Ar fi însemnat că a existat deja proletariatul ca clasă (Manifestul Partidului Comunist), sau, cu alţi termeni, clasa pentru sine. Aceasta presupune şi un nivel intelectual, de pregătire "tehnică" pentru conducerea societăţii. Or, toate acestea erau slabe; în plus, majoritatea populaţiei – ţărani; obiectivul acestora – pămînt şi pace; opoziţia lor la sistem era de tip burghezo-democratic.

Proletariatul ca clasă se cristalizează abia în derularea celei de a doua revoluţii industriale; doar acum, învăţînd să creeze noile mijloace de producţie şi să stăpînească antagonismele structurale, contradicţiile dintre munca specifică primei revoluţii industriale şi munca specifică celei de a doua, proletariatul va deveni o clasă capabilă să-şi depăşească "preistoria".

Revoluţia din Octombrie a fost însă doar revoluţia, nu mai puţin eroică, a clasei muncitoare a primei revoluţii industriale. Proletariatul este groparul capitalismului dar clasa muncitoare a primei revoluţii industriale a fost doar un ucenic gropar.

Acest ucenic a preluat puterea dar nu a păstrat-o, pentru că nu putea s-o păstreze.

Octombrie (ca emblemă a încercărilor de revoluţie proletară din secolul al XX-lea) a fost posibil pentru că, odată cu stabilizarea primei revoluţii industriale pe plan mondial, proletariatul acestei revoluţii devine semnificativ din punct de vedere istoric. El este cel care, în dezvoltarea sa ca proletariat al muncii fizice dar şi al celei intelectuale – a muncii intelectuale a primei revoluţii industriale – devine mai capabil de inovaţie istorică decît burghezia, în ţările periferice. Aici, burghezia nu a reuşit să biruie forţele sociale feudale şi astfel nu a putut decît să conducă societatea împreună cu aceste forţe. Dominaţia acestui tandem a conferit societăţii respective un caracter retardat, din punctul de vedere al nivelului forţelor de producţie şi al nivelului relaţiilor de producţie. Odată ce burghezia din ţările periferice a acceptat (a fost nevoită să accepte) coparticiparea forţelor feudale la conducerea societăţii, ea şi-a semnat actul de renunţare la proprietatea asupra iniţiativei istorice; în aceste ţări, iniţiativa istorică a fost preluată fie de către proletariatul primei revoluţii industriale – ca în Rusia etc. – fie de către burghezia din ţările dezvoltate – aşa cum a fost cazul în America Latină, dominată de către capitalul american. Numai iniţiativa istorică a acestor forţe a reuşit să grăbească modernizarea ţărilor periferice respective: modernizare ce a tins să anuleze subordonarea faţă de Occident (din punctul de vedere al forţelor de producţie ) şi cu accent pe componenta socială-cultural㠖 ca în Rusia sovietic㠖 păstrînd manifestări ale caracterului retardat, cu puternice elemente specifice Restauraţiei (elemente premoderne) – ca în America Latină contemporană cu stalinismul din Estul Europei. (În ţările Centru, atît timp cît burghezia a trebuit să biruiască forţele sociale feudale, ea a fost clasa cu iniţiativă istorică. Apoi însă, treptat, calea pentru rezolvarea contradicţiei forţe de producţie-relaţii de producţie (capitaliste) este arătată de competiţia burgheziei cu proletariatul primei revoluţii industriale din aceste ţări. Rezultatul acestei competiţii a fost şi capacitatea de a continua revoluţia în ştiinţă şi tehnică şi aplicarea industrială a acesteia dar şi welfare statul – care a preluat şi integrat perspectiva socal-democrată, a proletariatului primei revoluţii industriale din aceste ţări).

Capacitatea burgheziei de inovaţie istorică constă, în ultimă instanţă, în rolul său în dezvoltarea forţelor de producţie. În capitalismul occidental, prima revoluţie industrială a fost iniţiată de către burghezia care, în general, a avut o poziţie nemijlocită faţă de mijloacele de producţie. Contradicţia socială fundamentală era clară: între burghezie şi clasa muncitoare industrială.

În stalinism, funcţia de dezvoltare a forţelor de producţie a fost asumată de către clasa dominantă de aici, birocraţia de partid şi de stat.

În capitalismul occidental ("clasic"), a doua revoluţie industrială a evidenţiat din ce în ce mai mult o situaţie care începuse să se manifeste mai demult: faptul că decizia asupra evoluţiei forţelor de producţie nu mai aparţine clasicei burghezii deţinătoare nemijlocite a mijloacelor de producţie ci, în bună măsură, birocraţiei manageriale; dar nu a avut loc transferul puterii economice de la burghezie la această birocraţie managerială, cum considera Burnham şi alţii, ci mai degrabă o fuziune între ele, constituirea unei noi clase dominante formată din burghezie – în general indirect legată de mijloacele de producţie: acţionarii – şi birocraţia managerial㠖 puternic cointeresată în păstrarea acestei fuziuni şi a dominaţiei de clasă ca atare; de multe ori, birocraţia managerială (înaltă) este şi acţionară, deci burghezie. (Alături de birocraţia managerială se ataşează birocraţia politică, administrativă înaltă, militară, ca şi aceea din instituţiile de formare a conştiinţei sociale (biserică, media...) Această fuziune, această nouă clasă dominantă, nu anulează caracterul capitalist al sistemului economico-social. Dimpotrivă. Dar evoluţia clasei dominante capitaliste corespunde evoluţiei capitalismului însuşi. Sfîrşitul sistemului capitalist conţine/repetă unele caracteristici de la începutul acestui sistem. Am în vedere rolul birocraţiei şi rolul domeniului financiar.

Aşa cum la începutul formării relaţiilor capitaliste (vezi Franţa secolului al XVIII-lea etc.), birocraţia centrală şi locală a timpului a avut un rol însemnat în dezvoltarea relaţiilor de capital şi astfel a detronat, pe tăcute, vechea nobilime, fiind însă şi ea, birocraţia, o categorie de tranziţie, puterea economică fiind apropriată de către burghezia născîndă, astăzi, ca un semn al crizei de sistem, birocraţia managerială (în fuziune) are un rol economic/de dezvoltare a forţelor de producţie specifice celei de a doua revoluţii industriale mult mai mare decît vechea burghezie care îşi gestiona direct fabricile. Birocraţia "s-a îmburghezit" iar burghezia s-a birocratizat: aceasta înseamnă că, în urma mişcării capitalului, a concentrării şi centralizării sale, proprietatea a devenit "anonimă", difuză (aparent democratică), de aici a rezultat şi "democratizarea" gestiunii, evidenţierea birocraţiei manageriale care a conferit proprietăţii un fel de legitimitate "democratică", adică dată de profesionalitatea managerilor. Aparent, managerii sunt proprietari de fapt, iar acţionarii – de drept; în realitate, nu există antagonism ci fuziunea, suprapunerea lor de facto şi de jure. (Spre deosebire de stalinism, unde poporul era proprietar de drept iar birocraţia de partid şi de stat – de fapt). Dar, pentru că sistemul capitalist însuşi creează condiţiile obiective ale propriei sale negări, acest rol al birocraţiei manageriale nu este decît semnalul (posibilităţii) preluării gestiunii de către ansamblul profesioniştilor celei de a doua revoluţii industriale, de către proletariatul acestei revoluţii, adică de către proletariatul în integralitatea sa, care, prin această preluare, desfiinţează posibilitatea diferenţierii între de fapt şi de drept, desfinţează proprietatea privată şi, astfel, desfiinţează şi propriul statut de proletariat.

De asemenea, aşa cum la începutul capitalismului domeniul financiar a fost motorul făuririi capitalului, deci al forţelor de producţie (vezi Marx – Luptele de clasă...), acestea din urmă dezvoltîndu-se nu direct determinate de interesul burgheziei industriale, atunci slabe, ci mediat, iar interesul aristocraţiei financiare fiind nemijlocit acumularea capitalului financiar – inclusiv prin fraude... – şi nu progresul tehnic, situaţie care reprezenta o frînă pentru forţele de producţie, astăzi, ca semn al crizei de sistem, capitalul speculativ (cu burghezo-birocraţia aferentă) este mult mai mare, deci mai puternic, decît capitalul productiv şi cel comercial, adică le determină pe acestea. Dar pentru că această dependenţă a capitalului productiv de cel speculativ – dependenţă indusă de interesul de maximizare a capitalului, iar în condiţiile productivităţii înalte, deci a ofertei supraabundente, deci a concurenţei, maximizarea capitalului nu are drept sursă principală producţia, deci inovaţia tehnologică, ci acumularea prin speculaţii, cumpărări, fuziuni, deci prin concentrarea şi centralizarea capitalului deja existent, capitalul speculativ fiind deci, atît timp cît nu este integrat în producţie, un capital mort, virtual – înseamnă de fapt irosirea în realitate a capitalului, transformarea sa din forţă vie, impulsionatoare a forţelor de producţie, într-o mediere care frînează forţele de producţie/de care nu au nici un fel de nevoie acestea, rezultă antagonismul din ce în ce mai mare dintre forţele de producţie şi relaţiile capitaliste ajunse în această fază. Si aşa cum, la început, burghezia industrială occidentală a învins la un moment dat aristocraţia financiară, tot astfel, pe măsură ce capitalul productiv de astăzi dezvoltă a doua revoluţie industrial㠖 fără de care capitalul însuşi, deci şi cel speculativ în ultimă instanţă, nu ar putea supravieţui – această revoluţie va presa asupra capitalului, pentru convertirea capitalului speculativ în capital productiv; procesul de concentrare şi centralizare a capitalului ca şi faza de avînt de astăzi (faza ascendentă a ciclului lung şi, în cadrul acesteia, avîntul din ciclurile economice obişnuite) aduc cu sine, aşa cum se şi vede, o expansiune a speculaţiei; iar dacă, totuşi, în perspectivă, această convertire va avea loc, dezvoltarea generală a civilizaţiei celei de a doua revoluţii industriale va antrena o şi mai mare dezminţire a relaţiilor capitaliste.

Aşadar, a doua revoluţie industrială evidenţiază că burghezia are o poziţie din ce în ce mai mediată faţă de mijloacele de producţie. Ar loc contopirea dintre burghezia acţionară şi birocraţia managerială. Un timp, relaţiile sociale apar ca fiind mai puţin clare, datorită interferenţei criteriului profesional legat de birocraţia managerială; importanţa acestui criteriu relevă şi nivelul maxim al separării istorice dintre munca fizică şi cea intelectual㠖 separare purtată de către reprezentanţii din ce în ce mai numeroşi ai serviciilor – şi, în acelaşi timp, este şi cheia evoluţiei viitoare: aşa cum valoarea de întrebuinţare va fi criteriul de evaluare a muncii şi nu valoarea (adică după ce criteriul valorii va desfiinţa chiar valoarea omenească de întrebuinţare), tot astfel profesionalismul şi nu proprietatea privată va fi criteriul stăpînirii/al gradului de stăpînire a mijloacelor de producţie şi, în general, a ambianţei naturale şi sociale. În acelaşi timp, relaţiile sociale generează concluzii mai radicale, şi mai fezabile după istoria contradicţiilor paroxistice a crizei de sistem şi după reevaluarea autocritică de către proletariat a încercărilor sale de emancipare: capitalul însuşi (raporturile de exploatare şi dominaţie de clasă) este deja inutil, caduc, şi trebuie negat, şi nu purtătorii săi istorici concreţi; caracterul capitalist al societăţii trebuie distrus, înainte ca acest caracter să distrugă societatea umană însăşi, şi nu doar unii purtători concreţi ai acestui caracter, datorită unei imagini sărace, imobile, dogmatice, despre capitalism.

Dacă, aşa cum am văzut, în capitalism – inclusiv în forma sa izotop, în stalinism – dezvoltarea forţelor de producţie a fost promovată/asigurată, pe rînd, de către burghezia industrială, birocraţia conducătoare, burghezia transnaţională în fuziune cu birocraţia managerială transnaţională, rezultă că putem să detaşăm relaţiile de capital, care au permis dezvoltarea forţelor de producţie (rostul relaţiilor de capital este tocmai dezvoltarea forţelor de producţie în sensul depăşirii precarităţii), de purtătorii istorici concreţi ai acestor relaţii. Şi atunci putem să înţelegem că, dacă clasele dominante au rolul motor al dezvoltării forţelor de producţie, această dezvoltare ca atare depinde şi de clasele exploatate, a căror muncă acumulată este capitalul şi care fac parte ca atare tocmai din forţele de producţie. Ca urmare, burghezia, birocraţia... sunt doar purtătorii istorici ai relaţiilor de producţie care au determinat şi încă mai determină progresul forţelor de producţie. Capacitatea de inovaţie istoric㠖 de răspuns la cerinţele determinismului obiectiv – este deci inerentă relaţiilor de producţie (de capital); purtătorii istorici daţi ai acestor relaţii doar concretizează, realizează această capacitate; ca şi epuizarea acestei capacităţi.

Stalinismul a arătat că pentru dezvoltarea forţelor de producţie nu este necesară burghezia, că birocraţia poate conduce acest proces, mult timp performant (corespunzător înfăptuirii primei revoluţii industriale în ţările periferice; căci scăderea performanţelor pe măsura înfăptuirii celei de a doua revoluţii industriale în ţări care, ca U.R.S.S., a fost o Mare Putere din punctul de vedere al unor aspecte, cel puţin, ale celei de a doua revoluţii industriale, a fost determinată şi ea de incompatibilitatea dintre nivelul forţelor de producţie specific celei de a doua revoluţii industriale şi, pe de altă parte, relaţiile de exploatare şi dominaţie care s-au concretizat şi în izolarea, şi nu în integrarea globală a dezvoltării). Capitalismul transnaţional de astăzi arată că, deşi categoriile dominante sunt dependente de dezvoltarea forţelor de producţie, în acelaşi timp ele trebuie, pentru dăinuirea poziţiilor lor, să controleze sistemul forţe de producţie-relaţii de producţie, adică şi să frîneze a doua revoluţie industrială (generalizarea sa etc.).

Cel care, parte a forţelor de producţie, este interesat să dezvolte forţele de producţie fără oprire este proletariatul. Acesta este mai necesar pentru dezvoltarea forţelor de producţie decît capitalul. Dar atît timp cît proletariatul nu controlează întreaga societate (pe plan global), el nu-şi poate manifesta, decît indirect şi parţial, interesul şi rolul istoric în dezvoltarea forţelor de producţie. Cu alte cuvinte, cît timp proletariatul nu preia puterea, adică nu-şi realizează iniţiativa istorică, el nu-şi oate manifesta plenar nici rolul istoric pozitiv pentru dezvoltarea forţelor de producţie.

Prin locul său social obiectiv, proletariatul este capabil de iniţiativă istorică, deci poate să înlocuiască rolul productiv al categoriilor purtătoare de capital. Dar locul istoric obiectiv nu conferă proletariatului în mod automat şi capacitatea de realizare a rolului său. De aceea, astăzi, cînd criza de sistem a capitalismului (deşi nu ne aflăm încă în criza etapei transnaţionale) este profundă, contradicţiile şi problemele sociale sunt atît de mari, insuportabile, tocmai pentru că abia se construieşte, mai degrabă doar în plan obiectiv, proletariatul în integralitatea sa, ca depăşire a opoziţiei istorice dintre munca fizică şi cea intelectuală, şi tocmai pentru că abia se află în procesul de autocritică din punctul de vedere al nivelului actual şi nu din cel al experienţelor trecute; deci abia se află în procesul de construire a condiţiilor subiective ale revoluţiei comuniste.

Astăzi se manifestă contradicţia dintre capacitatea proletariatului de a-şi realiza rolul său istoric şi, pe de altă parte, acest rol istoric ca atare. Rolul istoric al proletariatului este evidenţiat chiar de criza de sistem a capitalismului. Pe de altă parte, capacitatea proletariatului de a-şi înfăptui rolul istoric este rămasă în urmă; rămînerea în urmă a capacităţii proletariatului se manifestă prin susţinrea de către el a capitalismului. Atît sub forma pierderii aparente a suflului revoluţionar ("triumful social-democraţiei") şi înscrierii disciplinate în direcţiile dictate de manipulare, cît şi prin subordonarea instituţiilor (politice şi economice) create de el pentru apărarea sa (deci explicit sau implicit anticapitaliste) faţă de capitalism. Această situaţie corespunde avîntului capitalismului transnaţional; capitalul transnaţional este capabil să dezvolte forţele de producţie, cu toată tendinţa contrară de a le frîna, tocmai pentru că acest grad transnaţional de concentrare şi centralizare constituie relaţii mai favorabile pentru cea de a doua revoluţie industrială.

Octombrie 1917 a arătat că sistemul capitalist intrase deja în faza sa de criză şi că această fază era deja în curs de transformare (chiar dacă acest curs durează, cum vedem astăzi, un secol şi mai bine) în etapa sa de descompunere, de implozie şi trecere la socialism.

Chiar faptul că statul s-a situat deasupra claselor, ca în fascism dar şi în stalinism, a ilustrat criza de sistem a capitalismului.Păstrînd specificul, putem spune că, aşa cum statul absolutist feudal a fost o dovadă a crizei feudalismului occidental (evidenţiind epuizarea rolului istoric al clasei feudalilor), aşa stalinismul – care ne interesează aici, dar nu numai el desigur – a fost o manifestare a crizei de sistem a capitalismului (epuizarea şi impotenţa claselor conducătoare din ţările perferice estice). Astăzi, birocraţia managerială (în fuziune...) este în conducerea societăţii. Dar firmele, reprezentate de această birocraţie, constituie "societatea civilă"; pare deci că societatea civilă este aceea care îşi realizează interesele, liberă de stat, iar acest lucru ar fi nepotrivit cu caracterizarea şi a acestor ani ca făcînd parte din faza de criză de sistem. Dar firmele constituie, împreună cu instituţiile politice subordonate – statele şi instituţiile de reglare transnaţional㠖 un "cer" deasupra ansamblului populaţiei planetei, cu totul impenetrabil de către această populaţie, care constituie cea mai mare parte a societăţii civile, ca şi de către frînturi ale diferitelor clase dominante, neajunse la nivelul transnaţional, şi, desigur, de către laturile democratice ale statelor (laturi care reflectă obligaţia lor de a îndeplini şi sarcini sociale...). Cadrul firmelor devine la fel de exclusivist cum era înainte cadrul statului situat deasupra societăţii. Bonapartismului fascist şi stalinist îi corespunde, din ce în ce mai mult, "bonapartismul firmei". Ritmul înfăptuirii acestui bonapartism este în funcţie de ponderea diferitelor tendinţe (politici), această pondere, la rîndul său, reflectînd eficienţa pentru capitalism a transformărilor revoluţionare ale forţelor de producţie; tendinţele democratice (lăsînd la o parte aici caracterul capitalist al democraţiei) încetinesc înfăptuirea bonapartismului, rămînerea în urmă a unor capitaluri naţionale faţă de procesul de transnaţionalizare grăbesc bonapartismul în aceste locuri.

Întreaga perioadă deschisă de Octombrie pînă astăzi şi în continuare este faza de descompunere treptat㠖 cu toate revenirile, victoriile aparente şi succesele legate de transformările revoluţionare ale forţelor de producţie – a sistemului economico-social al capitalismului.Revoluţiile sociale, revoltele, dar şi refluxurile revoluţionare, sunt dovezi ale acestei faze. Faza de descompunere a unui sistem este, totodată, faza de tranziţie la noul sistem. Dar Revoluţia din Octombrie nu a inaugurat noul sistem, deşi a fost momentul marcant al caracterului de tranziţie al fazei capitalismului din secolul al XX-lea.

Octombrie nu a fost consecinţa finală a capitalismului. Revoluţia în capitalismul periferic nu poate desfiinţa capitalismul cel mai dezvoltat. Dar, mai mult, nici în capitalismul dezvoltat nu existau atunci condiţiile obiective ale revoluţiei; după cum nu existau condiţiile subiective.

Rămînerea în urmă a Periferiei, contradicţiile insuportabile de aici, au fost forma de manifestare a vulnerabilităţii istorice a capitalismului şi, în acelaşi timp, au demonstrat intrarea capitalismului în criză de sistem. Această criză de sistem constă atît în criza forţelor de producţie cît şi în cea a relaţiilor de producţie. Astfel, Octombrie a fost rezultatul 1.crizei primei revoluţii industriale, deci a faptului că încă nu apăruseră elementele de trecere de la acest nivel al forţelor de producţie la nivelul celei de a doua revoluţii industriale, iar această criză a fost favorizată tocmai de 2. criza capitalismului monopolist; căci revoluţia în ştiinţă şi tehnică a cerut şi cere, din ce în ce mai mult, o concentrare maximă a capitalului, o putere maximă a acestuia. A doua revoluţie industrială cere capital transnaţional; etapa intermediară spre o asemenea concentrare şi centralizare a capitalului a fost capitalul de stat; fie ca singurul mare capital dintr-o ţar㠖 ca în stalinism – fie ca rezultat al fuziunii politice dintre monopolurile capitaliştilor individuali şi stat – ca în Occident. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, nici Occidentul nu ajunsese încă în etapa capitalismului monopolist de stat; iar în ceea ce priveşte Periferia, aceasta nu ajunsese practic nici măcar în etapa monopolistă. Or, numai un capital mare şi puternic permite şi dezvoltarea forţelor de producţie şi politici sociale, capabile să atenueze consecinţele sociale ale relaţiilor capitaliste. Dubla criză, amintită mai sus, a constat în incapacitatea capitalismului monopolist de a susţine noua revoluţie în domeniul forţelor de producţie. Iar consecinţa acestei duble crize a fost realizarea capitalismului de stat – în care monopolurile nu se pot dezvolta fără intervenţia permanentă şi masivă a statului în economie, ca în occident, sau în care capitalul monopol al statului foloseşte instrumentul stat pentru dezvoltarea sa. Aşadar, consecinţele etapei monopoliste (etapizarea capitalismului este în funcţie de nivelul cel mai dezvoltat pe plan mondial al capitalului), care a culminat cu primul război mondial, a fost edificarea capitalismului de stat, singurul care putea atunci să rezolve, parţial, acea dublă criză. În ţările Centru, acest capitalism de stat s-a înfăptuit în maniera occidentală, permisă de poziţia dominantă pe plan mondial a capitalului occidental (keynesismul; New Deal-ul rooseveltian; welfare state postbelic); iar pentru că în ţările periferice această formă de capitalism nu a putut să se contureze datorită intereselor comune ale, pe de o parte, claselor dominante cele mai puternice pe plan mondial şi, pe de altă parte, ale claselor dominante din ţările periferice, soluţiile au fost atunci stalinismul, fascismul dar şi, în ţările periferice care trebuiau să susţină capitalismul occidental în luptă cu stalinismul şi fascismul, regimurile autoritariste (militare de regulă). Adică, în ţările periferice, implementarea capitalismului de stat a avut loc fie cu ajutorul unui vector de esenţă necapitalistă: încercările de revoluţie socialistă, fie cu regimul politic dictatorial (fascist), ca în Germania.

Proprietatea de stat arată calea abolirii relaţiilor capitaliste. Iar această demonstraţie a fost realizată şi în capitalismul de stat occidental şi în cel periferic. Iar faptul că aici, acest capitalism de stat a fost înfăşurat în lozinci socialiste (situaţia de drept a proprietăţii, valorile legitimatoare şi mobilizatoare) a dus, în legătură cu această problemă, la opacizarea caracterului capitalist, fundamental, al relaţiilor de producţie, la considerarea proprietăţii de stat drept proprietate socială. Sigur că birocraţia "a fost de vină": lozincile îi asigurau dominaţia. Dar revoluţia/încercarea de revoluţie socialistă nici nu putea să aibe loc fără punerea în prim plan a acestor lozinci. Iar acest fapt, lăsînd la o parte aici poziţia birocraţiei, a avut şi consecinţe pozitive, mobilizatoare, pentru dezvoltarea forţelor de producţie, ca şi consecinţe negative pentru aceleaşi forţe de producţie. Căci, în lipsa proprietăţii sociale (deci a condiţiilor acestei proprietăţi), a doua revoluţie industrială nu s-a putut dezvolta, în Occident, decît pe baza unei concentrări maxime a capitalului, iar această situaţie a avut loc prin presiunea pentru reducerea politicilor sociale. Or, în "socialism", trebuiau realizate, concomitent, şi sarcina dezvoltării accelerate a forţelor de producţie – şi la nivelul cel mai înalt existent pe plan mondial – (iar acest lucru cerea, de exemplu, reducerea cheltuielilor capitalului cu forţa de muncă, disponibilizarea...), şi sarcina politicilor sociale – cerută de lozincile socialiste – (care nu acceptau şomajul...). Lozincile au impulsionat dezvoltarea forţelor de producţie – mai ales atît timp cît obiectivul esenţial a fost înfăptuirea primei revoluţii industriale – dar le-au şi frînat.

Opacizarea caracterului capitalist al relaţiilor de producţie din stalinism a fost înfăptuită, pe fundalul caracterului complex al stalinismului, atît de către categoriile dominante – din stalinism şi din capitalismul "clasic", occidental – cît şi de către stînga timpului – şi ne interesează aici stînga comunist㠖 în criză.

Proprietatea de stat arată calea... Şi Octombrie a arătat această cale: revoluţia rusă trebuia să fie (doar) începutul revoluţiei proletare mondiale – singura capabilă să transforme proprietatea din privată în social㠖 (vezi Lenin). În lipsa condiţiilor obiective şi subiective pe plan mondial, Octombrie nu putea să fie decît o încercare, eroică, de revoluţie proletară, inevitabil eşuată în stalinism. Dar consecinţele lui Octombrie pe plan mondial, de grăbire a modernizării ţărilor periferice, de conştientizare a maselor proletare din întreaga lume, de dezvoltare a politicilor sociale în Occident, infirmă şi poziţia social-democrată (şi, desigur, liberală) după care revoluţia din Octombrie "nu trebuia să aibă loc" şi opinia tuturor celor care, în clasamentul evenimentelor istorice care au influenţat cel mai notabil secolul al XX-lea, nu aşează revoluţia lui Lenin pe primul loc.

Tocmai faptul că Octombrie a fost "revoluţia proletară într-o ţară" a făcut din această revoluţie doar o prevestire a revoluţiei proletare mondiale, posibile în viitor, şi nu un cap de pod real al acesteia. Dimpotrivă, condiţiile istorice în care a avut loc au "prestabilit" faptul că revoluţia nu putea decît să poarte în sine "gena" degenerescenţei.

Ca urmare, Octombrie 1917 nu a inugurat un stat muncitoresc (nu ne interesează acum deformarea ulterioară), ci un stat în luptă (care trebuia să lupte, cu celelalte state capitaliste, pentru supravieţuirea sa cu mijloacele capitaliste ale cuceririlor, ale lărgirii sferei de influenţă), vulnerabil şi reversibil, sfîşiat între tendinţa grupului conducător – proletar – de a impune măsuri din ce în ce mai conforme cu lozincile socialiste şi tendinţa masei statului dar şi a societăţii – a masei birocratice dar şi a masei de ţărani – de a limita şi chiar de a deturna aceste măsuri. Desigur în condiţiile unicităţii "socialismului" pe plan mondial. De aceea, nu este suficient să discutăm stalinismul în termeni de "stat", "regim politic", ci de sistem economico-social şi mod de producţie. Modul de producţie a fost capitalist: sistemul economico-social a fost izotop al capitalismului, un capitalism (de stat) special (înfăşurat în lozinci socialiste).