Lucrarea descrie, în primul rînd, procesul social prin care s-a trecut de la o etapă de început, primitivă, a capitalismului, la o etapă consolidată a sa.

În prima etapă, ilustrată de domnia lui Ludovic Filip, clasa conducătoare a fost aristocraţia financiară. Rolul său a fost emblematic pentru etapă: aristocraţia financiară a fost sinteza Restauraţiei; o clasă care a profitat de stat, aşa cum a făcut şi nobilimea la sfîrşitul feudalismului, o clasă aristocratică şi, în acelaşi timp, nelegată în principal de stăpînirea pămîntului (productivă şi feudală) ci de stăpînirea finanţelor (sector al serviciilor, modern).

Marx face o analiză de clasă a procesului: ruinarea statului de către aristocraţia financiară prin umflarea birocraţiei pentru a impune deficitul statului, din care a cîştigat prin valorificarea oscilaţiilor valorii rentelor de stat, obţinînd concentrarea şi centralizarea puterii sale financiare, şi, încă o dată, ruinarea statului prin contracte frauduloase. Acumularea primitivă a capitalului a fost legată de caracterul birocratic (dominaţia neruşinată) specific întregii tranziţii la un capitalism consolidat: „goană după îmbogăţire nu cu ajutorul producţiei, ci printr-o abilă însuşire a bogăţiei străine deja existente,… venind în conflict permanent cu înseşi legile burgheze" (p. 14-15).

Şi „Prin metodele ei de cîştig, ca şi prin plăcerile ei, aristocraţia financiară nu e nimic altceva decît lumpemproletariatul renăscut pe culmile societăţii burgheze" (p. 15).

Izbucnirea nemulţumirilor a fost accelerată de „două evenimente economice de importanţă mondială" (p.16): boala cartofului şi recoltele proaste din 1845 şi 1846, şi criza generală comercială şi industrială din Anglia.

Datorită crizei, marii fabricanţi şi negustori a căror activitate era legată de relaţiile externe s-au reorientat spre interior; firmele mari franceze au ruinat astfel mica burghezie franceză.

Şi ca urmare a acestui fapt, burghezia industrială a pornit campania banchetelor pentru o reformă electorală care să o introducă în „ţara legală" (cu drept de vot). Guizot şi Camerele nu au acceptat: are loc ciocnirea dintre popor şi armată, aceasta este dezarmată şi se instalează guvernul provizoriu.

Guvernul provizoriu era un „compromis între diferitele clase care răsturnaseră prin eforturi comune monarhia din iulie (a lui Ludovic Filip – n.n.), dar care aveau interese antagoniste" (p.17).

Majoritatea acestor clase era formată din burghezie (mica burghezie republicană, burghezia republicană, opoziţia dinastică); minoritatea era clasa muncitoare (cu doar 2 reprezentanţi în guvern).

Probabil că reprezentantul ideologic cel mai percutant nu putea să fie decît cel al compromisului însuşi: „Lamartine în guvernul provizoriu nu era propriu-zis exponentul unui interes real oarecare, exponentul unei anumite clase; el era întruchiparea a însăşi revoluţiei din februarie, a insurecţiei comune, cu iluziile ei, cu poezia ei, cu conţinutul său imaginar şi cu frazeologia ei. De altfel, purtătorul de cuvînt al revoluţiei din februarie aparţinea atît prin poziţia cît şi prin vederile sale burgheziei" (p.17).

Interesele antagoniste ale revoluţiei din februarie 1848 se vădesc de la început. Guvernul provizoriu încearcă să se sustragă influenţei clasei muncitoare care voia să se proclame republica, un semn al anulării Restauraţiei şi al continuării proletare a revoluţiei franceze. Pe 25 februarie, muncitorii obţin proclamarea republicii bazate pe votul universal, deoarece raportul de forţe momentan le era favorabil: „baricadele nu fuseseră încă înlăturate, nici muncitorii dezarmaţi, iar unica forţă care le putea fi opusă era garda naţională" (p.18).

Dar „Impunînd guvernului provizoriu şi prin aceasta întregii Franţe republica, proletariatul a trecut imediat ca partid independent, dar a provocat întreaga Franţă burgheză la luptă împotriva lui. Ceea ce cucerise el era terenul pentru lupta sa de emancipare revoluţionară, şi nicidecum această emancipare însăşi" (p.18) (subl. ns.).

Nu existau condiţiile obiective (şi, desigur, subiective) pentru emanciparea muncitorilor, dar aceasta nu însemna că presiunea lor eroică era în zadar; tocmai această presiune (şi ea) este creatoare de asemenea condiţii: „Republica din februarie trebuia, dimpotrivă, să desăvîrşească dominaţia burgheziei, lăsînd să intre în sfera puterii politice, alături de aristocraţia financiară, toate clasele posedante… Votul universal i-a instituit pe proprietarii nominali, pe ţărani, care alcătuiesc marea majoritate a poporului francez, arbitri ai destinelor Franţei" (p.18).

În iulie 1830, „muncitorii cuceriseră monarhia burgheză… monarhia încadrată de instituţii republicane" (p.18-19).

În februarie 1848, „republica s-a văzut silită să se prezinte ca o republică încadrată de instituţii sociale. Proletariatul parizian a smuls şi această concesie" (p.19).

Tactica burgheziei este, fireşte, aceea de a izola şi anula puterea proletariatului: sediul Comisiei speciale permanente pentru îmbunătăţirea situaţiei clasei muncitoare nu a fost pus la guvern şi nu avea nici buget nici putere executivă. Dar nu se putea altfel: revendicările… în măsura în care depăşeau cadrul republicii burgheze, nu se puteau exprima decît prin nebuloase deziderate pioase. De aceea, atunci muncitorii au căutat să-şi apere interesele alături de burghezie: „La fel cum muncitorii au crezut că se pot emancipa alături de burghezie, tot aşa ei au crezut că, alături de celelalte naţiuni burgheze, pot înfăptui, înăuntrul frontierelor naţionale ale Franţei, o revoluţie proletară. Dar relaţiile de producţie din Franţa sînt condiţionate de comerţul exterior al Franţei, de poziţia ei pe piaţa mondială şi de legile acesteia; cum putea Franţa să le sfărîme fără un război revoluţionar european care să aibe repercusiuni asupra despotului pieţei mondiale, Anglia?" (p. 20).

Şi iată o subliniere care nu trebuie uitată astăzi; nu trebuie să nu vedem mai departe de cadrul concret istoric, analizat de Marx: „Dezvoltarea proletariatului industrial este de altfel condiţionată de dezvoltarea burgheziei industriale. Abia sub dominaţia acesteia capătă el acea largă existenţă naţională care poate face din revoluţia lui o revoluţie naţională, abia atunci creează el mijloacele de producţie moderne, care devin totodată mijloace pentru eliberarea sa revoluţionară… Dar revoluţia din februarie nu era oare ea îndreptată nemijlocit împotriva aristocraţiei financiare? Acest fapt dovedea că burghezia industrială nu domina Franţa. Burghezia industrială nu poate domina decît acolo unde industria modernă dă tuturor relaţiilor de proprietate structura care îi corespunde, şi această forţă o poate dobîndi industria numai acolo unde a cucerit piaţa mondială, căci graniţeţe naţionale nu sînt suficiente pentru dezvoltarea ei" (p. 20).

De aceea, „Lupta împotriva capitalului în forma sa dezvoltată modernă, în faza sa culminantă, lupta muncitorului salariat industrial împotriva burghezului industriaş este în Franţa un fenomen parţial… Muncitorii francezi… nu puteau clinti cîtuşi de puţin din ordinea burgheză înainte ca mersul revoluţiei să fi ridicat masa naţiunii care se afla între proletariat şi burghezie… împotriva acestei ordini… să o fi silit să se alăture proletariatului ca o avangardă a lor" (p. 21).

Ca urmare, predominanţa burgheziei în guvernul provizoriu îşi spune cuvîntul: „Tînăra republică îşi făcea un merit special în a nu speria pe nimeni" (p. 22).

Pentru a arăta burgheziei că este guvernul său, guvernul republican a plătit încă înainte de termen dobînzile la rentele de stat deţinute de către marea burghezie; ca urmare, visteria s-a golit, sumele aflate în casele de economii au fost confiscate şi transformate în datorie publică nerambursabilă; mica burghezie, sărăcită şi mai mult, a devenit astfel un duşman al republicii, pe care o învinuia de propria ei nenorocire; la fel, în loc să lase băncile să se falimenteze, ca urmare a propriei lor politici de creditare, şi să creeze banca naţional㠖 ceea ce ar fi însemnat controlul naţional asupra creditului, guvernul a dat un curs forţat monedei, a dat băncii Franţei în gaj pădurile statului pentru un împrumut dat tocmai aristocraţiei financiare.

De asemenea, guvernul a impus un nou impozit, dar nu pentru cei bogaţi ci pentru ţărani: „În timp ce revoluţia din 1789 începuse prin a despovăra pe ţărani de servituţile feudale, revoluţia din 1848, pentru a nu periclita capitalul şi a menţine în funcţiune maşina lui de stat, se anunţa populaţiei rurale cu un nou impozit" (p. 25).

Ţărănimea devine şi ea antirepublicană şi contrarevoluţionară, opusă proletariatului parizian, socotit de ea ca parazit beneficiar al impozitelor.

Această tactică a guvernului provizoriu a reflectat caracterul său burghez: „Recunoscînd poliţele pe care vechea societate burgheză le trăsese asupra statului, guvernul provizoriu a ajuns la discreţia ei… El a fost nevoit să consolideze şubredele relaţii burgheze pentru a se putea achita de obligaţii exigibile doar în cadrul acestor relaţii… concesiile, promisiunile făcute proletariatului (erau resimţite) ca tot atîtea cătuşe care trebuiau sfărîmate" (p. 26).

Guvernul se pregăteşte pentru aceasta, creînd gărzile mobile şi Atelierele naţionale.

La 4 mai s-a întrunit Adunarea constituantă, izvorîtă din alegerile generale directe. Votul universal avea meritul „de a dezlănţui lupta de clasă, de a face ca diferitele pături de mijloc ale societăţii burgheze să-şi trăiască într-o scurtă perioadă de timp iluziile şi decepţiile lor" (p. 30).

Burghezia nu se arăta decît sub masca republicanismului. Republica de la 4 mai „nu este republica impusă de proletariatul parizian… nu este republica cu instituţii sociale, imaginea pe care o aveau înaintea ochilor luptătorii de pe baricade… ci… republica burgheză" (p. 30).

Burghezia trebuia să înfrîngă proletariatul cu arma în mînă, cu aceleaşi mijloace cu care începuse revoluţia din februarie: „trebuia să li se arate (muncitorilor) că sînt sortiţi înfrîngerii de îndată ce nu mai luptă împreună cu burghezia, ci împotriva ei" (p. 31).

Burghezia este aceea care a silit muncitorii să facă insurecţia din iunie, tocmai pentru a-i înfrînge. Această înfrîngere trebuia să fie şi un semnal pentru mica burghezie care, pe 11 iunie (deci înainte de 23 – ziua insurecţiei) a încercat „o insurecţie în limitele raţiunii pure, adică o insurecţie pur parlamentară" (p. 68), în numele Constituţiei, pentru a nu descătuşa puterea muncitorilor: „insurecţia din iunie a făcut pretutindeni pe continent să sporească siguranţa de sine a burgheziei, îndemnînd-o să încheie o alianţă făţişă cu monarhia feudală împotriva poporului" (p. 34).

Burghezia îşi ierarhizează şi etapizează obiectivele strategice, în funcţie de caracterul imediat, arzător, al lor. „Franţa trebuia să păstreze… pacea în afară, ca să poată duce războiul civil în interior. Astfel, popoarele care începuseră lupta pentru independenţa lor naţională au fost lăsate la cheremul supremaţiei Rusiei, Austriei, Prusiei" (p. 34).

Dar „totodată soarta acestor revoluţii naţionale a fost subordonată revoluţiei proletare, răpindu-li-se caracterul lor aparent de sine stătător, independenţa lor aparentă de marea revoluţie socială" (p. 34-35).

După înfrîngerea insurecţiei, a fost abrogată legea care limita timpul de muncă la 10 ore, s-a reintrodus închisoarea pentru datornici, s-a limitat dreptul de asociere. Dar, „în numele proprietăţii", mica burghezie a fost falimentată în masă. Iar aceasta a dus la stagnarea producţiei şi a consumului, deci la scăderea venitului statului, determinînd Puterea să recurgă din nou la un împrumut de la aristocraţia financiară.

Adunarea naţională trebuia să creeze o constituţie republicană, deoarece puterea economică de tip burghez nu are nevoie de o conducere de tip regalist. În primul proiect de constituţie, înainte de iunie, mai figura încă dreptul la muncă; în Constituţia creată, locul acestuia a fost luat de „dreptul la asistenţă publică". Impozitul nu mai este progresiv pe venit. „Or, acest impozit nu este numai o măsură burgheză, realizabilă, pe scară mai mare sau mai mică, în cadrul relaţiilor de producţie existente; el era singurul mijloc de a ataşa de republica "onestă" păturile de mijloc ale societăţii burgheze, de a reduce datoria publică, de a da o ripostă majorităţii antirepublicane a burgheziei" (p. 43).

Alianţa dintre marea şi mica burghezie nu a mai fiinţat.

Constituţia era contradictorie: dădea inamovibilitate magistraţilor (birocraţiei), în condiţiile în care Constituţia este interpretată de cine are puterea, consfinţea doi suverani (Adunarea naţională şi preşedintele), ca şi limitarea puterii marii burghezii de către dreptul de vot universal. Marx a atras atenţia asupra faptului că, în democraţia burgheză, este posibilă victoria adversarilor burgheziei; dar aceşti adversari sînt frînaţi să nu meargă de la emanciparea politică la cea socială; după cum, în acelaşi timp. marea burghezie este frînată să nu meargă de la statuarea socială a puterii ei la manifestarea politică formală a acestei puteri.

Burghezia republicană nu era interesată de aceste contradicţii. „Pe măsură ce încetau să fie indispensabili – şi indispensabili erau numai în calitate de campioni ai societăţii vechi împotriva proletariatului revoluţionar – ei au decăzut, în interval de cîteva săptămîni după victoria lor, de la poziţia de partid la aceea de clică" (p. 44).

Constituţia a fost elaborată între 4 septembrie şi 23 octombrie. La 10 decembrie urmau alegeri, pe care burghezia republicană spera să le cîştige. Dar ţărănimea franceză îl alege pe „nepotul" lui Napoleon, acesta din urmă fiind „singurul om care reprezentase pînă la capăt interesele şi imaginaţia clasei ţărăneşti create în 1789".

Abia din 10 decembrie, „ziua răscoalei ţărăneşti"", „data pentru ţăranii francezi revoluţia din februarie".

„Republica pe care o răsturnau cu voturile lor era republica bogătaşilor" (p. 45).

Dar pentru toate clasele, Ludovic Napoleon reprezenta alternativa cea bună: pentru muncitori – destituirea lui Cavaignac şi casarea înfrîngerii din iunie; pentru mica burghezie – puterea lor şi nu a marii burghezii; pentru marea burghezie industrial㠖 ruptura cu mica burghezie şi clasa muncitoare, de care s-a servit în februarie, începutul unei noi Restauraţii.

Dar la şase zile după ocuparea scaunului prezidenţial, Ludovic Napoleon propune menţinerea impozitului pe sare (anterior revoluţiei din februarie), desfiinţat de guvernul provizoriu. Cu intenţia de a spulbera iluziile ţăranilor.

Marea burghezie voia restauraţia monarhiei, ca semn al puterii ei şi împotriva iluziilor micii burghezii şi ale muncitorilor. S-a evidenţiat contradicţia dintre preşedinte, care reprezenta nu atît ţărănimea cît marea burghezie, şi, pe de altă parte, Adunarea legislativă, care reprezenta mai multe fracţiuni ale micii burghezii şi ale muncitorilor. Mica burghezie (partidul democrat) şi muncitorii (partidul social) (Marx foloseşte acest termen nu în sensul de instituţie politică formală, ci în cel de instituţie socială: conştientizarea unor interese comune, de clasă, şi acţiunea pentru acestea.) s-au unit în partidul social-democrat (p. 62).

O parte dintre ţărani deveniseră revoluţionari, după măsurile economice de mai sus. În timp ce muncitorii, înfrînţi, se refăceau „prin victorii intelectuale" (p. 63), aruncîndu-se „în braţele doctrinarilor emancipării sale, ale întemeietorilor de secte socialiste" (p. 63).

Demonstraţia de stradă comună a muncitorilor şi a micii burghezii, şi condusă de către aceasta din urmă, este învinsă. Dovada triumfului marii burghezii faţă de cea mică este invadarea Ungariei de către Rusia ca şi bombardarea Romei de către Franţa.

În 1849 şi 1850 se manifestă, din nou, dominaţia aristocraţiei financiare (îndatorarea statului din nou, speculaţiile, disimularea deficitului). În decembrie 1849, este reintrodus impozitul pe vin (acelaşi şi pentru vinurile scumpe şi pentru cele obişnuite (populare); este un impozit progresiv răsturnat, care a fost în timpul lui Napoleon I (în 1808), după ce fusese desfiinţat de revoluţia din 1789, şi care fusese promis pentru desfiinţare, după 1 ianuarie 1850, de către fosta Adunare constituantă. În faţa acestei măsuri, ţărănimea nu mai susţine Puterea. Situaţia ei este din ce în ce mai grea: „Fiecare generaţie nouă începe în condiţii mai nefavorabile" (p. 86), deoarece, pe măsura creşterii populaţiei, s-a fărîmiţat şi pămîntul, valoarea sa a crescut, dar a scăzut fertilitatea sa; aceasta a dus la scăderea veniturilor date de cultivarea pămîntului sub cheltuielile necesare pentru aceasta; au crescut datoriile ţăranilor (dobînzile pentru ipoteci), au crescut impozitele ca şi cheltuielile cu procesele, din ce în ce mai numeroase, căci „sentimentul de proprietate… se prevalează de proprietatea imaginară, de dreptul de proprietate" (p. 87).

Vechea contradicţie dintre preşedinte şi Adunarea naţională încetează în faţa intereselor comune de a reprima toate clasele care se răzvrătesc „împotriva dictaturii burgheze" (p. 89).

În acelaşi timp, au avut loc ciocniri între diferitele fracţiuni ale „partidului ordinii", legate de lupta dintre ele pentru putere.

După cum am văzut, păturile mijlocii au ajuns să se situeze alături de muncitori, opuşi faţă de republica oficial㠄care i-a tratat ca adversari" (p. 91).

„Răzvrătire împotriva dictaturii burgheze, … menţinerea instituţiilor democrat-republicane … gruparea în jurul proletariatului ca forţă revoluţionară hotărîtoare, acestea sînt caracteristicile comune ale aşa-zisului partid al democraţiei sociale…" (p. 91).

„Acest "partid al anarhiei", cum l-au botezat adversarii lui, este – nu mai puţin decît partidul ordinii – o coaliţie de interese diverse. De la cea mai măruntă reformă a vechii dezordini sociale pînă la răsturnarea vechii ordini sociale, de la liberalismul burghez pînă la terorismul revoluţionar…" (p. 91).

„Socialismul… care urmăreşte… să răstoarne dominaţia aristocraţiei financiare şi să elibereze industria şi comerţul de cătuşele lor de pînă acum… este socialismul burghez; se deosebeşte de socialismul mic-burghez; acesta cere sprijinul statului, "măsuri care stăvilesc cu forţa creşterea capitalului;" viitorul proces istoric le apare ca aplicarea unor sisteme pe care le născocesc…" (p. 92).

„Utopia, socialismul doctrinar, subordonează întraga mişcare unuia dintre momentele ei" (p. 92).

„Mic.burghezii devin asfel eclectici sau adepţi ai sistemelor socialiste existente, ai socialismului doctrinar, care a fost expresia teoretică a proletariatului doar atît timp cît acesta nu se dezvoltase încă pînă la o mişcare istorică independentă, liberă" (p. 91).

„Proletariatul se strînge în jurul socialismului revoluţionar, al comunismului, pe care burghezia însăşi l-a botezat cu numele de Blanqui. Acest socialism este declararea unei revoluţii neîntrerupte, este dictatura de clasă a proletariatului ca treaptă de tranziţie necesară pentru lichidarea deosebirilor de clasă în general, pentru revoluţionarea tuturor relaţiilor de producţie pe care se întemeiază ele, pentru desfiinţarea tuturor relaţiilor sociale care corespund acestor relaţii de producţie, pentru revoluţionarea tuturor ideilor care decurg din aceste relaţii sociale" (p. 93).

Guvernul este cel care a vrut să scoată în stradă masele, pntru a decreta starea de asediu şi dirijarea alegerilor; dar „Proletariatul nu se lăsa provocat la o răscoală, pentru că era pe cale să facă o revoluţie" (p. 94).

(„Revoluţiile sînt locomotivele istoriei" (p. 88); experienţa revoluţiei ridică nivelul de conştiinţă, evidenţiază contradicţiile, sfarmă iluziile alianţelor).

La alegerile din 10 martie 1850, au cîştigat reprezentanţii muncitorilor (în frunte), ai micii burghezii şi ai burgheziei republicane (socialiste). Aceste alegeri au jucat astfel rolul unei revoluţii. Dar după alegeri, a avut loc descompunerea republicii constituţionale; marea burghezie, coalizată din nou, a devenit regalistă pentru că nu mai avea nevoie de republica burgheză. Marea burghezie nu mai vroia votul universal, care o consacrase (care îi consacrase dictatura). Pentru ea, constituţia „era sfîntă" doar dacă îi consacra dictatura. Dar acum dictatura burgheziei trebuia „consolidată împotriva voinţei poporului" (p. 97).

Bonaparte, la comanda marii burghezii, numeşte miniştri reacţionari şi adoptă legi de accentuare a represiunii. Pe cine se putea baza pe plan intern marea burghezie? Numai pe aristocraţia financiară şi, în general, pe forţele Restauraţiei. Este totuşi prea puţin, astfel încît marea burghezie caută sprijin „în străinătate, în invazie" (p. 97).

Prin aceasta, prin atacul împotriva votului universal, „ea dă noii revoluţii un pretext general, şi revoluţia are nevoie de un asemenea pretext. Fiecare pretext particular ar separa… Pretextul general însă ameţeşte clasele semirevoluţionare" (p. 97).

Dar republica constituţională este „forma cea mai puternică şi cea mai completă a dominaţiei de clasă" (p. 97).

Prin faptul că marea burghezie coalizată renunţă la această formă şi se întoarce la monarhie, ea se caracterizează drept o clasă care şi-a epuizat capacitatea de a inova pe plan politic.

Înviorarea economic㠖 concomitentă totuşi cu o stare de depresiune pentru marea masă a populaţiei – a început mai tîrziu în Franţa decît în Anglia. „În această prosperitate generală, în care forţele de producţie ale societăţii burgheze se dezvoltă atît de înfloritor pe cît e în genere cu putinţă în cadrul relaţiilor burgheze, nici nu poate fi vorba de o revoluţie. O astfel de revoluţie este cu putinţă numai în perioadele cînd ambii aceşti factori – forţele de producţie moderne şi formele de producţie burgheze – intră în contradicţie" (p. 102).

Luptele pentru putere dintre categoriile dominante nu constituie un prilej pentru revoluţie. Dimpotrivă, aceste lupte sînt posibile tocmai pntru c㠄baza relaţiilor sociale este atît de trainică şi… atît de burgheză" (p. 102).

La 31 mai 1850, a fost votat proiectul de lege de abrogare a votului universal. În condiţiile prosperităţii economice, mica burghezie şi-a pierdut elanul; ea a ascultat presa care îndemna la linişte. În lupta cu poporul, marea burghezie a întărit puterea executivă (opusă celei legislative alese la 10 martie). Dar nu guvernul a fost cel care a propus abrogarea votului universal, ci a însărcinat elaborarea acestui proiect pe un număr de deputaţi legitimişti şi orleanişti. După adoptare, guvernul a iniţiat un proiect de lege reacţionară a presei, şi a determinat şi adoptarea lui. Odată cu adoptarea acestor legi, „partidul revoluţionar şi democrat a dispărut de pe scena oficială" (p. 106).

Rămîne însă opoziţia dintre Ludovic Bonaparte şi Adunare. Şi Bonaparte şi marea burghezie au avut nevoie de suspendarea lucrărilor Adunării. În timpul vacanţei Adunării, adunările reprezentative ale departamentelor au început să pună problema revizuirii constituţiei, în sensul restauraţiei monarhiei. Dar marea burghezie nu a dorit rezolvarea constituţională a problemei, pentru că nu dorea o nouă confruntare socială cu prilejul unor noi alegeri şi a revizuirii constituţiei de către o Cameră specială, în primele luni după instalarea noului preşedinte. Ea dorea deci să amîne lucrurile şi pentru că, nemaiavînd nevoie de Bonaparte, ea privea cu neplăcere pretenţiile monarhice ale acestuia. Întărirea puterii executive, împotriva poporului, însemna şi întărirea puterii lui Bonaparte; acestuia i-au crescut „şansele de a zădărnici prin forţă, în momentul critic, o rezolvare constituţională" (p. 109).

„Atunci Bonaparte… nu se va da în lături de la încălcarea unuia din principiile constituţiei, tot aşa cum partidul ordinii, în lupta sa împotriva poporului, nu s-a dat în lături de la încălcarea unui alt principiu al constituţiei, desfiinţînd votul universal" (p. 109-110).

Ca urmare, marea burghezie se vede nevoită să-şi tempereze zelul restauraţionist şi să promoveze, pînă ce îl învinge şi pe Ludovic, republica. Dar „Burghezia nu poate salva republica constituţională decît prin încălcarea constituţiei, prin prelungirea puterii preşedintelui" (p. 110).

Dar pînă la rezolvarea lucrurilor de către şi în favoarea marii burghezii, adversitatea acesteia faţă de Ludovic se manifestă din ce în ce mai făţiş. Ca urmare, acesta atacă şi mai puternic, atrăgînd armata de partea ideii reînscăunării ca împărat a unui „Bonaparte".

Marx a scris această lucrare între ianuarie şi 1 noiembrie 1850. Din punctul de vedere al deznodămîntului politic imediat, el nu putea să prognozeze decît evenimente care decurgeau din raporturile de forţe, evenimente care întăreau dominaţia marii burghezii asupra poporului: prelungirea mandatului preşedintelui de către mara burghezie şi, corespondent acesteia, o temperare a lui Bonaparte: „În felul acesta se amînă soluţionarea, se menţine statu-quo, o fracţiune a partidului ordinii compromite şi slăbeşte pe cealaltă, o face ridicolă, iar represiunea împotriva duşmanului comun, împotriva marii majorităţi a naţiunii, este extinsă şi dusă la extrem, pînă ce condiţiile economice vor atinge din nou acel punct de dezvoltare cînd o nouă explozie va arunca în aer toate aceste partide învrăjbite, cu republica lor constituţională cu tot" (p. 113).

Lovitura de stat a lui Ludovic, care poate fi socotită numai din punctul de vedere al jocului aparent cu marea burghezie – pe care a servit-o – drept o „preîntîmpinare" a victoriei acesteia asupra lui Ludovic, adică o relativă dezminţire a rîndurilor de mai sus, nu a fost, de fapt, o abatere/excepţie de la determinismul social evidenţiat de Marx. Căci, aşa cum apare şi în rîndurile de mai sus, lovitura de stat a fost, înainte de a fi manifestarea poftelor monarhice ale lui Ludovic, o soluţie contrarevoluţionară a momentului: o modalitate de a atrage, din nou dar momentan, adeziunea „naţională" (a „ţăranilor parcelari", a birocraţiei, a micii burghezii dar şi a celei mari, al cărei instrument a fost întreaga politică represivă a lui Napoleon al III-lea pînă în 1870) în jurul dominaţiei şi împotriva forţelor contestatare ale acesteia. Împotriva acestor forţe, burghezia a trecut peste învrăjbirile interne; după cum a trecut şi peste „sanctitatea" formelor democratice. Dar despre analiza lui Marx, în altă carte, asupra loviturii de stat a lui Ludovic Bonaparte – cu alt prilej.

Scopul analizelor lui Marx asupra raporturilor sociale a fost subordonat întotdeauna ideii revoluţiei proletare, educării şi însufleţirii proletarilor. Fireşte, nu în sensul unui optimism iraţional. Explicarea socială a înfrîngerii revoluţiei franceze din 1848 a arătat şi complexitatea şi caracterul sinuos al procesului revoluţionar mondial de desfiinţare a dominaţiei de clasă şi necesitatea ca oamenii să înţeleagă acestea. Numai aşa îşi depăşesc ei pendularea între iluzii înfrigurate şi deznădejde sceptică. În 1848, arăta Marx, „nu pierea revoluţia. Piereau rămăşiţele tradiţiilor revoluţionare, rezultat ale unor relaţii sociale care nu se ascuţiseră încă într-atît încît să devină acute antagonisme de clas㠖 persoane, iluzii, concepţii, proiecte, de care partidul revoluţionar nu se eliberase înainte de revoluţia din februarie, de care nu-l putea elibera victoria din februarie, ci doar un şir de înfrîngeri. Într-un cuvînt: progresul revoluţionar nu şi-a croit drum prin cuceririle sale nemijlocite, tragicomice, ci, invers, dînd naştere unei contrarevoluţii închegate şi puternice, dînd naştere unui adversar prin combaterea căruia abia s-a maturizat partidul revoluţiei, devenind un partid cu adevărat revoluţionar" (p. 11).