La o privire rapidă, societatea românească actuală pare a fi în mod clar capitalistă. Există un mare număr de oameni săraci şi o mică pătură de îmbogăţiţi, iar diferenţele de avere şi statut social sînt absolut enorme – practic se poate spune că niciodată în istoria ţării noastre nu au existat asemenea inegalităţi sociale. La o analiză atentă, situaţia societăţii româneşti actuale nu mi se mai pare la fel de clară. Personal, sesizez o serie de caracteristici ale societăţii româneşti care nu există în societăţile capitaliste şi o altă serie de caracteristici ale acestor societăţi capitaliste care nu se regăsesc în ţara noastră. Oare putem să identificăm aici, la noi, elemente ale unui „capitalism ciudat”?
Sper că se vede uşor sursa de inspiraţie pentru această expresie pe care am plasat-o între ghilimele: după ce Marea Britanie şi Franţa au declarat război Germaniei ca urmare a invaziei din Polonia la începutul lunii septembrie 1939, conflictul dintre aceste mari puteri a cunoscut o fază denumit㠄războiul ciudat” – naţiunile respective erau în stare de război, dar luptele efective aproape că au lipsit cu desăvîrşire, aveau loc doar nişte schimburi de focuri sporadice la frontiera franco-germană. În această etapă se puteau vedea o serie de caracteristici ale stării de război, în vreme ce altele lipseau cu desăvîrşire. Din cîte cunosc eu, expresia „război ciudat” a fost utilizată chiar în presa vremii, fiind apoi preluată de istorici, deoarece au considerat-o semnificativă pentru a descrie atmosfera acelor cîteva luni. Oare nu se poate face o analogie între situaţia neclară din acea fază a războiului şi situaţia actuală din ţara noastră?
În primul rînd, trebuie să explic ce înţeleg eu prin capitalism. Voi încerca să dau o explicaţie cît mai simplă şi pe înţelesul tuturor, fără fraze complicate şi teorii ample care trebuie digerate într-un timp îndelungat. Voi încerca să folosesc elemente cuantificabile, nu abstracţiuni. Toate acestea nu înseamnă nicidecum că eu aş respinge din principiu teoria şi abstracţiunile – nu vreau pur şi simplu altceva decît să-mi exprim ideile fără să le folosesc (atît cît este posibil).
Analiza trebuie să pornească de la mecanismele de funcţionare a economiei capitaliste, de la relaţiile care se stabilesc pe de-o parte între reprezentanţii clasei burgheze şi pe de altă parte între aceştia şi proletariat. Mi se pare important să încep caracterizarea capitalismului pornind de la mecanismele interne ale aconomiei, deoarece acestea determină în ultimă instanţă întregul complex de relaţii sociale.
Unul din cele mai importante criterii pentru a considera o economie naţională drept capitalistă este ponderea proprietăţii private. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie nu este singura caracteristică a capitalismului, dar eu cred că aceasta sintetizează suficient de bine factorii care determină relaţiile stabilite în cadrul economiei şi societăţii. Este adevărat că proprietatea privată există şi în alte orînduiri sociale, dar în condiţiile nivelului actual de dezvoltare a forţelor de producţie nu poate să genereze decît relaţii de producţie capitaliste.
Eu cred că o anumită economie naţională poate fi considerată cu atît mai capitalistă cu cît ponderea proprietăţii private a indivizilor asupra mijloacelor de producţie este mai mare, iar concurenţa dintre ei este mai ascuţită şi îi obligă să exploateze cît mai intens forţa de muncă. Aceşti proprietari individuali fac parte din clasa burgheză şi ei obţin profit din plusvaloare, pe baza exploatării proletarilor lipsiţi de proprietate. Aşadar, dacă în economia americană ponderea proprietăţii private a indivizilor asupra mijloacelor de producţie este de 95%, atunci America este 95% capitalistă; dacă ponderea proprietăţii private a indivizilor în economia naţională a României este de 30%, atunci ţara noastră este capitalistă în proporţie de 30%.
Ştiu că unii includ şi proprietatea de stat atunci cînd discută despre proprietatea privată. Ei afirmă că este vorba despre un stat care reprezintă interesele unei clase, despre un stat al proprietăţii private (cei care au citit Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului ştiu deja că nici nu poate fi vorba despre vreun stat al unui alt tip de proprietate). Eu sînt de acord cu această idee, dar este posibil să existe anumite etape în care clasa dominantă să nu fie burghezia, iar statul să nu reprezinte interesele burgheziei, chiar dacă tendinţa de evoluţie a societăţii respective este spre capitalism. Cred că noi trecem acum printr-o asemenea etapă. Statul român va fi într-o zi un stat al burgheziei, dar mie mi se pare că astăzi nu este.
Eu cred că putem exclude din discuţie proprietatea de stat chiar şi în cazul clasic al unei ţări capitaliste dezvoltate. Să analizăm pe scurt situaţia din Marea Britanie. După al doilea război mondial, acolo au avut loc o serie de naţionalizări, astfel că unele ramuri industriale sau din domeniul serviciilor au ajuns să fie proprietate de stat. Este clar că au fost naţionalizări de tip burghez, foştii proprietari au fost despăgubiţi, iar aceste naţionalizări nu au modificat caracterul de clasă al societăţii şi al statului, dar nu acesta este acum subiectul discuţiei.
În anul 1979, Partidul Conservator condus de Margaret Thatcher a cîştigat alegerile şi a început să aplice un program amplu de privatizări în economia naţională. Marea Britanie a fost primul stat din Europa în care au fost privatizate telecomunicaţiile (cazul British Telecom este astăzi un exemplu clasic, fiind folosit ca studiu de caz chiar şi la marile universităţi americane); de asemenea, au fost privatizate căile ferate şi transporturile feroviare, industriile producătoare de materii prime, utilităţi şi resurse de bază (industria minieră, industria siderurgică, industria energetică, industria petrolieră şi de gaze naturale, utilităţile publice din oraşe etc.; aici trebuie precizat că unele din aceste ramuri industriale erau deja parţial în proprietate privată, iar privatizarea a afectat – logic – numai obiectivele economice aflate anterior în proprietatea statului).
Prin aceste privatizări, suma dintre proprietatea de stat în economie şi proprietatea privată a indivizilor nu s-a schimbat cu nimic. Pur şi simplu o parte foarte importantă a mijloacelor de producţie deţinute de stat a fost transferată contra cost unor capitalişti individuali sau unor firme, bănci, fonduri de investiţii şi altor persoane juridice în spatele cărora se aflau – în ultimă instanţ㠖 tot nişte investitori (capitalişti) individuali.
Procesul a fost însoţit de nenumărate conflicte sociale. În acea perioadă au avut loc cele mai lungi greve, cu cea mai largă participare din istoria postbelică a întregii Europe. Sindicatele au mobilizat clasa muncitoare şi s-au opus din toate puterile acestor reforme capitaliste, dar nu au avut succes. În ciuda opoziţiei lor formidabile, guvernul şi-a impus în cele din urmă punctul de vedere.
Eu cred că prin aceste privatizări s-a accentuat caracterul capitalist al economiei britanice, deci şi societatea în ansamblul său a devenit mai capitalistă. Exploatarea forţei de muncă a devenit mai intensă, clasa muncitoare a pierdut o serie de cuceriri sociale de care beneficiase imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, şomajul a crescut spectaculos, rolul şi importanţa sindicatelor au cunoscut o scădere foarte semnificativ㠖 toate acestea s-au întîmplat datorită faptului că o parte mai mare din mijloacele de producţie se afla de acum în proprietatea privată a unor indivizi, a unor capitalişti.
Se pune întrebarea: dacă Marea Britanie a devenit mai capitalistă odată cu aceste măsuri ale guvernului Thatcher, ce fel de societate a fost înainte? Răspunsul mi se pare simplu: a fost mai puţin capitalist㠖 doar nu credea nimeni că eu voi răspunde la această întrebare că nu a fost absolut deloc o ţară şi o societate capitalistă! Pornind de la acest exemplu şi de la altele asemănătoare, mi se pare absolut legitim să vorbim despre ţări şi societăţi mai mult sau mai puţin capitaliste, despre diverse nuanţe intermediare în interiorul unui anumit tip de societate, iar criteriul pe care l-am propus eu pentru a cuantifica aceste proporţii este foarte clar: ponderea proprietăţii private a indivizilor asupra mijloacelor de producţie. Sper că exemplul Marii Britanii demonstrează clar de ce nu am inclus aici şi proprietatea de stat, chiar şi în cazul în care este vorba de un stat capitalist dezvoltat. Ceea ce s-a schimbat după 1980 în Marea Britanie a fost raportul între proprietatea de stat asupra mijloacelor de producţie şi proprietatea privată a capitaliştilor asupra mijloacelor de producţie: ponderea celei de-a doua categorii a crescut în dauna primei categorii, şi tocmai de aceea caracterul capitalist al economiei şi al societăţii s-a accentuat.
Să vedem cum stă ţara noastră din punctul de vedere al acestui criteriu unic şi sintetic. La finele anului 1989, România avea o economie naţională în care proprietatea privată a indivizilor asupra mijloacelor de producţie era aproape inexistentă (fără a fi vorba deloc despre existenţa reală a vreunei forme de proprietate socială, aşa cum se afirma în documentele oficiale ale partidului). Mijloacele de producţie se aflau preponderent în proprietatea statului controlat de nomenclatură.
După 1989, ponderea proprietăţii private a indivizilor a crescut treptat, dar mult mai încet decît în ţările vecine, cum ar fi Ungaria, Polonia etc. Este absolut evident că ritmul reformelor capitaliste în ţara noastră a fost incomparabil mai lent decît în ţările Europei centrale, care au aplicat diverse variante ale terapiei de şoc. În ţara noastră, opera de restaurare a capitalismului (adică de creştere a ponderii proprietăţii private a capitaliştilor asupra mijloacelor de producţie şi de scădere a ponderii proprietăţii fostului stat stalinist) a demarat în pas de melc încă din 1990 şi a continuat în acelaşi ritm pe timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu şi chiar după 1996, cînd guvernarea a fost preluată de o coaliţie condusă de partidele istorice.
Să analizăm pe scurt principalele etape ale restaurării capitalismului în România. În anul 1991 a fost înfiinţată o instituţie care avea drept rol, conform legii, să privatizeze o însemnată parte a economiei naţionale. Este vorba de Fondul Proprietăţii de Stat, care a preluat spre administrare 70% din acţiunile societăţilor comerciale, fostele întreprinderi ale statului „socialist”. Tot atunci au fost înfiinţate cele cinci Fonduri ale Proprietăţii Private, care au preluat restul de 30% din aceste acţiuni.
Trebuie precizat că acest patrimoniu atribuit către FPS şi cele cinci FPP-uri nu reprezenta decît o parte din obiectivele economice care fuseseră anterior proprietate de stat. În anul 1991 existau în economia naţională, pe lîngă societăţile comerciale, o mulţime de regii autonome de importanţă naţională, judeţeană sau locală, a căror pondere lor în economia naţională era foarte mare (ele reprezentau între 40% şi 50% din totalul mijloacelor de producţie aflate în proprietatea statului). Aceste regii autonome au fost excluse din start de la privatizare. Regiile autonome de importanţă naţională au rămas în subordinea diferitelor ministere economice (al industriilor, al comunicaţiilor, al transporturilor, al agriculturii, al mediului înconjurător etc.), iar cele de importanţă judeţeană sau locală au trecut în administrarea consiliilor judeţene, respectiv a celor locale. Aşadar, FPS a preluat şi urma să privatizeze 70% dintr-un patrimoniu care reprezenta cu puţin peste jumătate din mijloacele de producţie ale statului.
În ceea ce priveşte FPP-urile, teoretic cele 30% pe care le-au preluat au fost din start proprietate privată a unor indivizi. În realitate, aceste FPP-uri nu se deosebeau prea mult de instituţiile de stat. Ca şi în cazul FPS, ele erau conduse de consilii de administraţie numite de către conducerea politică a statului, aşa că cei care au ajuns în fruntea bucatelor erau diverşi oameni politici şi tot felul de rude sau prieteni ai acestora.
Cetăţenii majori ai României au primit nişte cupoane care ar fi reprezentat o fracţiune din proprietatea asupra FPP-urilor. Treptat, s-a dezvoltat o întreagă piaţă neorganizată şi neoficială a acestor cupoane. După cîţiva ani, guvernul Văcăroiu a decis să elibereze alte cupoane, nominative, care ar fi urmat să fie de această dată subscrise de fiecare cetăţean direct la o întreprindere sau la unul din FPP-uri, reprezentînd astfel hîrtii de valoare concrete, la fel ca acţiunile emise de societăţile pe acţiuni din statele capitaliste. Aceste noi cupoane urmau să acopere tot 30% din patrimoniul supus privatizării, celelalte 70% urmînd să rămînă în continuare la FPS. Valoarea iniţială a acestor cupoane era de un milion de lei, ceea ce ar fi însemnat că fiecare cetăţean român major primea o bucăţică în valoare de un milion de lei din proprietatea statului asupra mijloacelor de producţie. În realitate, atunci cînd cetăţenii au încercat să vîndă acţiunile dobîndite în acest mod s-au lămurit că valoarea reală era mult mai mică: cei care făceau tranzacţii la bursă nu s-au sinchisit deloc de valoarea atribuită iniţial de guvern acestor acţiuni, ei ştiau că nu contează decît raportul între cerere şi ofertă, deoarece la bursă acest raport este singurul factor care determină preţul acţiunilor.
Una peste alta, după toate aceste cuponiade s-a privatizat o parte din mijloacele de producţie aflate în proprietatea statului. Este destul de greu de estimat ponderea proprietăţii de stat care a fost privatizată în acest mod, dar în mod sigur s-a situat mult sub limita de 30% prevăzută în lege (repet, 30% dintr-un patrimoniu care excludea din start regiile autonome). Prin tot felul de mecanisme birocratice s-a reuşit diminuarea substanţială a acelei părţi din proprietatea de stat care a fost distribuită gratuit către cetăţeni.
În ceea ce priveşte FPS, această instituţie şi-a luat în serios rolul de acţionar şi a început imediat după înfiinţare să numească directori şi consilii de administraţie la societăţile comerciale. Aşa cum era de aşteptat, aceste funcţii au fost ocupate tot pe baza sănătosului principiu al pilelor, cunoştinţelor, şpăgilor şi relaţiilor de rudenie. Un acţionar capitalist nu ar fi procedat aşa, el ar fi numit directori cît mai competenţi, care să conducă bine întreprinderile şi să obţină un profit cît mai mare, dar FPS-ul nu era interesat de profit, ceea ce demonstrază încă o dată că această instituţie (deci şi statul proprietar) nu a acţionat nici un moment ca un patron burghez.
În fruntea întreprinderilor de stat au ajuns nişte oameni a căror principală preocupare nu era să asigure bunul mers al activităţii întreprinderii pe care o conduceau, ci bunul mers al şpăgilor pe care le primeau de la furnizori sau de la clienţi. În acest fel s-a generalizat sistemul firmelor căpuşă în economia noastră naţională.
Voi da un exemplu de firmă căpuşă „lipit㔠de o întreprindere de stat. Este vorba de un caz de la Sidex Galaţi: acest imens combinat siderurgic are contracte, printre altele, cu o firmă particulară numită Metanef, care aprovizionează combinatul cu materii prime (minereu de fier, cărbune cocsificabil etc.). Această firmă aduce minereu de fier din Australia pe care îl vinde combinatului la un preţ mult mai mare decît dacă Sidex ar cumpăra acelaşi minereu direct de la producător, fără intermediari. Metanef cîştigă enorm din aceste diferenţe de preţ, aşa că îşi permite să dea şpăgi grase directorilor de la combinat şi de la FPS, asigurîndu-şi în acest fel continuitatea afacerilor cu Sidex, căci exact acesta este criteriul după care se încheie contractele la Sidex: şpaga.
Sistemul se repetă şi la desfacerea produselor finite. Să zicem că un şantier naval din Italia are nevoie de tablă pentru fabricarea sau repararea navelor maritime. Nu va cumpăra această tablă direct de la Sidex, ci de la firma intermediară Metanef, căreia îi va plăti contravaloarea tablei la preţul pieţei europene, iar Metanef, la rîndul său, va transfera către Sidex doar o parte din această contravaloare, de multe ori cu o întîrziere de luni sau chiar ani de zile, cîştigînd astfel sume imense şi din desfacerea produselor finite de la Sidex.
De precizat că principalul acţionar al Metanef este un fost director al unei întreprinderi de comerţ exterior de pe vremea stalinismului. Se ştie că întreprinderilor li s-a interzis să aibă relaţii directe cu partenerii lor externi. Aceste relaţii externe erau în mod obligatoriu „filtrate” de către întreprinderile de comerţ exterior, unde lucrau o serie de cadre de nădejde ale Securităţii, mai ales în funcţii de conducere.
Altă situaţie concretă: mecanismul prin care s-a produs marele jaf de la Bancorex este bine cunoscut, aşa că nu insist asupra acestui exemplu deja clasic. Nu a fost nevoie de o operaţiune spectaculoasă gen Bonnie & Clyde, cu arme şi împuşcături, ci de credite acordate în nişte condiţii pe care nu le-ar fi acceptat nici o bancă occidentală, condusă de directori supravegheaţi atent de către patroni. Creditele au fost acordate către patronii unor firme care aveau nişte relaţii cel puţin suspecte cu cei care au condus banca. Aşa cum era de aşteptat, o mare parte din creditele acordate acestor firme nu a mai fost restituită, iar statul a suportat cu seninătate pagube imense.
Acelaşi mecanism se aplică aproape tuturor întreprinderilor administrate de FPS. Excepţiile sînt foarte rare şi nesemnificative ca pondere: nu prea contează că un director oarecare de la o făbricuţă de şosete îşi face datoria şi îşi conduce eficient întreprinderea, în timp ce directorii de la marile întreprinderi şi combinate, ca şi de la marea majoritate a întreprinderilor de dimensiuni mai mici, produc pagube enorme unităţilor economice pe care le conduc.
Acesta este modul în care au fost administrate întreprinderile ai căror directori au fost numiţi de FPS. Să vedem ce s-a întîmplat la alte întreprinderi, care nu au intrat în patrimoniul FPS. Voi da un exemplu de la Renel, din anul 1992. Fiind o regie autonomă, Renel nu a intrat în 1991 în patrimoniul FPS şi FPP, ci a rămas sub coordonarea Ministerului industriilor. În luna aprilie 1992, Renel a încheiat un contract cu una din firmele celebrului George Constantin Păunescu (unul din principalii autori ai jafului de la Bancorex), prin care această firmă privată s-a obligat să livreze către Renel motorină din import în valoare de 1,2 miliarde lei (la vremea aceea cursul valutar era în jur de 200 lei/$, deci valoarea contractului era de 6 milioane de dolari). Dovedind o generozitate nemaiîntîlnită, Renel a plătit întreaga sumă în avans, cu toate că de obicei suma plătită în avans la asemenea contracte nu depăşeşte 10-15% din total, restul urmînd să se achite după cîteva luni de la livrarea mărfii de către furnizor. După şase luni, în octombrie, firma lui George Constantin Păunescu a expediat o scrisoare către Renel în care spunea că furnizorul extern nu mai poate livra cantitatea de motorină contractată, aşa că va returna întreaga sumă de 1,2 miliarde lei. Problema este că în luna octombrie a anului 1992 cursul valutar se apropia de 430 lei/$, deci firma privată a returnat către Renel echivalentul a circa 3 milioane de dolari. Este clar că nici un patron capitalist nu ar fi procedat ca la Renel, adică să plătească unui alt patron 6 milioane de dolari pentru ca după şase luni să primească înapoi 3 milioane – toate acestea fără să protesteze absolut deloc, fără să intenteze proces în instanţă etc. Statul patron s-a comportat şi în acest caz exact în modul opus celui în care s-ar fi comportat un capitalist interesat de profit şi de exploatarea forţei de muncă.
Nici FPP-urile nu au scăpat nejefuite. De exemplu, şeful FPP 2 Moldova, Corneliu Iacobov, a girat cu proprietăţi ale FPP nişte credite luate de unele firme private de la diverse bănci, în special de la acelaşi Bancorex. Atunci cînd aceste firme nu au returnat creditele, băncile au executat garanţia şi au preluat proprietăţile FPP 2 Moldova. Nimeni nu l-a tras la răspundere, nu a ajuns la tribunal şi nici la puşcărie, aşa cum s-ar fi întîmplat dacă un director de la o firmă privată ar fi efectuat aceleaşi operaţiuni. În acest an, Corneliu Iacobov a finanţat parţial şi chiar a condus campania electorală a PDSR în judeţul Bacău. A avut posibilitatea să finanţeze o campanie electorală, că doar s-a apucat de afaceri serioase după ce primise şpăgi grase de la patronii firmelor ale căror credite le-a girat!
În ceea ce priveşte firmele căpuşă, concurenţa nu joacă absolut nici un rol. Dacă un capitalist cinstit şi corect (din punctul de vedere al legislaţiei capitaliste, nu din punctul de vedere al proletariatului) se prezintă la Sidex şi propune directorilor de acolo să aprovizioneze el combinatul cu materii prime la preţuri mai convenabile decît cele practicate de Metanef şi alte căpuşe, directorii îl vor refuza, deoarece firmele căpuşă nu se supun competiţiei. La contractele cu Sidex nu au acces decît mafioţii din anturajul birocraţilor de la FPS şi al directorilor combinatului (care nu sînt nici ei altceva decît tot nişte birocraţi). Aceşti conducători de la o întreprindere de stat nu sînt absolut deloc interesaţi de profitul pe care îl obţine sau nu întreprinderea condusă de ei, deci nu-i interesează să achiziţioneze materii prime la preţuri mai mici. De asemenea, nu sînt interesaţi de exploatarea forţei de munc㠖 se ştie că la Sidex au fost acordate numeroase creşteri de salarii (în condiţiile în care întreprinderea suferea pierderi economice din ce în ce mai mari) cu unicul scop de a evita tulburările sociale, astfel încît afacerile mafiote să funcţioneze în continuare fără probleme. Nici un patron capitalist nu acordă creşteri salariale decît dacă profitul său înregistrează o creştere mai mare prin cointeresarea forţei de muncă sau prin atragerea unor oameni mai bine calificaţi, iar dacă întreprinderea nu realizează profit, ci pierderi, atunci trece la concedieri şi reduceri de salarii – adică exact invers faţă de cum s-a procedat la Sidex! Nici în cazul firmelor căpuşă exploatarea forţei de muncă nu joacă nici un rol. Am prezentat mai sus un exemplu din activitatea unei firme care a primit de la Renel 6 milioane de dolari şi a dat înapoi 3 milioane după şase luni. Este foarte clar că aceste venituri imense nu au rezultat din exploatarea forţei de muncă din cadrul întreprinderii private. Nici unul din salariaţii de la firma lui George Constantin Păunescu nu poate să se laude că munca lui a produs un asemenea profit pentru patronul său. Sursa acestui profit o reprezintă pur şi simplu relaţiile mafiote între patronul firmei căpuşă şi directorii întreprinderii de stat.
Situaţia nu s-a schimbat aproape deloc după 1996. Partidele care au preluat guvernarea s-au lăudat că vor face reforme şi privatizare, dar ceea ce au făcut în practică nu s-a potrivit deloc cu promisiunile lor cu tentă de dreapta. Mie mi se pare foarte clar că noi am avut la guvernare o stîngă falsă înainte de 1996 şi o dreaptă falsă după 1996. Guvernele din perioada anterioară anului 1996 nu au reprezentat deloc interesele celor săraci şi amărîţi, iar guvernele de după 1996 nu au reprezentat deloc interesele patronilor şi capitaliştilor veritabili. În realitate, ambele guvernări au acţionat în interesul birocraţilor, mafioţilor şi corupţilor care continuă să jefuiască ţara începînd din 1990 şi se pare că vor continua şi după alegerile din acest an, pînă cînd statul nostru va ajunge la faliment total.
Aşadar, şi după 1996 jafurile au continuat netulburate, ba chiar s-au extins. Nu s-a schimbat absolut nimic în ceea ce priveşte modul de funcţionare a combinatului Sidex de la Galaţi, a marilor întreprinderi cum ar fi Roman şi Tractorul din Braşov, nu s-a schimbat nimic în ceea ce priveşte funcţionarea sectorului energetic, petrolier etc. Au fost schimbaţi numai oamenii care iau decizii şi şpăgi: prietenii şi rudele foştilor oameni de la putere au fost înlocuiţi cu prietenii şi rudele oamenilor noi.
S-a mai produs o schimbare de ritm în ceea ce priveşte privatizarea. Dacă înainte de 1996 principala preocupare a FPS era administrarea societăţilor comerciale şi numirea directorilor, după alegerile din acel an au fost lansate o serie de privatizări. Din păcate, şi acestea au fost dominate de ilegalităţi şi nereguli. Majoritatea privatizărilor a avut drept criteriu de selecţie a beneficiarilor tot şpaga.
Situaţia de la Tepro Iaşi e un exemplu cunoscut, dar nici pe departe unic. Cehii care au cumpărat pachetul majoritar de acţiuni de la FPS şi-au asumat prin contract tot felul de angajamente, dar au preferat să jefuiască rapid întreprinderea şi s-o şteargă din ţară fără să respecte nimic din contractul încheiat. Mai mult ca sigur că au dat nişte şpăgi serioase la FPS, altfel nu se explică faptul că au reuşit să preia Tepro pe un preţ de nimic.
Se pot da şi exemple de privatizări care nu au fost organizate de FPS, dar s-au desfăşurat după aceleaşi metode. Situaţia de la Romtelecom este foarte bine cunoscută. Iniţial, la licitaţia organizată de Ministerul comunicaţiilor au participat cîteva nume mari ale telecomunicaţiilor europene (France Telecom, KPN etc.), dar acestea s-au retras cînd au văzut că nu contează preţul oferit şi proiectele de investiţii, ci numai şpaga, aşa că au rămas în cursă doar grecii de la OTE. Sorin Pantiş, ministrul comunicaţiilor şi principalul artizan al operaţiunii, a afirmat atunci că marii operatori europeni de telecomunicaţii s-au retras din cauza crizei care a cuprins economia rusă în cursul verii, ceea ce i-a determinat să nu mai aibă încredere în piaţa est-europeană. Am avut surpriza să aflu după cîteva luni că aceştia nu s-au dus prea departe, ci au participat la privatizările societăţilor de telecomunicaţii din Cehia şi Bulgaria, aşa că problema nu a fost lipsa de încredere faţă de estul Europei, ci lipsa de încredere faţă de modalităţile de „privatizare” din România.
Cazul Tepro, prezentat mai sus, are încă o semnificaţie. Se ştie că în acest an justiţia a anulat privatizarea, iar întreprinderea s-a reîntors în proprietatea statului. Aceasta demonstrează că în unele cazuri privatizările efectuate prin procedee mafiote nu au viaţă prea lungă. O altă privatizare anulată în urmă cu cîţiva ani a fost cea a rafinăriei Petromidia, preluată iniţial de turcii de la Akmaya. Avînd în vedere marele număr de privatizări aflate în situaţii similare cu cea de la Tepro, nu este imposibil să asistăm în anii următori şi la alte reveniri ale întreprinderilor privatizate în proprietatea statului. Chiar şi Romtelecom ar putea să ajungă într-o bună zi în această situaţie, avînd în vedere criticile serioase la adresa întregului proces premergător încheierii contractului de privatizare.
În concluzie, cred că se poate afirma fără a greşi că ponderea proprietăţii private a indivizilor asupra mijloacelor de producţie din ţara noastră a crescut în ultimii ani, dar foarte lent şi contradictoriu. În general, procesul de restaurare a capitalismului în fostele state staliniste este deosebit de dificil. Personal, consider că ţări ca Ungaria şi Polonia pot fi deja considerate capitaliste, cu toate că structurile şi mecanismele interne care caracterizează economiile lor naţionale sînt încă destul de departe de cele din unele ţări capitaliste obişnuite, cum ar fi Grecia sau Portugalia. În aceste ţări foste staliniste din Europa centrală, ponderea proprietăţii private a indivizilor asupra mijloacelor de producţie a crescut totuşi semnificativ după 1989. Modul de funcţionare a acestor economii naţionale este similar celor din statele occidentale, chiar dacă la o altă scară, dar nu datorită faptului că nivelul de dezvoltare economică este net diferit, ci din cauză că procesul de restaurare a capitalismului pornind de la stalinism nu se poate încheia peste noapte.
Aşa cum am menţionat, eu consider că ceea ce defineşte o economie capitalistă este modul ei de funcţionare, mecanismele economice, de aceea am ales criteriul ponderii proprietăţii private a indivizilor, deoarece aceasta este determinantă. Nu contează gradul de dezvoltare economică. Un stat mai puţin dezvoltat poate să aibă o economie mai capitalistă decît un alt stat mai dezvoltat (de exemplu, Austria este mai puţin dezvoltată din punct de vedere economic decît Japonia, dar economia naţională a Austriei este mai capitalistă decît cea a Japoniei, unde mecanismele economice şi relaţiile între firme sînt grevate de unele rămăşiţe feudale).
Aceeaşi observaţie se aplică şi la analiza evoluţiei în timp a economiei naţionale a unei ţări. Am prezentat mai sus exemplul Marii Britanii, care a devenit mai capitalistă după privatizările operate de guvernul Thatcher. În anii de după cel de-al doilea război mondial, o parte din economia naţională a Marii Britanii a fost etatizată. Cred că se poate spune că în perioada premergătoare acestor naţionalizări (de exemplu la începutul secolului, ca şi în anii de după primul război mondial) Marea Britanie era mai capitalistă decît în anii deceniile 6-7-8 ale secolului, cu toate că gradul de dezvoltare economică, tehnologică etc. era mai redus în acele perioade timpurii.
Să revenim la discuţia despre ţara noastră. Există şi alte căi de creştere a ponderii proprietăţii private a indivizilor asupra mijloacelor de producţie, în afară de privatizarea patrimoniului economic al statului. O cale importantă este înfiinţarea de firme noi, aflate din start în proprietate privată. La noi au apărut tot felul de firme, majoritatea de dimensiuni mici sau mijlocii, fără să aibă la înfiinţare nici o legătură cu întreprinderile proprietate de stat. Un exemplu: la momentul actual, comerţul cu bunuri de consum pentru populaţie este efectuat aproape în întregime de asemenea firme private.
Înfiinţarea unei firme în România nu este deloc o joacă de copii, spre deosebire de situaţia din ţări capitaliste nu foarte dezvoltate, unele chiar vecine cu noi. În ţara noastră, formalităţile sînt complicate, greoaie şi foarte lente, deci mecanismul trebuie „uns” pe parcurs prin şpăgi grase, bine plasate. Într-o conferinţă de presă pe care a susţinut-o în urmă cu cîteva luni, ambasadorul SUA la Bucureşti, James Rosapepe, a prezentat o comparaţie între România şi SUA referitoare la formalităţile necesare pentru înfiinţarea unei firme private de dimensiuni mici. În SUA, solicitantul (adică viitorul patron al firmei) trebuie să completeze un formular care are 2-3 file şi este foarte simplu şi aerisit. Ca durată, întregul proces de autorizare a înfiinţării unei firme nu depăşeşte două zile. În România, documentaţia pe care trebuie s-o întocmească solicitantul cuprinde o mulţime de dosare cu aprobări de la tot felul de instituţii şi autorităţi centrale şi locale, depăşind o jumătate de kilogram de hîrtie, iar durata întregului proces este în medie între trei şi şase luni, plus că trebuie să dea mită peste tot pe unde umblă, aşa cum am menţionat deja. În aceste condiţii, este posibil ca obiectul de activitate al firmei să dispară înainte de primirea autorizaţiei! Oare se poate spune că un asemenea stat – care pune atîtea obstacole în calea celui care doreşte să înfiinţeze o firmă ca să exploateze proletarii şi să obţină profit – este un stat burghez?
Chiar şi în China – ţară condusă de un partid care se numeşte comunist – este mult mai uşor de înfiinţat o firmă decît în România. Iată care este procedura în zonele economice speciale: solicitantul (indiferent dacă este cetăţean chinez sau străin) completează un formular şi îl depune la un ghişeu, fără nici un fel de aprobări şi alte hîrtii suplimentare. Autorităţile competente au obligaţia să obţină toate aprobările necesare în termen de două săptămîni. Dacă solicitantul nu primeşte nici un fel de răspuns de la acea autoritate în intervalul de două săptămîni, se consideră automat că i s-a aprobat înfiinţarea firmei şi poate să înceapă imediat să facă afaceri. Greu de imaginat aşa ceva într-o ţar㠄capitalist㔠ca România!
Printre cunoştinţele mele se numără şi cîteva familii care au emigrat în ultimii ani în Canada. Unul din aceşti prieteni şi-a înfiinţat acolo o firmă la numai cîteva săptămîni după ce a ajuns la Toronto: a telefonat la autoritatea fiscală, a solicitat un formular pe care l-a primit prin poştă, apoi l-a completat şi l-a trimis înapoi tot prin poştă, iar după două zile a primit acasă autorizaţia de funcţionare. În tot acest proces, nu a avut nici măcar o întrevedere cu vreun funcţionar de stat. În plus, nici măcar nu avea cetăţenie canadian㠖 aşa cum am menţionat, se afla acolo numai de cîteva săptămîni. Este adevărat că amicul meu nu prea are talent de întreprinzător, aşa că firma lui nu a efectuat nici un fel de tranzacţii sau alte operaţiuni, practic este o firm㠄adormită”, dar uşurinţa formalităţilor este izbitoare prin comparaţie cu situaţia din ţara noastră.
Dacă tot am revenit la România, voi prezenta o situaţie aproape hilară. În cursul acestui an am citit în presă un exemplu care m-a şocat: un viitor patron dorea să înfiinţeze o firmă care să construiască şi să administreze un WC public în zona centrală a Bucureştiului. Omul a aflat cu stupoare că trebuie să obţină, printre altele, o aprobare de la SRI! Nu cred că există vreun stat capitalist în care să fie nevoie de o asemenea aprobare – poate numai dacă patronul îşi propune să construiască o centrală energetică nucleară sau o fabrică de armament.
De multe ori, aceste firme private înfiinţate după 1989 se lovesc în activitatea lor de interese mafiote şi de diverse firme căpuşă. Au fost numeroase licitaţii trucate, unele din ele organizate de instituţii importante ale statului. Eu cunosc cazurile a două licitaţii organizate de Camera Deputaţilor, una pentru achiziţionarea de tehnică de calcul şi alte echipamente (copiatoare, faxuri etc.) şi cealaltă pentru efectuarea unor lucrări de construcţii şi amenajări interioare la sediul Palatului Parlamentului (fosta Casă a Poporului). Ambele licitaţii au fost cîştigate, în buna tradiţie dîmboviţeană, de către firme care nu aveau posibilitatea să furnizeze mărfurile şi să execute lucrările respective, aşa că au fost nevoite să încheie contracte cu unele din firmele participante la licitaţie, dar care au pierdut. Este foarte ciudată situaţia în care reprezentanţa oficială Xerox în România participă la o licitaţie şi pierde, iar firmuliţa obscură care a cîştigat licitaţia achiziţionează de la aceeaşi reprezentanţă echipamente Xerox pe care le vinde Parlamentului, bineînţeles la un preţ mai mare decît dacă licitaţia ar fi fost cîştigată de la bun început chiar de către reprezentanţa Xerox. Aşadar, nu cîştigă cel care exploatează mai eficient forţa de muncă, ci cel care are relaţii mai bune cu funcţionarii care iau decizii.
Există şi situaţii în care unele firme private autohtone se descurcă foarte bine, chiar mult mai bine decît firme occidentale puternice, cu tradiţie în domeniul lor de activitate şi care au investit mulţi bani în ţara noastră după 1990. De exemplu, firmele celebrilor fraţi Micula din Bihor, producătoare de băuturi răcoritoare şi alcoolice, au reuşit să ajungă la cifre de vînzări superioare chiar şi faţă de Coca-Cola. Modalitatea pe care au ales-o a fost, bineînţeles, corupţia: au beneficiat de reduceri, amînări şi reeşalonări la plata impozitelor, datorită relaţiilor foarte „călduroase” cu unii funcţionari superiori din cadrul Ministerului finanţelor, ceea ce Coca-Cola nu a reuşit să obţină. Nu a fost nevoie ca fraţii Micula să facă investiţii mai mari decît Coca-Cola, să achiziţioneze utilaje mai moderne, să exploateze mai intens forţa de munc㠖 simpla corupţie autohtonă a fost de ajuns pentru ca firma lor să concureze cu succes puternicul concern Coca-Cola. Mai are cineva curaj să afirme că ţara noastră este lăsată la voia străinilor?
Pe baza faptelor prezentate mai sus, eu am ajuns la următoarea concluzie: există în economia noastră naţională un sector dinamic, aflat în ascensiune, a cărui pondere în economia naţională nu depăşeşte 25-30%. Acesta este format din firme private şi un foarte mic număr de întreprinderi proprietate de stat, care funcţionează ca orice întreprindere capitalistă obişnuită, lucrează în condiţii de competiţie şi exploatează forţa de muncă a proletarilor în beneficiul patronilor sau al statului. De asemenea, există un sector putred, dar cu o pondere copleşitoare, format din marea majoritate a întreprinderilor proprietate de stat şi din firmele căpuşă private. Acest sector lucrează pe baza unor relaţii mafiote, unde concurenţa şi exploatarea forţei de muncă nu joacă nici un rol, iar în cazul întreprinderilor de stat nici măcar profitul nu joacă vreun rol.
În aceste condiţii, eu cred că se poate spune fără teama de a greşi că în România avem capitalism în proporţie de 25-30% şi STALINISM în proporţie de 70-75%. Unii afirmă cu hotărîre că stalinismul nu este altceva decît un izotop, o formă particulară de capitalism, o formaţiune socială cu multe caracteristici specifice capitalismului, la care se adaugă o serie de alte caracteristici care nu schimbă fundamental apartenenţa societăţilor respective la modul de producţie capitalist. Eu nu împărtăşesc acest punct de vedere, cred că stalinismul este o formaţiune socială distinctă, diferită de capitalism. Nu vreau să insist aici, deoarece o abordare a acestei teme ar fi mult prea amplă, fiind necesare numeroase argumente teoretice care depăşesc cadrul acestei discuţii.
Dincolo de caracterizarea exactă a stalinismului, rămîne o realitate faptul că astăzi, după 11 ani de aşa-zise „reforme”, încă mai trăim într-un stat stalinist. Acesta reprezintă interesele birocraţiei şi funcţionarilor de stat (care se îmbogăţesc din jefuirea proprietăţii statului), nu ale capitaliştilor (care vor să obţină profit din exploatarea proletarilor). Spre deosebire de situaţia dinainte de 1989, birocraţia actuală are toată libertatea să intre în relaţii dubioase cu tot felul de mafioţi. Posibilităţile de a jefui proprietatea de stat sînt enorme, aproape nelimitate. Practic, există o adevărată împletire între mafioţi, birocraţi şi politicieni – în multe cazuri mafiotul, birocratul şi politicianul sînt una şi aceeaşi persoană. Ei reprezintă categoria dominantă în România de azi, iar statul nostru – aşa cum am menţionat – le reprezintă interesele.
Un alt aspect al acestei probleme, faţă de care vreau să-mi prezint punctul de vedere, îl reprezintă relaţiile României cu instituţiile economice şi financiare internaţionale. Există opinia foarte larg împărtăşită de către cea mai mare parte a opiniei publice că toate guvernele care s-au succedat la putere după 1989 (mai ales cele de după 1996) au înrobit statul nostru (pe care această parte a publicului îl consideră, bineînţeles, capitalist) faţă de instituţiile internaţionale – Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială. Eu cred că această impresie este greşită. Există multe state capitaliste în lumea contemporană, unele din ele au ajuns la capitalism pornind de la stadiul stalinist din 1989, dar România nu face parte din această categorie. De asemenea, există multe state subordonate în diverse grade faţă de instituţiile financiare internaţionale, dar România nu face parte nici din această categorie.
Nu sînt de acord cu ideea că, după 1990, soarta României a fost hotărîtă de către FMI, UE şi BM. Iată cîteva argumente. Cred că sînt foarte cunoscute negocierile pe care ţara noastră le-a purtat cu FMI. În ultimii zece ani au fost încheiate cinci acorduri cu această instituţie. Toate urmau să aibă aceeaşi desfăşurare în timp: FMI ne dă prima tranşă din suma totală alocată, stabilită prin acordul semnat de ambele părţi şi destinată în întregime acoperirii deficitului, apoi guvernul român aplică în practică o serie de măsuri bine precizate în acelaşi acord, după aceea FMI ne dă tranşa a doua, apoi guvernul urmează să aplice alte măsuri bine precizate etc. (de fiecare dată era vorba de 3-4 tranşe cu tot felul de măsuri guvernamentale concrete, intercalate între aceste tranşe). La primele patru acorduri cu FMI, acesta a acordat prima tranşă, apoi guvernul a aplicat doar o mică parte din măsurile precizate în acordurile semnate, aşa că tranşa a doua nu a mai venit deloc. La cel de-al cincilea acord (semnat de fostul prim-ministru Radu Vasile) a fost acordată prima tranşă, iar guvernul a aplicat ca de obicei o mică parte din măsurile impuse de FMI. Ulterior, în fruntea guvernului a venit Mugur Isărescu. Noul guvern a mai aplicat o mică parte din măsurile impuse, iar Isărescu a convins FMI să ne dea a doua tranşă chiar în condiţiile în care nu fuseseră aplicate în practică toate măsurile impuse pentru etapa respectiv㠖 cu obligaţia ca acestea să fie aplicate înainte ca ţara noastră să primească tranşa a treia. Rezultatul? Tranşa a treia nu a mai venit nici pînă acum!
Aşa au procedat toate guvernele post-decembriste: au semnat nişte acorduri cu FMI, au promis că vor lua măsurile impuse, dar cînd a venit vremea să le aplice în practică, nu au făcut-o decît în foarte mică măsură. Eu cred că trebuie să judecăm subordonarea ţării faţă de instituţiile financiare internaţionale pe baza faptelor şi realizărilor concrete, nu pe baza declaraţiilor şi promisiunilor (în paranteză fie spus, exact în acelaşi mod ar trebui să judecăm şi caracterul de dreapta sau de stînga al unui partid politic).
La fel s-au petrecut lucrurile şi în relaţiile ţării noastre cu Banca Mondială. BM alocă fonduri pentru diverse domenii şi proiecte concrete, dar nu aprobă cheltuirea efectivă a banilor decît cu o verificare atentă a decontărilor. De exemplu, s-au alocat cîteva zeci de milioane de dolari pentru reparaţii de şcoli, spitale etc. Atunci cînd noi ar fi trebuit să trecem la treabă, funcţionarii BM au văzut că factorii de decizie, adică funcţionarii noştri români, au încheiat nişte contracte dubioase cu tot felul de firme suspecte. De exemplu, o firmă privată trebuia să primească vreo 3 milioane de dolari pentru renovarea unei şcoli, suma fiind mult mai mare decît cheltuielile reale, aşa că BM a refuzat să elibereze efectiv banii, cu toate că ei fuseseră alocaţi României şi nu puteau fi acordaţi altei ţări. Asemenea situaţii au fost foarte numeroase în ultimii 11 ani, aşa că cea mai mare parte a sumelor alocate de către BM a rămas neutilizată din cauză că românii noştri ar fi vrut ca banii să ajungă la mafioţi, iar BM s-a opus acestor încercări.
Să vorbim puţin şi despre UE. Recent, această instituţie a prezentat un raport referitor la situaţia statelor candidate la aderare. Capitolul despre România afirma, printre altele, că noi nu avem o „economie de piaţă funcţională”, afirmaţie valabilă şi pentru Bulgaria. Cred că toată lumea ştie ce înţeleg aceste instituţii internaţionale prin expresia „economie de piaţă”: este o modalitate discretă de a vorbi despre capitalism. Aşadar, în economia noastră naţională capitalismul nu funcţioneaz㠖 acesta este punctul lor de vedere. Conform aceluiaşi raport, ţara noastră se află în prezent, pe ultimul loc între ţările candidate pentru aderarea la UE. Motivul principal nu îl reprezintă nivelul de dezvoltare economic㠖 Bulgaria este mai slab dezvoltată decît România, dar este plasată mai bine în cursa pentru aderare. Adevăratul motiv îl reprezintă fragilitatea structurilor capitaliste din economia noastră naţională.
Tot acesta este şi principalul motiv pentru faptul că ţara noastră nu a fost primită nici în NATO. Numai statele capitaliste sînt primite în această alianţă dominată de marile puteri occidentale. România a pierdut „la mustaţ㔠trenul primului val de adeziuni la NATO. La vremea aceea, noi am ajuns foarte aproape de aderare din diverse motive de natură politică şi militară. Tendinţa observată după primirea ţărilor din primul val a fost de diminuare a importanţei factorilor politico-militari, aşa că ţara noastră are în prezent şanse mai mici pentru aderarea la NATO decît în urmă cu 2-3 ani, deoarece occidentul a observat că guvernele noastre nu sînt în stare să restaureze capitalismul.
Mi se pare clar că nu instituţiile internaţionale poartă vina pentru situaţia actuală a României, deoarece măsurile impuse de ele nu au fost aplicate în practică aproape deloc, cu toate că declarativ au fost acceptate în totalitate, dar ştim bine că nu contează vorbele, ci faptele.
Nu vreau să spun că măsurile impuse de FMI-BM-UE erau sută la sută corecte, dar ele pur şi simplu au fost aplicate cu o asemenea zgîrcenie, încît nu au influenţat substanţial destinul ţării noastre, deci practic nu le putem aprecia corectitudinea. Cine vrea să vadă rezultatele măsurilor impuse de FMI-BM-UE trebuie să se uite la situaţia din Bulgaria, Ungaria, Polonia etc. Un alt caz la fel de interesant este Mexicul. Nu trebuie să uităm totuşi că acolo măsurile impuse de FMI au fost aplicate în ultimii cîţiva ani, dar în cele cîteva decenii precedente au fost aplicate în practică ideile politicienilor care au condus ţara. Exact la fel s-a întîmplat şi la noi: au fost aplicate în practică în proporţie de 90% ideile politicienilor care au condus ţara şi 10% măsurile impuse de FMI. Asta sună mai degrabă a subordonare a ţării faţă de politicienii români decît faţă de FMI şi alte instituţii internaţionale.
Şi iată că ajungem la activitatea practică a politicienilor care au condus statul român după 1989. Toate partidele şi aproape toţi oamenii politici care s-au plimbat pe la putere în ultimii 11 ani au reprezentat consecvent interesele birocraţilor şi mafioţilor. Nu au luat măsuri şi nu au aplicat politici antibirocratice şi antimafiote decît atunci cînd nu au mai avut de ales. De exemplu, Bancorex a primit sume imense de la Banca Naţională atunci cînd a rămas fără bani, astfel încît jaful a continuat netulburat. Cînd nici Banca Naţională nu a mai avut resurse, Bancorex a fost închisă. Această măsură a distrus una din sursele de venit ale mafiei din economia românească, dar cei care apucaseră deja să jefuiască banca au scăpat nepedepsiţi, cu averi imense şi cu conturi în străinătate. Decizia politicienilor de a menţine banca în funcţiune nu a avut nici un fel de efecte benefice pentru oamenii săraci sau pentru capitaliştii obişnuiţi care nu aveau acces la creditele de la Bancorex. Efectele pozitive le-au simţit numai mafioţii, iar statul a suportat întreaga pagubă.
Acelaşi lucru se petrece acum cu Sidex Galaţi. Combinatul se îndreaptă neabătut spre faliment. Dacă jaful de acolo nu va fi oprit, va veni o zi cînd combinatul va fi scos la mezat din cauză că va rămîne fără nici un fel de resurse. Probabil că se va găsi foarte greu vreun capitalist adevărat care să investească propriul lui capital – de pe urma căruia va dori să obţină un profit cît mai mare – într-o întreprindere aflată în situaţia actuală de la Sidex. Chiar dacă se va găsi vreodată un asemenea capitalist, fără îndoială că el va prelua numai o parte din Sidex şi va concedia majoritatea lucrătorilor. Dacă un asemenea capitalist nu se va găsi, vor rămîne pe drumuri toţi muncitorii. Aşadar, faptul că Sidex este menţinut în funcţiune nu aduce avantaje decît mafioţilor care jefuiesc acest combinat zi de zi, ceas de ceas. Muncitorii au acum un salariu, au astăzi o pîine pentru copiii lor, dar situaţia lor de mîine va fi cu atît mai grea cu cît jaful va fi oprit mai tîrziu.
În condiţiile actuale, nu numai Sidex se îndreaptă spre faliment, ci toată economia naţională. Practic, întreaga Românie va da faliment atunci cînd resursele statului se vor epuiza. Printr-un asemenea proces a trecut Bulgaria la sfîrşitul anului 1996 şi începutul anului 1997. Unul din motivele pentru care alegerile din 1996 au fost cîştigate de coaliţia de „dreapta” a fost acela că oamenii erau speriaţi de eventuala bulgarizare a României în condiţiile în care la putere ar fi rămas „stînga” şi ar fi continuat să aplice politicile guvernului Văcăroiu.
În perioada respectivă, statul bulgar s-a prăbuşit ca urmare a jafului colosal practicat de mafie în economia naţională, jaf de proporţii mult mai mari decît cel din România. Moneda naţională a Bulgariei nu mai avea nici o valoare. Mărfurile se comercializau pe valută sau pe bază de troc. Cine dorea o pereche de pantofi trebuia să plătească în dolari sau să dea la schimb trei cămăşi. Moneda naţională se devaloriza foarte rapid şi nu putea fi acceptată în comerţ: dacă vînzătorul de pantofi ar fi acceptat să fie plătit cu leva, dacă s-ar fi dus la magazin a doua zi după ce a vîndut pantofii ar fi avut surpriza să cumpere cu suma respectivă numai o cămaşă, aşa că prefera să facă troc şi să dea de la bun început perechea de pantofi pentru trei cămăşi.
În disperare de cauză, Bulgaria a fost obligată să primească bani de la FMI pentru a opri devalorizarea accelerată a monedei naţionale. În acelaşi timp, noul guvern bulgar a fost obligat să îndeplinească toate condiţiile impuse de această instituţie financiară. Abia din acest moment economia naţională a Bulgariei a început să funcţioneze pe baze capitaliste, cu o prezenţă din ce în ce mai redusă a corupţiei şi mafiei, cu o pondere din ce în ce mai mare a proprietăţii private. Procesul de restaurare a capitalismului este însă mult rămas în urmă faţă de alte ţări foste „socialiste” şi recuperarea decalajului este deosebit de lentă, dar Bulgaria se află deja pe drumul foarte clar al tranziţiei spre capitalismul de tip european.
Cea mai importantă condiţie impusă de FMI a fost acceptarea de către Bulgaria ca economia naţională şi finanţele publice să fie supuse supravegherii de către un Consiliu monetar cu coordonare internaţională. Rezultatul? Rata inflaţiei din anul 1999 a fost în Bulgaria de numai 6%, iar în România de 54% – de nouă ori mai mare! Se ştie că inflaţia îi afectează în primul rînd pe cei cu venituri mici şi fixe, aşa că această categorie socială a fost clar avantajată în Bulgaria faţă de România.
Deocamdată, ţara noastră şi-a permis să aplice în practică doar o mică parte din măsurile impuse de FMI. Cînd vom ajunge în situaţia în care se afla Bulgaria acum patru ani, nu vom mai avea de ales. Şi vom ajunge, fără nici o îndoială, exact în situaţia Bulgariei – dacă nu chiar şi mai rău. Rezultatul final previzibil al politicilor aplicate la noi este unul singur: falimentul statului. Măsurile şi reformele necesare pentru a împiedica acest deznodămînt sînt atît de dure şi antipopulare, încît cred că nici un partid şi nici un om politic de la noi nu-şi va asuma răspunderea aceasta deosebit de grea. Pe de-o parte, populaţia care votează nu doreşte asemenea măsuri; pe de altă parte, nici mafia care jefuieşte statul nu vrea aşa ceva. Această convergenţă ciudată, dar logică, reprezintă cel mai puternic argument pentru menţinerea situaţiei actuale. Politicienii noştri au nevoie de voturile maselor şi, în acelaşi timp, reprezintă interesele birocraţiei şi mafiei din care fac parte ei înşişi, aşa că vor continua să dea cale liberă jafului pînă se va ajunge la fundul sacului.
Iată că am ajuns abia acum să răspund la problema definită chiar în titlu: nu am votat pentru că nu am vrut să dau girul meu unuia sau altuia dintre grupurile de mafioţi (aceasta este denumirea corectă a partidelor politice din ţara noastră) între care nu există aproape nici o diferenţă, cu toate că atacurile reciproce sînt deosebit de dure (în declaraţii, nu şi în fapte); nu am votat pentru că ştiu sigur că la noi nu se va petrece nici o schimbare pozitivă multă vreme de acum înainte; nu am votat pentru că am dorit să protestez în acest fel împotriva întregii „clase politice” româneşti.
 

• cînd a început procesul de privatizare, regiile autonome şi companiile naţionale (excluse din start de la privatizare) reprezentau 55% din activele statului (cred că autorul a pierdut din vedere faptul că, în cele din urmă, Romtelecom a fost parţial privatizat – o firmă străină a preluat 35% din capitalul societăţii naţionale de telecomunicaţii)
• în perioada analizată s-a privatizat 35% din capitalul societăţilor comerciale proprietate de stat; în industrie, acest procent este de 32%, adică sub media pe economie
• cele patru bănci aflate încă în proprietatea statului reprezintă peste 50% din capitalul total al băncilor autohtone
• în agricultură, statul încă mai deţine peste jumătate din cele 21 de milioane de hectare de terenuri agricole şi forestiere, la care se adaugă o parte foarte mare din dotarea tehnică şi serviciile specifice agriculturii