Dumitru Bucur
Avem timp să mai fim social-democraţi?
Ritmul consecinţelor negative ale activităţilor capitalului – războaie, poluare etc. – tinde să se acumuleze într-un mod care copleşeşte acumulările pozitive ale reformelor, adică ale învăţării omului din eşecurile sale1. Tendinţele vizibile ale organizării capitaliste actuale, dominate de capitalul transnaţional şi neoliberalismul agresiv, agravează fenomenele negative, disfuncţionalităţile, contradicţiile. Pentru a păstra pragul de suportabilitate a acestor fenomene, capitalul mondial iniţiază măsuri al căror rezultat mai degrabă se adaugă fenomenelor negative decît le atenuează, necum să le rezolve (diferenţa Centru-Periferie se adînceşte, chiar dacă în modalităţile noi ale dalmaţianizării daterminate de transnaţionalizare, problemele ecologice pe scară mondială se agravează etc.). Social-democraţia actuală critică liberalismul, dominaţia actuală a capitalului financiar mondial. Dar critica trebuie să releve cauzele sociale ale acestor fenomene, şi social-democraţia nu prea face aceasta, după cum critica trebuie să fie nu numai teoretică, ci şi practică. O social-democraţie care temporizează punctul de vedere al popoarelor planetei care suportă suferinţe sociale datorită relaţiilor capitaliste, o social-democraţie care acceptă amînarea unor reforme radicale în economie, politică, societate, nu face decît să se iluzioneze asupra radicalismului său. Social-democraţiei îi este frică s㠄pună problema” în termeni de clase sociale. „Marx este depăşit”. Dar „o formaţiune socială nu piere niciodată înainte de a se fi dezvoltat toate forţele de producţie pentru care ea este destul de largă, şi noi relaţii de producţie, superioare, nu apar niciodată înainte de a se fi copt chiar în sînul vechii societăţi condiţiile lor materiale de existenţă”2 Aceasta înseamnă că însuşi capitalismul creează condiţiile obiective ale propriei sale transformări. Social-democraţia aşteaptă derularea acestui proces? Dar transformarea capitalismului nu va avea loc fără ca să se fi constituit şi unele condiţii subiective pentru aceasta: îmbibarea conştiinţei sociale cu valorile anticapitaliste comuniste, constituirea activismului civic de tip comunist, experimentarea unor modalităţi de autoconducere adică însuşirea capacităţii de autoconducere etc. Capitalismul se opune constituirii acestor condiţii subiective, după cum el şi frînează pe cele obiective. Cui îi revine, aşadar, responsabilitatea pregătirii condiţiilor subiective? Dacă social-democraţia nu-şi asumă această ţintă, atunci ea nu rămîne decît o formă mascată a liberalismului, un tovarăş de drum al acestuia cu defulări simpozionistice, o manifestare istorică a autoînşelării omului că nu va pieri niciodată păstrînd vechile tipare. C’est votre tour maintenant, domnilor social-democraţi! Timpul prezent nu este numai cel al tendinţelor restauraţioniste, prin care capitalismul cel mai modern doreşte să se fortifice, ci poate fi şi al unui nou început pentru mişcarea proletară. Să nu-l irosim! Merită să luptăm pentru himera comunismului, atunci cînd nu sînt întrunite condiţiile sale? Desigur; „socialism sau barbarie”, nu încetăm să repetăm şi noi după Marx. Concret, o stîngă marxistă: a) poate presa pentru ca drepturile democratice şi sociale ale populaţiei să fie păstrate şi dezvoltate, în pofida oricăror politici liberale explicite sau temporizante în mod social-democrat; stînga marxistă nu încetează să cheme social-democraţia alături de acest obiectiv generos, şi o face tocmai criticînd-o, arătînd cauzele sociale, dedesubturile poziţiei acesteia; b) în al doilea rînd, dar, de fapt, obiectivul specific al stîngii marxiste este tocmai acesta, scopul acesteia este făurirea conştiinţei de sine, ca clasă, a proletariatului nou, al celei de a doua revoluţii industriale. În realizarea acestui obiectiv se evidenţiază forţele sociale şi politice, tovarăşii de drum, departajarea, specificitatea. Schimbările sociale revoluţionare nu sînt iminente (atît timp cît nu sînt îndeplinite toate aceste condiţii); din acest punct de vedere, ziua de astăzi nu este cea a „luptei finale”, cum ne încredinţa refrenul original (în limba franceză) al Internaţionalei. Dar această luptă nu este mai puţin eroică. Ea este lupta „cea mare”, cum afirmă traducerea în limba română a refrenului aceluiaşi cîntec nemuritor. Este rîndul nostru acum!
1 a propos de eşecul Conferinţei de la Haga asupra climei de pe planetă; eşecul este datorat rolului dominant al politicii neoliberale agresive (neoliberalo-conservatorismului) care susţine interesul absolut al capitalului în pofida intereselor sociale (ceea ce înseamnă inclusiv ecologice). Tocmai datorită acestui fapt, „nu se va putea depăşi acest impas în următorii patru ani (A.B. – datorită venirii la putere în S.U.A. a Partidului Republican, opus intervenţiei statului de îngrădire a comportamentului capitalului); ceea ce va duce la încălzirea şi mai mare a planetei, cu catastrofele climatice cunoscute (inundaţii, uragane, deşertificări etc.) afectînd milioane de oameni” – cf. R.N. – Va fi stopat efectul de seră la scara întregii planete?, în Timpul – 7 zile în România şi în lume, nr. 50 (515), 13-19 dec. 2000, p. 7.  2 Contribuţii la critica economiei politice (1859), E.S.P.L.P., 1954, p. 10.