Traian Dogaru
Ce fel de partid?

În contextul mondial al timpului – desigur, capitalism. Logica lucrurilor ar cere o trecere, în România, de la o economie birocratică ineficientă la o economie dominată de capitalul transnațional; economia birocratică este și ea puternic înfeudată față de capitalul străin, dar o economie dominată de burghezia transnațională implică, cel puțin, reducerea birocrației. Frămîntările politice din, în fond, toți acești 11 ani și, probabil, și un timp de acum înainte, reflectă tocmai lupta dintre birocrația dominantă asupra economiei (pînă în 1989 dar și, într-o mare parte, și în acești 11 ani) și burghezia internă și internațională. Probabil că P.D.S.R. va înfăptui politica liberală, nerealizată de către coaliția de pînă acum. Deoarece, chiar dacă aceasta a avut cîntăreții ideologici ai burgheziei dominante, în realitate, dominația a fost împărțită între birocrație, mult timp mai puternică, și burghezie. Pe cînd în anii următori, dacă probabilitatea de mai sus se va realiza, „societatea civil㔠se va subordona cu bucurie noii Puteri, iar glasurile reprezentanților săi ideologici vor răsuna, în sfîrșit, în consonanță cu situația de fapt.
Statul nu va putea să fie (încă?) doar „paznic de noapte”, deoarece nici pe plan mondial capitalul nu a reușit să impună un stat neintervenționist. Chiar dacă în cifre absolute cheltuielile sociale ale statului vor crește, în cifre relative ele vor scădea; căci statul este slujitorul docil al capitalului; numai ca urmare a unei presiuni puternice a stîngii, ceea ce deocamdată, din păcate, nu este cazul nici pe plan mondial, statul și-ar schimba comportamentul într-un sens mai social.
Statul va fi puternic nu numai în sensul întăririi instituțiilor de apărare a ordinii legale, ci și al atribuțiilor birocrației, chiar dacă, sau cu atît mai mult cu cît această birocrație va fi cea care va gestiona preluarea economiei de către burghezia internă și internațională.
În ceea ce privește consecințele economiei asupra populației: desigur că politica va fi de austeritate, în consonanță cu politica de austeritate dusă pe plan mondial (în grade diferite, firește) de către capitalul transnațional  în avînt. Creșterea economică, determinată de transnaționalizarea economiei ca și de momentul ascendent al ciclului economic lung al celui mai dezvoltat capital mondial, 1. se va repercuta favorabil asupra nivelului de trai al populației, dar mult mai puțin decît asupra burgheziei, care va fi din ce în ce mai semnificativ stimulată (din nou, în consonanță cu tendința dominantă pe plan mondial); 2.ridicarea nivelului de trai nu va rezolva problemele sociale dar va fi copios folosită în manipularea ideologică și pasivizarea populației. (Mai ales cu Puteri în care P.R.M. va fi implicat), decalajul dintre România și Occident nu se va micșora .
Prin aceasta, România se îndepărtează de orizontul comunist. Cu alte cuvinte, poate juca un rol contrarevoluționat, frenator, inclusiv prin pasivitatea maselor. Iar astfel comunismul viitor ar fi, cel puțin așa cum se arată lucrurile astăzi, poate mai puțin rezultatul forțelor comuniste interne cît al proceselor mondiale de transformare socială.
Soluția „democratic㔠este mai agreabilă deocamdată capitalului intern și internațional. Este vorba, firește dar din păcate, de o democrație politică cu accente autoritariste, pe măsura întăririi contradicțiilor capitalismului. De aceea, un război civil, cu sau fără o componentă etnică, pare puțin probabil într-o perspectivă apropiată. Desigur însă că această evaluare nu ține seama de contradicțiile dintre cele mai puternice state occidentale, pentru care „restul lumii” este masa lor de biliard. În schimb, situația actuală (motivațiile actuale) care alimentează tendințele xenofobe va continua; și nu numai în România, deoarece pericolul extremei drepte este determinat de politica de dreapta, adică de persistența relațiilor de dominație și exploatare.
În lipsa unor condiții obiective interne contemporane cu cele din Occident și în lipsa stîngii, cea mai eficientă politică pentru următorii ani pare a fi cea social-democrată. Deoarece, pe de o parte, ea implică liberalizare, transnaționalizarea economiei românești, deci creșterea performanțelor economice în aceste condiții (deși, trebuie să spunem, ultimul an – guvernul Isărescu – a evidențiat schimbarea direcției în ciclul economic decenal: începutul creșterii…); iar pe de altă parte, social-democrația este mai receptivă la problemele sociale, cel puțin datorită constrîngerilor imaginii sale. Deși, după ceea ce observăm astăzi în țările dezvoltate, datorită supremației capitalului transnațional în avînt, latura liberală a social-democrației românești va fi mai apăsată decît latura socială.
Ca urmare, criza de identitate a social-democrației românești se va adînci: diferența practică dintre social-democrație și liberalismul declarat va fi minusculă. Aceasta va permite alternanța cu partide la fel de liberalizante – deoarece doar acestea vor avea drept în cetate – prin vot negativ dat cînd unor partide (aflate la putere) cînd celorlalte.
În același timp, nevoia de o stîngă reală va fi din ce în ce mai mare. Rostul ei va fi de a presa social-democrația (și orice Putere, desigur) pentru realizarea programelor sociale, deci a unor componente ale programului minimal de tranziție spre socialism. În această luptă a stîngii (dacă va exista), aceasta va dezvolta, ca o primă preocupare, conștiința socială anticapitalistă de masă, va antrena politic populația, va da sens civismului (activismului social).
Perspectiva care se deschide pare așadar pașnică; plină de praf de pușcă însă. Iar, pentru că nu este independentă de interesele protagoniștilor lumii, cursul politicii în România răspunde și intereselor pe termen scurt, sau, oarecum, secundar față de interesele pe termen lung (permanent) ale prezervării capitalismului. Astfel, dacă în perspectivă aspectul liberal al politicii P.D.S.R. nu va implica și o ușurare/rezolvare a problemelor sociale groaznice din România, va fi necesară pentru capital stăpînirea dictatorială a populației nemulțumite. Dar o asemenea stăpînire va fi un teren pentru un posibil război civil. Ca urmare, este posibilă și o intervenție armată în România, după cum, așa ca în America Latină, și o „reîntoarcere la democrație”, progres real față de dictatură dar, în același timp, progres iluzoriu față de jocul de alternanță pentru prezervarea dominației de clasă.
În situații de criză politică, „inventivitatea” celor care domină crește. Într-o emisiune anterioară turului I, unul dintre candidații la președinție, Paul de Hohenzollern („Paul de România”) a trebuit să dea asigurări că, deși prinț, el este republican; „Au mai existat cazuri în care un prinț a fost ales președinte de republică”, a argumentat candidatul nostru. Exemplul pe care l-a dat a fost însă (pentru că nici nu a avut de unde să aleagă) de natură să ilustreze vorba populară: „gura păcătosului adevăr grăiește”. Într-adevăr, exemplul a fost Ludovic Bonaparte, ales președinte al Republicii Franceze în decembrie 1848 și care a inițiat o lovitură de stat în noiembrie 1851 (teoretizată de Marx în Optsprezece Brumar…) iar apoi , în 1852, s-a proclamat și împărat. Nu este absurd să ne gîndim că acest exemplu s-ar putea repeta, în procesul de neorestaurație care însoțește  criza de sistem a capitalismului și atunci cînd, în lipsa unei stîngi reale, masele nemulțumite și disperate ar putea fi legate de o instituție care li s-ar părea că /ar fi făcuți să creadă că ar depăși și circul costisitor al democrației prezidențiale (deși deocamdată, conform Constituției actuale, ea este parlamentară) și pericolul derivei dictatoriale.
Tocmai pentru c㠄strategiile naționale cooperante…, care să îmbine interesele naționale cu cerințele globalizării, se zbat între iluzie și realitate. Regula fundamentală a jocului, neschimbată de secole, este, în continuare, ca cei săraci să se supună condițiilor celor puternici și bogați”  și „pentru țările care s-au alăturat mai tîrziu jocului globalizării, aceste politici reprezintă, mai curînd, o lungă listă de restricții și baremuri de atins într-un timp relativ îndelungat” , problema decalajelor nici nu se rezolvă în capitalism și nici nu va avea șansa să se rezolve satisfăcător decît odată cu transformarea revoluționară a capitalismului mondial . Iar aceasta va avea loc numai ca urmare a agravării problemelor globale, a ascuțirii contradicțiilor din țările occidentale și din Periferia transnaționalizată, numai în măsura în care, alături de coacerea condițiilor obiective ale comunismului (evidențiată de ascuțirea contradicțiilor structurale), se vor realiza concomitent și condițiile sale subiective.
Din punct de vedere social, România este într-o situație dramatică: în primul rînd, datorită acumulării primitive a capitalului more birocratico și a politicii liberale de pînă acum – care a favorizat capitalul („oferta”) și nu forța de muncă, populația („cererea”) – și care a diminuat astfel cererea și producția pe plan intern, în timp ce pentru extern șansa economiei României este oricum mică, determinată de statutul de periferie întîrziată (în globalizare); în al doilea rînd, datorită exigențelor celei de a doua revoluții industriale, aflată în contradicție cu relațiile capitaliste.
La ieșirea de la urne, mijloacele mass media au întrebat oamenii ce așteaptă de la noua conducere. Majoritatea zdrobitoare a răspuns nu în general („un trai mai bun”), ci „locuri de muncă”. În cadru capitalist, a doua revoluție industrială nu generează pe plan mondial locuri de muncă în așa fel încît să dizolve șomajul și subocupația; domeniile sociale care ar prelua întregul excedent al forței de muncă eliberate din producție nu se dezvoltă decît în măsura profitabilității pentru capital. Chiar în statele pioniere din punctul de vedere al celei de a doua revoluții industriale și al globalizării, are loc astăzi polarizarea între o categorie de „infobogați” (aflați în posturi de conducere, căci este vorba de informația care produce bogăție și nu pur și simplu un orizont cultural mai vast) și o bună parte a populației ocupate (în munci temporare, prost plătite etc.). Totuși, România trebuie să se integreze în procesul mondial al globalizării și al celei de a doua revoluții industriale. Deși există handicapul întîrzierii și deși marele capital mondial controlează în folosul său ritmul actual al „modernizării” (al integrării în globalizare) țărilor periferice, nu este totul pierdut. Cu alte cuvinte, România poate să aleagă (este vorba, deci, de politici diferite) o politică a unor categorii dominante interne compradore, care nu fac decît să adîncească decalajul dintre țara noastră și Centrul dezvoltat al lumii (adică: s㠄vindem ieftin, punem piața proprie la dispoziția tuturor și vom fi din nou condamnați la izolare, în momentul în care pierzînd în continuare putere de cumpărare ajungem pînă la limita la care devenim total neinteresanți”) , sau o politică ce dezvoltă fluxul de resurse oferit de România circuitului economic mondial (nivel de instruire înalt al ansamblului populației, resecularizarea conștiinței sociale, accentul pe investiții în domenii sociale și în economie, stimularea cererii deci a nivelului de trai). Teoretic, oferta social-democrată a P.D.S.R. este o astfel de politică. În ce măsură se va putea realiza, nu numai în funcție de cadrele de conducere interne (birocrație) ci și de presiunea marelui capital internațional (este oare momentul, din perspectiva acestuia, a unui neowelfare state?), rămîne de văzut. În orice caz, locurile de muncă cerute de populație vor putea fi create nu temporizînd cea de a doua revoluție industrială, nu persistînd artificial într.o primă revoluție industrială care este deja depășită pe plan mondial (din punctul de vedere al productivității etc.) ci printr-o reconstrucție a infrastructurii (proces care utilizează populația necalificată pentru cea de a doua revoluție industrială) concomitent cu educația permanentă (reconversia profesională etc.).Tocmai această concomitență implică deschiderea politicii spre social.
Este însă posibilă o asemenea deschidere cu o politică liberal㠖 deschis exprimată sau cosmetizată în chip social-democrat? Tot ce au spus ziarele și oamenii politici la închiderea urnelor, și pe 26 noiembrie și pe 10 decembrie, reflectă numai presiunea pentru demonstrarea caracterului liberal al social-democrației și nu pentru cel social. Dacă , în viziunea P.D.S.R, inclusiv datorită nevoii sale de a fi susținută de către „Opoziția democratic㔠(P.N.L., P.D., U.D.M.R.) din Parlament (așadar P.D.S.R. va putea forma cu aceasta o „Coaliție” implicită, desigur atît timp cît va promova fără șovăială o politică liberală și, desigur, o „Coaliție” tremurîndă, care se va prăbuși pe măsura apropierii luptei pentru putere a rețelelor și partidelor aliate de momentele de sfîrșit ale așezării actuale, și pe măsură ce problemele sociale și nemulțumirile populare vor trebui canalizate spre o nou㠄schimbare”), deschiderea spre social abia va urma după atacul asupra caracterului birocratic al capitalismului românesc (privatizarea totală dar transparentă, atragerea investitorilor străini, austeritatea – cel puțin pentru corelarea salariilor cu productivitatea muncii – etc.), atunci P.D.S.R. va rata și demonstrarea caracterului său deschis spre social și, poate mai ales, un timp în care ar fi fost posibilă o politică social-democrată tradițională. În ce ne privește, credem că deschiderea spre social și modernizarea capitalismului românesc ar trebui să aibă astăzi loc concomitent. Iar pentru aceasta pare necesară forțarea claselor posedante din România să aibă ca prim obiectiv serviciul „pentru țară”, propria frugalitate și întărirea economică a statului prin acceptarea  tradiționalului impozit social-democrat progresiv pe profit, și nu serviciul „pentru sine”, „plătit” cu filantropia privată (deoarece, aceasta din urmă nu rezolvă problemele sociale).
Este însă posibilă o asemenea politică? Nu intră ea în contradicție cu însuși mecanismul structural al capitalismului (profitul, concurența…)?
Victoria P.D.S.R. continuă doar un drum în care oamenii vor experimenta mai bine capitalismul; și social-democrația. Astfel încît o sarcină a stîngii marxiste va fi tocmai demolarea iluziilor liberale și social-democrate.