Ana Bazac
Criza istorică a stîngii

Marx este atît de odios pentru categoriile dominante de orice fel datorită explicării economice a capitalismului și datorită consecințelor care decurg de aici.
Pe baza determinismului forțelor de producție (o formație socială nu dispare pînă ce…), capitalismul apare ca un sistem istoric, iar relațiile de exploatare și dominație de clasă apar și ele ca nicidecum veșnice, ci vremelnice.
Ceea ce înseamnă:
a. capitalismul însuși creează condițiile obiective ale propriei sale transformări, așa cum și sistemele anterioare au făcut-o;
b. nu este posibil comunismul cît timp nivelul forțelor de producție este impropriu; comunismul presupune un nivel al forțelor de producție (ceea ce înseamnă și omul) capabil să asigure abundența, fără de care reapare „vechea mîrșăvie” (Ideologia germană, Marx-Engels, Opere, vol. 3, p.35); deoarece proprietatea privată și exploatarea au apărut tocmai datorită precarității și tocmai pentru a constrînge forța de muncă să muncească mai mult, să compenseze nivelul scăzut al tehnicii.
Relațiile de producție, corespunzînd firește unui anumit nivel al forțelor de producție, dau specificul unui sistem economico-social. Capitalismul implică proprietate privată, de tip capitalist însă; acest tip generează caracterul mondial al sistemului;
Ceea ce înseamnă:
a. exploatații formează o clasă mondială, indiferent de condițiile locale, naționale, în care trăiesc; căci exploatarea constă în faptul că exploatații nu controlează/decid asupra mijloacelor de producție, asupra rezultatelor muncii, asupra condițiilor de existență; toate acestea sînt interconectate și deci nu pot fi controlate decît în ansamblul lor; un nivel de trai ridicat al categoriilor dominate nu este echivalent cu decizia asupra ansamblului condițiilor sociale de existență.
Comunismul presupune astfel proprietate socială, controlul ansamblului populației (deci neierarhizată în clase sociale) asupra ansamblului mijloacelor de producție, muncii, condițiilor de existență. Comunismul este și el un sistem mondial, deoarece
a. nu poate exista proprietate socială pe bucăți, în insule de „socialism”; welfare state, macroplanificarea sa, atît în varianta  occidentală postbelică cît și în cea stalinistă, constituie, în afară de a fi modalități de adaptare a capitalului la o opoziție puternică a clasei muncitoare, dar și la „alianța” sa cu statul, o încercare de atac asupra, sau de restrîngere a caracterului privat al proprietății; dar proprietatea de stat este tot privată; ea implică noi relații de constrîngere a forței de muncă, iar finalitatea acestei proprietăți este tot de tip privat: îndeplinirea prioritară a intereselor categoriilor dominante (determinarea de către ele a scopurilor și sarcinilor societății, mobilizarea resurselor societății pentru acestea, integrarea socială a populației în ordinea socială bazată pe dominație, distribuția valorilor); abia autoconducerea (Marx) societății permite determinarea scopurilor societății etc. de către ansamblul populației, deci producția pentru nevoi și nu pentru profit, producția economicoasă, flexibilitatea ocupațiilor, libertatea neîngrădită de mișcare etc.
Deoarece capitalismul este constituit pe baza relațiilor de proprietate privată, exploatare, capital, schimbarea sa radicală, pe baza condițiilor obiective desigur, nu poate veni de la categoriile dominante, ci de la cele exploatate în ansamblul lor. Schimbarea condiției sociale a acestora, emanciparea lor de dominație, abolirea dominației ca atare, constituie astfel opera lor înșiși în ansamblul lor (ceea ce înseamnă pregătire…). Este vorba însă de categorii dominate speciale, legate de cea de a doua revoluție industrială, noul nivel al forțelor de producție capabil de făurirea abundenței; aceste categorii au/vor avea un rol deosebit în societate; de acțiunea lor va depinde existența/progresul societății sau dispariția/barbarizarea acesteia (așa cum în trecerea la capitalism burghezia a fost nu numai o clasă dominată din punct de vedere politic, ci și specială, capabilă să preia pe cont propriu și să ducă mai departe inițiativa istorică). Este evident o transformare revoluționară, structurală, a capitalismului. Modalitățile se îndepărtează însă de la modelul revoluțiilor burgheze.
Deși Marx a fost puternic impresionat de revoluția franceză, revoluția burgheză tipică, el a evidențiat, în analiza concretă:
a. faptul că revoluția proletară nu va mai acționa după modelul răsturnării de la putere a unor clase dominante dar al păstrării dominației (al transferului de privilegii), ci prin desființarea privilegiilor, a dominației de clasă;
b. și că revoluția proletară, mondială prin esența sa – tocmai prin faptul c㠄începe” acolo unde contradicțiile sînt cele mai ascuțite dar la nivelul lor cel mai înalt – implică de la început noi forme de conducere politică („Comuna”, „autoconducerea”), care instaurează o nouă formă de proprietate.
Marea problemă pentru marxiști, adică pentru cei care abordează critic capitalismul din punctul de vedere al categoriilor exploatate și dominate, dar al celor mai noi categorii exploatate și dominate, este să analizeze întotdeauna societatea (și evident nu pe felii, nu în vitrinele luate izolat ale capitalismului) din punctul de vedere al corelației dintre nivelul forțelor de producție și relațiile de producție. Respectarea lucidă a acestui criteriu de analiză este, cum s-a văzut în acest secol al XX-lea, foarte grea. Revolta împotriva asupririi i-a putut determina pe mulți să facă abstracție de necesitatea condițiilor obiective. Alții au înlocuit voluntarismul utopic (oricît de eroic a putut fi) cu scepticismul hedonismului social în cadrul raporturilor de dominație.
Tocmai incapacitatea stîngii de a face mereu analiza condițiilor obiective și subiective ale revoluției socialiste este cauza pentru care stînga postleninistă este în criză.
Datorită imensei opere teoretice, datorită noutății paradigmelor forjate, Marx și Engels au fost și ei tentați, în tinerețea lor, să nu fie „marxiști”, adică să creadă că crizele economice, cu polarizarea și mizeria pe care o antrenau, s-ar fi putut constitui în preludiul transformării revoluționare a capitalismului, indiferent de treapta pe care se afla acesta din punctul de vedere al forțelor de producție și, desigur, și din punctul de vedere al gradului de concentrare și centralizare a capitalului. În fapt însă, Marx și Engels au avertizat nu o dată asupra pericolului implicat de lectura voluntaristă și care decupa din context, a unor concluzii sau sugestii punctuale implicite. Vina nu aparține, așadar, lui Marx și Engels, ci lectorilor lor epigoni și, poate, timpului în care au trăit aceștia (timp care mai „avea răbdare”, dar față de care ei „nu mai aveau răbdare”).
Or, concentrarea și centralizarea capitalului, ca o consecință legică a economiei de piață capitaliste, este un proces în funcție de care se configurează etapele sistemului capitalist însuși. Din acest punct de vedere, oricît de evident era și este spectacolul înghițirii peștilor cei mici de către cei mari, transformarea revoluționară a capitalismului nu putea avea loc nici în etapa liberei concurențe, nici în etapa capitalismului monopolist, nici în cea a monopolismului de stat. Astăzi, de peste 20 de ani asistăm la structurarea unei noi etape a capitalismului, a capitalului transnațional. Galopantele fuziuni mega la care sîntem martori ilustrează un proces de concentrare și centralizare a capitalului mondial care duce, în perspectiva viitorilor 20-30 de ani la constituirea unui capital mondial cvasiunic care se va situa într-un antagonism extrem față de ansamblul populației exploatate, va putea fi mai ușor desființat etc.; tocmai de aceea, capitalismul actual tinde și să frîneze acest proces – vezi aplicarea legii antitrust (Microsoft…), întărirea numărului micilor proprietari (care nu sînt însă independenți, ci sînt legați de marile concerne, marile rețele de afaceri) și, în același timp, volatilitatea acestui număr (micii proprietari reprezintă din punct de vedere politic o bază de susținere a forțelor de dreapta și, pe măsura agravării contradicțiilor economice și sociale, și a forțelor de extremă-dreaptă). Capitalismul transnațional este o etapă în care, din punctul de vedere al nivelului relațiilor capitaliste, transformarea revoluționară va putea avea loc.
La fel, deși prima revoluție industrială, cu producția sa de masă, a ridicat nivelul de trai al populației muncitoare la cote de neimaginat pînă atunci, prima revoluție industrială nu a fost totuși suficientă pentru a trece, nu omenirea în ansamblul său, dar nici măcar întreg cuprinsul țărilor dezvoltate, din era istorică a precarității (scarcity) în era abundenței, și astfel, din era producției bazate pe risipă (de mijloace materiale și de creativitate) în era producției economicoase și subordonate îndeplinirii nevoilor materiale și spirituale ale tuturor, deci ale societății în ansamblul său.
Salturile din revoluția din știință și tehnică din acest secol, pașii revoluției industriale, au condus ca abia de 10 ani (să spunem de cînd Internet-ul este un sistem deschis utilizării civile din ce în ce mai largi) să se contureze noul nivel al revoluției industriale (ca a doua revoluție industrială) care, în deceniile următoare va putea fi fundamentul unei abundențe pe plan planetar; controlul privat al acesteia (vizibil și astăzi în polarizarea dalmațiană a lumii) va fi din ce în ce mai necorespunzător. Aspectul tehnic al globalizării va fi din ce în ce mai incongruent cu aspectul relațiilor de producție și sociale din procesul globalizării. Din punctul de vedere al nivelului forțelor de producție, capitalismul transnațional al deceniilor viitoare va putea permite transformarea sa revoluționară.
Comuna din Paris a arătat că atunci revoluția nu era la ordinea zilei. Motivele fundamentale erau cele amintite mai sus. Dar apoi?
Realitatea este cea care provoacă teoria socială.
În etapa doar a capitalismului monopolist și doar a primei revoluții industriale din primele decenii ale secolului al XX-lea, din nou revoluția nu putea să fie la ordinea zilei. Unii ar putea să spună că, în acea perioadă, și nu numai atunci, social-democrația care presa pentru reforme sociale în cadrul capitalismului era singura manifestare rațională/eficientă a stîngii. Da, adăugăm noi, dar numai în țările devoltate (țări Centru, în formularea teoriei dependenței). Căci în țările periferice, social-democrația nu avea puterea să obțină îndeplinirea revendicărilor sale; căci aici clasele dominante înseși, dominate la rîndul lor de către marea burghezie din țările dezvoltate, se comportau primitiv și samavolnic față de mase.
În fond, presiunile semnificative de jos au făcut ca, de la Disraeli și Bismarck, preocupările pentru politici sociale să devină centrale în țările dezvoltate. Dar nu în cele periferice (exemplul României interbelice este edificator). De aceea, pe fundalul primei revoluții industriale și a capitalismului monopolist a avut loc în Rusia periferică un proces revoluționar – care nu putea să nege/transforme capitalismul – dar care putea 1) să-i grăbească ritmul istoric (al creșterii economice etc.), și orice asemenea grăbire apropie orizontul comunist; 2) să creeze politici sociale.
Revoluția din Octombrie și revoluțiile surori au fost proletare în sensul antic al acestui cuvînt. Ele au fost însă necesare, și nu numai determinate de condițiile istorice concrete, tocmai pentru că fără ele nu ar fi avut loc modernizarea economică a țărilor respective, și nu la nivelul la care a avut loc, și nici modernizarea culturală a maselor. Fără aceste revoluții, țările periferice respective ar fi rămas „democrații politice”, ca România din prima jumătate a secolului al XX-lea, sau ca pendulări între democrație politică și dictatură, ca America Latină.
Iar atît timp cît nu demarase încă pe plan mondial cea de a doua revoluție industrială, deci cît timp obiectivele înfăptuirii primei revoluții industriale au fost asemănătoare în țările occidentale postbelice și în cele „socialiste”, s-a realizat și o apropiere dintre aceste tipuri de țări din punctul de vedere al nivelului forțelor de producție și, astfel, s-a evidențiat și succesul „socialismului”. Oricum, numai prin aceste revoluții s-a putut înfăptui în aceste țări un „stat social”, altfel imposibil atunci în țări slab dezvoltate, cu burghezii slabe (și cu birocrații puternice), marea burghezie mondială nefăcînd decît să accentueze subordonarea economică, deci periferializarea acestor țări. Iar revoluțiile din Est au impulsionat, după cum se știe, și mersul reformelor sociale din țările dezvoltate; în general, frica de comunism a dat aripi welfare state-ului lor (și a propos: indivizii au fost sacrificați, în înfăptuirea primei revoluții industriale, și în capitalismul capitaliștilor individuali din Occident).
Dar aceste revoluții nu au fost socialiste, nu au putut să ducă la „instaurarea” comunismului.
Pe atunci, capitalismul – cel mondial și , evident, nu numai cel din țările periferice – încă nu crease condițiile obiective ale noului sistem economico-social.
Lenin a înțeles toate acestea. El a fost într-adevăr marxist: și pentru că a înțeles că atunci în Rusia nu se putea construi decît „capitalism de stat”  (sînt cuvintele lui) și pentru că nu a demobilizat masele proletare în încercarea lor de a face un capitalism de stat sui generis (încadrat de lozinci socialiste, cu alte cuvinte, cu valori mobilizatoare necapitaliste, socialiste), adică pentru că a căutat să dea valorilor comuniste o forță practică.
Așadar, stînga modernității (pe care o definim ca atitudine fundamental opusă exploatării și dominației de clasă, deci ca atitudine pentru care acestea nu sînt naturale și eterne, ci istoric determinate) a intrat în momentul Marx și Engels în faza sa științifică. Marx și Engels nu înseamnă așadar criză pentru stînga, ci dimpotrivă.
Nici Lenin nu reprezintă un moment de criză pentru stînga. Atît timp cît capitalismul era structural constituit în sistemul Centru-Periferie și atît timp cît defazarea Centru-Periferie era uriașă, singura modalitate a Periferiei de a-și grăbi ritmul istoric, de a schimba condiția socială a maselor de muncitori și țărani, de a le „arunca în cultur㔠(Troțki), a fost revoluția, să-i spunem leninistă: inițiatoare de capitalism de stat tendențial orientat de lozinci comuniste.
Tocmai condițiile istorice ale timpului, viața copleșitoare, nevoile imperioase care au împins oamenii să practice toate metodele de supraviețuire specifice societăților bazate pe dominația de clasă și, în același timp, să se iluzioneze, să viseze și să se revolte, au făcut să nu fie înțeleasă teoria lui Lenin, adică să se detașeze, în mod idealist, lozincile comuniste de baza obiectivă existentă, improprie atunci pentru comunism. Și tocmai din acest motiv nu s-a înțeles, cum vom vedea, stalinismul, „degenerarea” revoluției.
Opusă concepției lui Marx dar adecvată, pe atunci, caracterului național al capitalurilor în marș, social-democrația era „într-o țar㔠(ca să folosim expresia celebră, avansată de Troțki în legătură cu discuția despre posibilitatea construirii socialismului doar ca un proces mondial): ea presa în continuare pentru politici sociale în propriile țări Centru, luate izolat. Prin acest fapt, social-democrația era o manifestare a stîngii corespunzătoare timpului. Dar prin neînțelegerea revoluțiilor „socialiste” periferice, social-democrația occidentală a reprezentat deja o manifestare de criză a stîngii. Căci revoluțiile periferice au apropiat orizontul comunist, aceasta neînsemnînd că s-ar fi putut atunci transforma în revoluții comuniste, ci că au grăbit ritmul istoric al acestor țări și al lumii în general. Chiar dacă ele nu au fost revoluții comuniste, prin faptul că au pus problema transformărilor la scară planetară (omogenizarea Centru-Periferie din punctul de vedere al civilizației primei revoluții industriale), revoluțiile proletare leniniste au atacat capitalismul „într-o țar㔠(vitrina Centru a capitalismului, relația de sumă nulă inclusiv în raporturile economice internaționale).
Stalinismul inerent, deschis de aceste revoluții, fiind tot capitalism, nu a putut să atace capitalismul: lozincile socialiste (valorile socialiste care îl încadrau) nu puteau avea o forță mai mare decăt baza economico-socială de tip capitalist, și încă periferic. Capitalismul occidental era atunci înc㠄într-o țar㔠(concentrarea și centralizarea capitalurilor era încă doar pe plan național). Stalinismul a fost tot „într-o țară”, și o cauză principală pentru care stalinismul a căzut în fața capitalismului capitalului transnațional a fost tocmai superioritatea acestei etape a capitalismului față de stalinismul care a reprezentat încă o etapă a capitalului național (centralizat de stat; după cum tocmai acest caracter de stat al capitalismului stalinist a dat, în orice caz în timpul primei revoluții industriale, superioritatea stalinismului față de capitalismul capitalurilor individuale; atît din punctul de vedere al politicii sociale cît și din acela al unor performanțe economice). Pe măsura dezvoltării caracterului etatic al acestui capitalism occidental, și apoi a dezvoltării caracterului transnațional, superioritatea s-a transferat asupra capitalismului occidental. Capitalul din stalinism era mai puțin mobil, mai puțin eficient (datorită, în parte, și lozincilor socialiste care au acționat și ca o frînă pentru manifestarea capitalismului din stalinism, dar și datorită birocratizării statului etc.).
Și atunci, pentru că ceea ce a avut loc în realitate nu a fost comunism și nici construcția acestuia, ideea (lozinca) comunistă a fost cea incriminată. Această incriminare a aparținut și aparține dreptei. Dar și social-democrația timpului (ca și cea de astăzi) a avut o atitudine de neînțelegere față de revoluția leninistă.
Înțelegerea caracterului acestei revoluții ne permite și înțelegerea „stalinizării” sale.
Unii (troțkiștii) consideră că după moartea lui Lenin ar fi avut loc degenerarea revoluției socialiste, a „statului muncitoresc” inițial. Dar ab initio revoluția nu a fost socialistă, oricît a fost folosită mobilizarea lozincilor socialiste. Iar aceasta nu datorită modelului de organizare a partidului unic (acest model însuși a fost un răspuns la condițiile obiective de atunci), ci datorită inexistenței condițiilor obiective pentru comunism; încă o dată, tocmai acest fapt a determinat și organizarea partidului unic și caracterul dictatorial al regimului politic stalinist. Pentru înfăptuirea rolului proprietății de stat era oricum necesar un regim politic autoritar, iar pentru înfăptuirea unicității proprietății de stat, singura care permitea macroplanificarea etc., și în condițiile concrete de atunci (nivelul foarte rămas în urmă, sărăcia…), regimul politic a devenit dictatorial.
Dacă revoluția leninistă avea de gînd să învingă prin realizarea capitalismului de stat, superior atunci capitalismului capitalurilor individuale, ea nu putea să permit㠄dreptul la critică ostil㔠(R. Luxemburg). „Chinurile facerii” la Periferie nu puteau duce decît la excese (această explicație deterministă nu exclude, firește, nici explicațiile psihosociale nici vina concretă a indivizilor în tot acest proces) și nu puteau avea loc într-un regim de democrație politică specific țărilor dezvoltate. De fapt, critica – reclamată de R.Luxemburg – putea să fie îndreptată împotriva formei (vezi critica împotriva birocrației…), și, din acest punct de vedere, deși Lenin a susținut această critică alături de bolșevici, masa de birocrați și mai ales de oameni înapoiați a fost refractară acestei critici pentru că sărăcia a determinat ca revoluția să fie pentru acești oameni înapoiați un mijloc de a scăpa de sărăcie aplicînd, firește, modelul comportamental al conducătorilor și funcționarilor din societățile bazate pe dominație, și mai ales din societățile periferice; aici administrația nu era în primul rînd o chestiune tehnică (îndeplinită de birocrația subordonată burgheziei), ci o chestiune de putere (însușită și de birocrație pe contul său). Modelul revoluției comuniste este însă opus celui al revoluției burgheze, insista însă demult Marx: revoluția burgheză nu desființează privilegiile (dominația de clasă), ci doar le transferă asupra altor protagoniști; revoluția comunistă trebuie să desființeze privilegiile (dominația). Critica împotriva formei, critică socotită de către Lenin sine qua non tocmai pentru întărirea cadrului valoric socialist al capitalismului de stat „socialist”, tocmai pentru grăbirea modernizării acestuia și astfel pentru apropierea orizontului comunist, a fost însă jugulată de noua clasă conducătoare a acestui capitalism (desigur, chiar în timpul vieții lui Lenin).
Dar critica era îndreptată și împotriva conținutului, iar această critică este făcută din perspectiva altor forme de proprietate. Ca urmare, Lenin și comuniștii nu puteau s-o promoveze dacă nu doreau înfrîngerea revoluției. Așa se explică desființarea fracțiunilor, a partidelor și aservirea sovietelor în care majoritatea erau erau acei oameni înapoiați. În ceea ce privește pluralismul formelor de proprietate, într-o țară periferică atunci nu putea avea loc acest pluralism; (N.E.P.-ul însuși presupunea predominanța statului, controlul asupra micii proprietăți, asupra concurenței etc.); dacă revoluția își propunea nu un simplu capitalism de stat, ci un capitalism de stat orientat de valori socialiste, capabil să accelereze ritmul istoric etc. și nu să eșueze într-o nouă evoluție a micii proprietăți care se concentrează etc. pe seama maselor. De asemenea, în capitalism este într-adevăr necesar pluralismul formelor de proprietate, dacă nu de facto cel puțin de jure, pentru ca dominația marilor proprietăți să fie suportabilă, pentru ca să existe aliații mic-burghezi, consensul clasei mijlocii. (Dar acest pluralism presupune și proprietate obștească). Tendința vizibilă a proprietății private „pluraliste” este însă tocmai concentrarea și centralizarea sa, predominanța cvasiabsolută a marelui capital transnațional. Sensul acestei tendințe poate fi astfel proprietatea socială, de tip comunist, proprietate care nu este, într-adevăr, pluralistă în sens capitalist.
Dar dacă termenul de revoluție descrie trecerea de la un sistem economico-social la altul, atunci în formula „revoluția leninist㔠termenul de revoluție este folosit metaforic; ca și revoluțiile de la 1848, și revoluția leninistă a fost în sistem, conținînd și un aspect de continuare a raporturilor de dominație de clasă specifice dar și un aspect de discontinuitate, de opoziție față de relațiile capitaliste (opoziție manifestată de către valorile socialiste). Însă ca impulsuri de accelerare a istoriei, chiar lăsînd la o parte modalitățile de desfășurare și antrenare a unor mase eroice, revoluțiile în sistem pot fi denumite, legitim, revoluții.
Revoluția leninistă nu a putut fi, din capul locului, indiferent de iluziile și entuziasmul milioanelor de oameni, decît o revoluție în sistem, prin care s-a realizat o etapă superioară a capitalismului: capitalismul monopolist de stat. Revoluțiile de la 1848 au întărit puterea marii burghezii, și anume a celei industriale, și au fost astfel pragul etapei capitalismului clasic, al liberei concurențe. Revoluția leninistă a fost pragul capitalismului monopolist de stat, chiar mai desăvîrșit ca în capitalismul occidental postbelic, tocmai prin unicitatea proprietății de stat (care reprezenta, la scară națională, o prefigurare a concentrării și centralizării maxime a capitalului).
Din punctul de vedere al forțelor de producție și al relațiilor de producție, revoluția leninistă nu a fost niciodată socialistă, pentru a degenera apoi. Ca urmare, nici statul, care trebuia să implementeze nu numai capitalismul de stat, ci și valorile socialiste, nu putea să fie „muncitoresc”. El putea să fie, de la început, după cum a și fost, un stat contradictoriu: socialist sau muncitoresc, la nivelul vîrfului (a conducerii, bolșevice), și birocratic deci capitalist birocratic, la nivelul bazei (a masei de funcționari). Pentru ca statul să fi fost la început muncitoresc, ar fi trebuit să existe congruența dintre vîrf și bază, la nivelul statului dar și la nivelul societății în general.
Pe scurt, revoluția a fost de la început „stalinistă”; altfel spus, condițiile obiective ale timpului au făcut ca revoluția proletară leninistă să conțină în sine „gena” degenerării, manifestată pe măsura apariției unor factori specifici. Această explicație nu duce defel la deprecierea revoluției leniniste, la considerarea sa drept o greșeală (poziție comună a dreptei și, în bună parte, a social-democrației).
Singura modalitate ca acest caracter „stalinist” al revoluției să fi fost procesual minimizat ar fi fost susținerea revoluției de către întreaga stîngă mondială: prin inițierea unei revoluții într-o țară Centru, ca Germania (fapt sperat cu ardoare de către Lenin) sau, în în lipsa unui asemenea proces, prin sprijinirea ideologică a revoluției ruse; și, în orice caz, prin continuarea analizei marxiste despre forțele și relațiile de producție, despre condițiile obiective și subiective al comunismului și ale revoluției. Acestă analiză, ca și această susținere a revoluției, nu au avut loc, tot datorită determinării istorice.
De aceea, după moartea lui Lenin (care, reamintim, vorbea despre capitalismul de stat controlat socialist care trebuia construit în Rusia sovietică), stînga mondială intră deplin în criză (o manifestare timpurie a crizei a fost social-democrația bernsteinistă. Această manifestare a fost totuși acoperită de leninismul care a reprezentat o continuare a creației marxiste, și prin critica sa la adresa limitei capitalismului de atunci – care nu intrase încă sistematic în etapa sa monopolistă de stat – și prin critica sa la adresa structurii ca atare a capitalismului de atunci, „într-o țară”).
Am menționat mai sus că social-democrația interbelică a fost o manifestare a crizei instalate în stînga mondială.
O altă manifestare a fost Troțki.
Prin lupta sa pentru o nouă mișcare internațională și internaționalistă a stîngii , Troțki a fost totuși cel mai însemnat reprezentant al stîngii din epocă. De asemenea, prin insistența sa asupra imposibilității construirii socialismului într-o țară, prin evidențierea caracterului mondial al capitalismului, comunismului și al prefacerilor revoluționare, Troțki reprezintă un moment în care există, din nou, tendința de a depăși criza stîngii.
Numai continuarea analizelor în această direcție a caracterului mondial (dar aceasta presupune o înțelegere mereu mai fină a corelațiilor dintre forțele și relațiile de producție, ca și, desigur, cu suprastructura) ar fi permis, după moartea lui Troțki, dezvoltarea stîngii mondiale, manifestarea la nivelul teoriei (doar, deoarece criza stîngii nu poate fi depășită doar la nivelul teoriei) a tendinței de depășire a crizei sale. Căci social-democrația postbelică este, ca și înainte, rămasă în urmă, parohială: ea vizează politici sociale „într-o țară”, lupta pentru welfare cu propriile categorii stăpînitoare din propriile țări dezvoltate, indiferent de prețul plătit de restul lumii și în iluzia că treptat (cum?) se va generaliza pe întregul glob aceeași politică socială înaltă (dar, de peste 20 de ani, se evidențiază tendința contrară a „contaminării” periferice a politicii sociale din țările Centru: capitalul transnațional presează pentru coborîrea standardelor politicii sociale, inclusiv în aceste țări).
În ceea ce privește momentul Troțki, viziunea realmente revoluționară a acestuia a fost trasă înapoi tocmai de faptul că, nefăcînd o analiză marxistă a condițiilor obiective ale revoluției, nu a făcut nici o analiză consecventă a structurii sociale a revoluției. Căci, în logica teoriei marxiste, revoluția comunistă nu poate fi o revoluție a vîrfurilor care antrenează și masele, aflate însă la un nivel de conștiință redus (o asemenea imagine este tributară tocmai inexistenței condițiilor obiective ale comunismului și, în același timp, tocmai existenței deja a relațiilor de producție moderne, a primei revoluții industrale – chiar dacă la un nivel jos într-o țară sau alta – și a clasei muncitoare industriale a acestei revoluții). Revoluția comunistă nu poate să fie decît o revoluție conștientă a majorității populației care, pe baza condițiilor obiective create de capitalismul însuși, ajunge să simtă și să înțeleagă anacronismul relațiilor de dominație, caracterul ireconciliabil al contradicțiilor dintre relațiile capitaliste și interesele de salvgardare a speciei umane însăși, a civilizației tehnologice, a întregii ambianțe… și ajunge să fie capabilă să se autoconducă, fără capital, și invers față de conducerea piramidală. Or, revoluția leninistă nu a fost legată de o asemnea situație.
Ce putea însă să facă Troțki? Nu cumva, dacă ar fi ajuns la explicația noastră de mai sus, ar fi încetat să fie un lider comunist datorită însușirii unui anumit fatalism, pesimism și scepticism izvorîte din această explicație?
Cum știm, Troțki a făcut cea mai fundamentată critică de la stînga a stalinismului; dar ca „stat muncitoresc degenerat”. Iar pentru a preîntîmpina eșuarea totală a revoluției socialiste într-o restaurație capitalistă (expresă, spunem noi), deci o curățare a sistemului de valorile socialiste, ca în 1989, adică pentru a pregăti revoluția mondială, în opoziție cu „socialismul într-o țară”, Troțki s-a luptat pentru constituirea unei noi Internaționale, a IV-a, opusă Cominternului stalinizat. Pentru apărarea valorilor socialiste din U.R.S.S., a promovat ideea apărării U.R.S.S. de agresiunea fascistă: chiar dacă era un „stat muncitoresc degenerat”.
Din punct de vedere practic, Troțki nu putea face mai mult. Din punct de vedere teoretic, dacă ar fi înțeles constrîngerile aspectelor obiective (deci că revoluția leninistă nu era comunistă și nici nu existau în perspectiva imediată condiții pentru aceasta) ar fi ajutat aceasta la ceva? Fără îndoială. S-ar fi replicat mai serios, mai convingător, și dreptei, și social-democrației, și stalinismului; rezistența în fața  propagandei manipulatoare și alienante ar fi fost mai mare. S-ar fi înțeles mai bine structura socială a stîngii, ca și baza de masă a diferitelor tipuri de protest, opoziție socială, activism social. S-ar fi putut creiona o strategie politică mai coerentă, consistentă și eficientă a stîngii. Toate acestea printr-un avînt mai serios (antidogmatic, antistalinist) al teoriei marxiste. Probabil însă că însăși depășirea crizei stîngii la nivelul teoriei nu a fost posibilă în orice/acele condiții. Nu este vorba aici de o învinovățire a lui Troțki, ci de evidențierea determinării sale istorice. (Și, firește, această analiză este foarte seacă: ea pare că nu ține seama de greutățile extraordinare, de creativitatea lui Troțki, de eroismul său). „Vina” lui Troțki rezidă astfel nu în mesajul său ideatic, ci în lipsurile, istoric determinate, ale teoriei sale.
Criza stîngii s-a adîncit după moartea lui Troțki.
Social-democrația „într-o țară”, închistată și automulțumită în welfare state-ul său. Astăzi, social-democrația care este, în ultimă instanță, subordonată capitalului, astăzi transnațional și mai degrabă insensibil la social, își dovedește criza prin incapacitatea sa de a se autocritica, de a se orienta altfel decît spre susținerea „drepturilor omului” și ale acțiunilor „umanitare” (vezi bombardarea Iugoslaviei). În ce sens, lăsînd la o parte, afirmațiile lozincarde, mai aparține astăzi social-democrația stîngii? Și în ce sens reprezintă astăzi social-democrația „marea” alternativă de stînga?
Stînga nesocial-democrată a fost și este și ea în criză.
Stalinismul a învîrtit dogma socialismului „într-o țară”; „victorios”: în 1989 ar fi dispărut doar datorită mașinațiunilor dreptei mondiale.
Troțkismul postbelic a fost și el o manifestare a crizei istorice a stîngii.
Troțkiștii nu și-au pus problema de ce nu-i urmează masele. Nici ei nu au făcut o analiză marxistă a nivelului postbelic și actual al forțelor de producție, a noii structuri sociale legate de terțiarizarea economiilor dezvoltate și, astăzi, de cea de a doua revoluție industrială. Nici ei nu au înțeles că, într-o societate precară, bazată pe dominația de clasă, cea mai mare parte a maselor, incapabile deocamdată să se autoconducă (la scară planetară), este determinată să-și împlinească nevoile prin integrarea  în această societate; ei nu au înțeles că revoluția comunistă nu este revoluția celor săraci (deși astăzi a doua revoluție industrială accentuează polarizarea lumii; iar săracii se revoltă din cînd în cînd; dar revolta nu înseamnă revoluție comunistă; în același timp, deși revoltele sînt supape/integrate în sistem, ele produc totuși urmări, accentuînd contradicțiile în forme noi; deși clasele dominante învață și ele, din revolte, să controleze mai bine societatea, totuși prin revolte se acumulează și cunoștințele sociale ale maselor dominate și astfel se apropie orizontul comunist); ci este revoluția forței de muncă a celei de a doua revoluții industriale, cu un înalt nivel informațional și, deși proletare, nu sărace în vechea  formă a sărăciei legate de precaritatea mijloacelor de producție. (Astăzi, „infosăracii” – Toffler – constituie și/mai degrabă o bază de masă pentru contrarevoluție).
Troțkiștii au susținut, de peste 50 de ani, iminența revoluției socialiste deoarece capitalismul s-ar fi aflat în criză de sistem. Pentru ei, toate fenomenele critice din economia capitalistă actuală ar constitui avanpremiera unei revoluții iminente.
Or, deși un sistem se află în faza sa ascendentă numai cît timp se luptă cu vechile relații și le construiește pe cele noi, proprii – iar capitalismul occidental (Centrul) a reușit acestea înfăptuind prima revoluție industrială și libera concurenț㠖 faza sistemului este, în ultimă instanță, și în funcție de nivelul la care a ajuns construirea noii clase înlocuitoare.
Construcția acestei forțe sociale înlocuitoare a început în timpul primei revoluții industriale, prin clasa muncitoare industrială. Dar această clasă nu poate înlocui burghezia la conducerea societății. De aceea, noua forță socială este nu clasa muncitoare industrială, ci, am numit-o cu termenul consacrat de proletariat, proletariatul în integralitatea sa (deci nu doar muncitorii, dar nici doar intelectualii primei revoluții industriale, bazată pe ruptura dintre munca fizică și cea intelectuală, dintre „umanioare” și tehnică): exploatații capitalismului transnațional și ai celei de a doua revoluții industriale .
Așadar, faza descendentă a capitalismului a început doar odată ce s-a înfăptuit prima revoluție industrială. Panta acestei faze a fost lentă atît timp cît nu a început a doua revoluție industrială și transnaționalizarea capitalului. Aceste ultime procese reprezintă și elementele structurale ale noului sistem, condițiile obiective ale posibilității transformării capitalismului, pregătite de capitalismul însuși. (Același mecanism este și în evoluția sistemelor economico-sociale premoderne: tranziția la noul sistem are loc în cel vechi). Pregătirea comunismului (prima sa „fază”) începe în capitalismul actual. Tranziția la comunism nu implică doar „prima faz㔠a comunismului, ci și ultima fază a capitalismului.
Criza de sistem a capitalismului nu este totuși echivalentă cu faza descendentă a sistemului, ci se conturează și agravează doar pe măsura dezvoltării capitalismului transnațional și a celei de a doua revoluții industiale, căci doar acum se conturează (doar „în sine”) proletariatul în integralitatea sa, forța socială înlocuitoare a claselor dominante. Mai mult: astăzi asistăm la concomitența crizei de sistem (demarate, să spunem, de 10 ani) și a etapei ascendente a capitalismului transnațional (etapă ascendentă demonstrată și de faza ascendentă a ciclului lung actual, pînă prin 2010-2020).
Revoluția socialistă nu poate avea loc în această etapă. Dar ea nu este iminentă nu numai în funcție de condițiile obiective, dar și de cele subiective. Iar înfăptuirea acestora implică și autocritica stîngii, conștientizarea crizei sale istorice.
Cîteva elemente ale teoriilor troțkiste, cele mai interesante în cîmpul stîngii, evidențiate aici, concretizează evaluarea noastră despre faptul că și troțkismul postbelic este tributar crizei istorice a stîngii.
- Troțkiștii din Secretariatul Unificat considerau în anii ’60 că ar fi fost posibilă evoluția pozitivă a țărilor socialiste prin reforme.
(Dar și social-democrații și viitorii eurocomuniști împărtășeau atunci această opinie; abia din anii ’80 social-democrații și eurocomuniștii au revenit la vechea idee a social-democrației care identifica stînga numai cu ea. Și ce fel de reforme? Aici troțkiștii și social-democrații erau opuși; troțkiștii erau utopici: ei considerau, fără analiza condițiilor obiective, că ar fi fost posibilă o reală democrație muncitorească (sovietică) ce ar fi fost capabilă să învingă birocrația conducătoare, inclusiv pe plan economic; pe de altă parte, social-democrații considerau că soluția era trecerea la democrație politică burgheză, pluripartidism, abolind rolul conducător al partidului comunist , ca și introducerea pluralismului formelor de proprietate. Deci problema nu a fost numai că stalinismul a presupus un regim politic dictatorial (și sigur că în orice sistem bazat pe dominație regimul politic democratic este preferabil celui dictatorial) ci și că, în concepția unor reprezentanți ai stîngii, perfecționarea spre socialism a stalinismului ar fi constat pur și simplu în democratizare. A propos de această concepere a reformelor, nu reprezintă și social-democrații și troțkiștii manifestări de criză a stîngii?).
- Astăzi troțkiștii consideră că trebuie sprijinite forțele politice care păstrează, în Est, politicile sociale. (Foarte bine. Dar care sînt aceste forțe? Impresia mea astăzi este că nu fosta birocrație, reciclată more capitalisto democratico, este aceea care ar putea apăra cuceririle sociale, ci, deși indirect, burghezia transnațională care impune respectarea legilor, deși antisociale, micșorînd totuși corupția îngrozitoare care agravează problemele sociale. Conștientizarea cauzelor fundamentale ale problemelor sociale nu va apărea la nivelul maselor atît timp cît aceste cauze sînt învăluite în halo-ul de corupție care le îneacă acum).
- După 1924, capitalismul a fost în criză, considerau troțkiștii ortodocși.
(Deși ei nu specificau despre ce fel de criză era vorba. Nu a fost o criză de sistem, deși atunci faza descendentă a sistemului a fost ilustrată și agravată de faza descendentă a ciclului lung de atunci, de criza primei revoluții industriale, și, desigur, și de criza politică interbelică). Dar ortodocșii au atras atenția corect asupra contribuției stalinismului, pe care ei au absolutizat-o însă, la menținerea capitalismului occidental: au fost interesele comune ale unor categorii dominante diferite de a zădărnici valorile revoluționare.
- Continuînd teza lor desre iminența revoluției, troțkiștii au apreciat greșit că Europa ar fi fost coaptă pentru revoluție în 1989, prin zdruncinarea imperialismului prin evenimentele anului.
- Și tocmai pentru că nu înțeleg rolul condițiilor obiective, ei simplifică lucrurile reclamînd doar nevoia conducerii bune pentru proletariat (de fapt, ei numesc „muncitorii”).
- Și troțkiștii vorbesc „despre restaurarea capitalismului” în Est, opunîndu-i-se.
(Conform imaginii noastre, nu este vorba de vreo restaurație a capitalismului – ci doar, desigur, de desființarea cadrului valorilor legitimatoare socialiste și de restaurarea valorilor legitimatoare capitaliste – stalinismul fiind tot capitalism, deși special. Iar includerea Estului în sfera de dominație a capitalului transnațional este, deși traumatizantă pentru categorii largi de populație, determinată de logica procesului capitalist. Oricum, lozinca abolirii restaurației nu este eficientă decît însoțită de critica marxistă a stalinismului; soluția abolirii restaurației nu este, desigur, întoarcerea înapoi la stalinism; dar, dacă vrem să clarificăm aceasta maselor, ce nevoie avem de conceptul de restaurație capitalistă?).
- Specificul troțkiștilor este însă accentuarea tezei despre „socialismul într-o țară”.
(Această teză și poziția troțkiștilor în general, legată de această teză este justă. Unii critici ai troțkiștilor consideră teza falsă sau cel puțin exagerată, deoarece statul național dezvoltă forțele de producție, deci n-ar exista nici o contradicție între forțele de producție și stat, „nici în capitalism”. Ei bine, această contradicție începe să existe astăzi și apoi contradicția nu a fost atît de evidentă deoarece și capitalismul anterior transnaționalizării s-a bazat pe reglarea „într-o țar㔠– reformele sociale, focalizarea națională a dezvoltării forțelor de producție. „Socialismul” a fost și el „într-o țară”, chiar dacă exista blocul economic și militar. De aceea, de exemplu, nu este prea dificilă coexistența Chinei cu Hong-Kong-ul, cu atît mai mult cu cît transnaționalizarea capitalului își pune amprenta și asupra Chinei, și nu numai asupra Hong-Kong-ului).
- Este oarecum de înțeles poziția troțkiștilor ortodocși: ei pleacă de la nevoia de politici sociale;
(Dar pentru îndeplinirea acestei nevoi ei nu propun și nu discută nici proprietatea socială, de tip comunist, nici condițiile capitaliste; iar menținerea proprietății de stat și a economiei centralizate nu este nici un obiectiv realist nici unul atrăgător. Cum am văzut, comunismul înseamnă altceva).
- Troțkiștii nu au dat decît răspunsuri „de coloratur㔠la întrebarea: de ce de birocratizare s-a contaminat o întreagă categorie socio-profesională.
(Dar condițiile istorice grele, inedite, dispariția celor mai mulți adevărați bolșevici în războiul civil etc. nu reprezintă explicații structurale, necesare și pentru alte cadre spațio-temporale).
- Opoziția unor troțkiști față de cointeresarea materială în stalinism, și în general în societățile bazate pe dominație și lipsuri, este absurdă.
(Ea ilustrează faptul că troțkismul a prezentat, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, și trăsăturile unui fel de socialism utopic nou; dar chiar prin aceste trăsături, troțkismul a fost o manifestare a crizei istorice a stîngii. Chiar dacă socialiștii utopici au și ei un rol; din păcate, ei nu pot scoate stînga din criza sa istorică, păstrîndu-și concepțiile; oare romantismul și activismul lor, meritorii atunci cînd asistăm astăzi la un reflux de proporții al stîngii, sînt suficiente pentru înlocuirea acestui reflux?).
Datorită refuzului lor de pînă acum de a dezbate critic propria activitate și problemele societății ultimului secol, există pericolul ca troțkiștii să rămînă în secte istorice ale stîngii. Or, în principiu, ei se pot constitui în noduri ale unei rețele mondiale a stîngii. Căci de o asemenea rețea este nevoie.
Sigur că retrospectiva este mai ușoară decît analiza din miezul evenimentelor. Dar „marxismul critic” (și autocritic, desigur) este modalitatea de a depăși criza stîngii actuale. Comunismul nu este o utopie, ci este prefigurat în capitalismul „de tip nou” care se înfiripă astăzi; și astfel comuniștii (indiferent dacă păstrează acest nume sau nu, deși…) nu vor rămîne o sectă, cum pronostica o fostă marxistă (o elevă a lui Lukacs), convertită la cîntarea capitalismului democratic. Este însă timpul revirimentului lor. De aceasta depinde depășirea crizei istorice a stîngii.
Din criza de sistem a capitalismului,pe care am menționat-o mai sus, reiese și criza dreptei. Iar criza dreptei și criza stîngii sînt legate: caracterul nesatisfăcător al stîngilor descrise mai sus și, desigur, caracterul nesatisfăcător al dreptei democratice (sub toate înfățișările partidelor sale) fac loc extremei drepte (vezi Austria, Flandra…). Nu este cazul să ne amăgim cu dulcege iluzii social-democrate sau despre umanismul etern, deasupra determinărilor sociale concrete: formula lui Marx, pe care astăzi o agită doar troțkiștii, „socialism sau barbarie”, este adevărată. Noi știm că socialismul nu este doar rezultatul dorințelor, ci al fenomenelor obiective; știm că pînă la coacerea condițiilor obiective ale comunismului societatea trece și va trece prin momente nedorite de barbarie. În același timp, nu avem o concepție automatistă: nu considerăm că relațiile comuniste se vor instaura automat, pe măsura coacerii condițiilor lor obiective și indiferent de fundalul de adîncă înstrăinare de astăzi, indiferent de valorile spirituale dominante, de conștiința și psihologia socială. Condițiile obiective înseși sînt legate de reacțiile subiective, trec prin acestea.
Comunismul este o chestiune de luptă, teoretică și practică, actuală. Orizontul comunist este în funcție și de noi toți. Căci – și „socialism sau barbarie” înseamnă și aceasta – viitorul comunist nu este predestinat; istoria nu este o săgeată cu vîrful în sus, ci coroana unui arbore; istoria este deschisă. Responsabilitatea generațiilor actuale este imensă și eșuarea oamenilor „de stînga” în susținerea dominației roade această responsabilitate. O rețea internațională a marxismului, în dialog cu întreaga societate, este necesară.
 
  1.   deci intrarea capitalismului în etapa sa monopolistă de stat a fost inaugurată de… Rusia sovietică.
  2. chiar dacă, sau poate, cu atît mai mult cu cît au loc și prin proteste, și nu numai prin loialitate, abandon, apatie.
  3. deci nu numai clasa muncitoare industrială este o clasă revolută, ci și intelectualitatea primei revoluții industriale. Abia noua relație dintre munca fizică și cea intelectuală, dintre construcție și concepție, dintre creier și mînă, dintre artă și știință și tehnică, determinată de cea de a doua revoluție industrială, generează în perspectivă noua intelectualitate, adică, pentru cea mai mare parte a acesteia, proletariatul în integralitatea sa.
  4. Cum putea fi păstrată predominanța proprietății de stat, necesară pentru politici sociale, în condițiile precarității, dacă se abolea monopolul partidului susținător al acestei predominanțe?

  5.