect denotă caracterul „bizantin” tradiţional al extremei drepte româneşti.
[În „mesajul către naţiune” susţinut de C.V.Tudor la TVR, în seara de 6 decembrie, apar trăsăturile specifice extremei drepte: populismul şi ambiguitatea, procapitalismul şi anticomunismul, acesta din urmă însoţit de mesaje cu subtext nostalgic despre omorîrea lui Ceauşescu (vezi şi „era mai bine înainte”, spus în emisiunea anterioară turului I; „era mai bine” în orice caz după perioada lui Dej, în care „oamenii sovietici” îşi făcuseră de cap, cum sublinia Vadim în 6 decembrie); iar faptul că ar fi primit din partea unor evrei („am prieteni evrei” şi, în plus, „ei sînt poporul biblic”) mesaje de susţinere nu dizolvă furibunda xenofobie manifestată în publicaţiile P.R.M.; populismul: incriminarea „mafiei”, dar nu şi a celei din P.R.M.; iar soluţia lui Vadim este filantropia („cina creştină”) pe fondul austerităţii („de sus pînă jos”). Toate aceste trăsături nu sînt străine de practica dreptei „democratice”: pragul dintre aceasta şi extrema dreaptă este mai degrabă istoric determinat decît structural].

1. P.D.S.R., pe lîngă faptul că ilustreză criza de legitimitate a social-democraţiei actuale – care, pe de o parte, trebuie să rezolve problemele sociale iar, pe de altă parte, trebuie să înfăptuiască liberalizarea economiei – reflectă şi interese de clasă contradictorii: ale burgheziei dar şi ale birocraţiei. Deci şi P.D.S.R. trebuie să adopte o politică liberală (să reducă birocraţia etc.) dar, în acelaşi timp, să asigure un cîmp birocratic propriei clientele. (Iar caracterul birocratic al capitalismului românesc descrie situaţia frenatoare în care funcţionarii sînt îndepărtaţi faţă de mase şi obiectivul lor principal este permanentizarea statutului lor şi nu administrara corectă, rezolvarea problemelor). De aceea, şi P.D.S.R. îşi va impune proprii funcţionari superiori, trebuind, fireşte, să accepte şi rămînerea pe loc a unor funcţionari puşi de către dreapta explicită, la putere pînă acum, în schimbul susţinerii sale decătre această dreaptă. După cum P.D.S.R. trebuie să plătească susţinătorilor săi materiali, şi astfel obiectivele din Programul său se realizează în funcţie de plata tuturor obligaţiilor către oamenii de afaceri sponsori şi către propria birocraţie.
Ca întreaga social-democraţie, şi P.D.S.R. ilustrază pierderea specificului faţă de liberalism. Iar dacă acest partid va face consecvent liberalism, aşadar va ataca birocraţia, peste patru ani nu numai că nu va avea sprijinul subsanţial al maselor, dar nici pe cel al birocraţiei.
Manevrele politice, astfel încît primul tur al alegerilor prezidenţiale să fi pus faţă în faţă candidatul P.D.S.R. şi al P.R.M., sugerează că slăbiciunea P.D.S.R. (datorită caracterului său contradictoriu) a generat preferinţa pentru adversarul P.R.M. Căci faţă de P.R.M., P.D.S.R. nu pare numai, aşa cum îl numeşte dreapta declarată, „răul cel mai mic”, ci şi singura soluţie (din nou the best one way) împotriva extremei drepte; ca şi, adresîndu-se de această dată maselor, singura soluţie împotriva liberalismului neîndurător cu oamenii.
În perioadele de criză (şi mai ales în criza de sistem de astăzi), ofertele politice trebuie să conţină şi un aspect mesianic. Un asemenea aspect a avut şi C.D.R. în 1996, un asemenea aspect are şi P.D.S.R. în 2000 (ca răspuns la mesianismul P.R.M.).
2. Lupta politică de acum (după turul I al alegerilor prezidenţiale) este la fel de murdară ca în toţi cei 11 ani anteriori. De altfel, şi campania electorală a fost inadmisibil de costisitoare, inclusiv de către P.D.S.R.. Iar acum există o cruciadă anti P.R.M. în toate mass media. Ca orice cruciadă, şi aceasta disimulează adevăratele motive şi jocuri subterane. Şi, ca orice cruciadă, şi aceasta (ca şi cruciada dreptei „societăţi civile” din 1990 încoace împotriva comunismului, împotriva „stîngii”), utilizează argumente superficiale (căci dacă ar fi profunde s-ar vedea asemănarea protagoniştilor, a tuturor, failibilitatea lor comună), ridicole („P.R.M. este reprezentat în Parlament de bişniţari etc.”  – şi este adevărat – dar ca şi cum reprezenanţii P.D.S.R. şi ai celorlalte partide n-ar fi la fel), sau argumente care sînt, teoretic, ale extremei drepte incriminate: a) (Vadim n-ar fi ortodox, ci sectant ;) acest argument, discriminant, naţionalist, înseamnă în subtext, că sectanţii ar fi mai puţin români, deci mai puţin demni de a reprezenta etc.; b) („Biserica a sfătuit să se voteze cu cei cumpătaţi”), ca şi cum aprobarea conducătorilor de către cler ar fi argumentul legitimităţii politice; curată neorestauraţie! Iar alăturarea dreptei explicite şi a P.D.S.R. împotriva lui Vadim îl pot transforma în „victimă”, deci viitor învingător.
Resentimentul faţă de incorectitudinea/virulenţa campaniei anti-P.R.M. dinaintea turului II al alegerilor prezidenţiale va fi hrănit de politica de liberalizare a P.D.S.R. învingător. Pericolul extremei drepte nu va dispărea ci, poate, va fi exacerbat. Caracterul contradictoriu al P.D.S.R., politica sa procapitalistă, vor deprecia nu numai acest partid, nu numai social-democraţia ca şi stînga în general (de la care se reclamă aceasta), ci şi democraţia: căci acest regim politic se va înfăţişa sub forma cunoscută a jocurilor dintre partide şi a îndepărtării acestora de problemele reale ale populaţiei. Ca urmare, nu poate fi ignorat nu numai pericolul ofertei de extremă dreaptă în orizontul viitor, ci şi atragerea unei populaţii semnificative pentru a fi baza de masă a acestei oferte.
„Nu este cinstit ca preferinţele populaţiei să fie nesocotite şi deturnate. Asta nu-i democraţie!”, spun acum unii care nu sînt neapărat adepţii P.R.M. Într-adevăr, chiar alegerile democratice au fost nesocotite şi înlocuite cu impunerea unor guverne de coloraturi diferite (ca în Algeria sau Austria). Dar această practică nu este opusă democraţiei burgheze, ci consonantă cu ea. Căci dacă în democraţie majoritatea îşi impune opţiunea un răstimp, acest demers ar trebui să aparţină majorităţii avizate. Nu este vorba deci de orice fel de majoritate, ci doar de una care decide în cunoştinţă de cauză. Această condiţie este însă într-adevăr nesocotită de către democraţia burgheză. Oamenii sînt supuşi exploatării şi înstrăinării, manipulării şi mesajelor sociale contradictorii: li se cere moralitate, dar cele mai bune rezultate pe care le oferă societatea sînt urmarea imoralităţii; li se vorbeşte de superioritatea democraţiei şi de „puterea poporului”, dar imaginea curentă a democraţiei este politicianul ieftin şi brutal al oligarhiei; conducerea şi-a lepădat demult mantia respectabilităţii şi a superiorităţii tehnice; aura conducătorilor a remigrat asupra divinităţii şi/sau asupra unor personaje-simbol (pe drept sau nu) ale opoziţiei faţă de ansamblul ofertelor politice ivite din caracterul mistificator al capitalimului. Şi atunci este de mirare absenteismul (ca semn al înstrăinării sociale şi al centrării pe propriul cămin) şi, mai ales, votul unor mulţimi semnificative pentru politici retro, legitimate religios, xenofobe, autoritariste, populiste?
Aşadar, pe de o parte, democraţia burgheză implică votul popular, rolul majorităţii, iar pe de altă parte, face totul pentru ca votul să fie conjunctural, aleatoriu, neavizat, şi să constituie doar o legitimare a dominaţiei. Iar dacă votul nu concordă cu interesele actuale ale burgheziei mondiale, votul este nesocotit sub pretextul caracterului său neavizat.
Într-adevăr, votul masiv pentru P.R.M. nu este votul unor mase avizate – singurele protagoniste ale unei puteri realmente populare – ci al unor mulţimi depersonalizate, iraţionalizate; este, ca de obicei, votul masei de manevră a capitalismului.
Vina pentru masivul vot pentru P.R.M. pe 26 noiembrie nu aparţine populaţiei care „şi-a exercitat puterea” astfel; vina aparţine capitalului intern şi internaţional, burgheziei şi birocraţiei deopotrivă, tuturor partidelor politice şi, poate mai mult, partidelor care se declară a fi „la stînga”: P.D.S.R., P.S.M. etc.
Dar votul pentru P.D.S.R., P.N.L. etc. este el avizat? (Lăsînd la o parte aici faptul că în turul II se votează împotriva extremei drepte). Nu reflectă întreaga democraţie politică actuală contradicţia dintre principiul ei formal – „puterea poporului”, adică legitimitatea puterii prin popor – şi, pe de altă parte, determinarea economico-socială a acestui principiu? Dar, desigur, soluţia acestei contradicţii nu este înlocuirea democraţiei burgheze cu dictatura (burgheză), ci construirea reală a puterii poporului: democraţia economică şi socială (aceasta din urmă nu ca în imaginea P.D.S.R.), adică (ci) abolirea dominaţiei de clasă.
Este timpul construirii alternativei realmente democratice, comuniste. „Socialism sau barbarie”. Progresul uman nu este prestabilit.

1.   înainte, frînarea stîngii a fost determinată de contradicţia dintre lozincile socialiste mobilizatoare şi, pe de altă parte, caracteristica sistemului economico-social de a fi capitalist şi încă birocratic.
2.   căci această clasă nici nu mai poate fi reprezentată ca atare: este o clasă remanentă, revolută, jumătatea istorică a proletariatului în integralitatea sa; de aceea, muncitorii români nici nu au vreun partid al lor, independent de categoriile dominante, şi, evident, nici nu au cu cine să voteze în acest sens; ei reprezintă o masă de manevră a categoriilor dominante: în l996 – au votat dreapta explicită, C.D.R., care le promitea o „schimbare”, nebuloasă , faţă de făgaşul hoţesc săpat de Puterea social-democrată de dinainte; în 2000 – din nou un vot de pedepsire a Puterii, şi pentru o nouă guvernare social-democrată. Dar situaţia obiectivă a clasei proletare este cauza principală a crizei stîngii.
3.   v. Adevărul, 3259, 30 noiembrie 2000, p. 14.
4.   v. Adevărul, 3260, 1 dec. 2000, p. 1.