Bill Van este membru în conducerea Comitetului Internaţional pentru Internaţionala IV-a, (ICFI) cel care editează o revistă web (www.wsws.org), site actualizat zilnic (preşedintele Comitetului este David North). Un bărbat înalt, puternic, cu alură de american. Profesia – jurnalist. L-am contactat prin e-mail şi i-am propus să ne întîlnim (de fapt, mi-a răspuns chiar David North, preşedintele). Îi pregătisem o listă cu 10 întrebări, din care mai ţin minte:

1. Care este definiţia noţiunii de clasă muncitoare în contextul actual?
2. Care sunt perspectivele unei revoluţii proletare în SUA?
3. Unii tovarăşi de la noi consideră clasa muncitoare americană drept cea mai avansată din lume, spre care se îndreaptă speranţele celorlalţi pentru depăşirea capitalismului. Ce părere are?
4. Care este procentul proletariatului american organizat în sindicate?
5. Clasa muncitoare, indiferent în ce accepţie, are nevoie să fie reprezentată de un singur partid, sau de mai multe?
6. Care este situaţia stîngii americane? Ce partide, organizaţii există şi cu care sunt ei compatibili?

Ne-am întîlnit într-o seară de la începutul lui septembrie. Mi-a luat lista cu întrebări şi mi-a spus că va medita la ele şi îmi va răspunde în scris. Pînă atunci, este preferabilă o discuţie liberă. Nu a părut să ridice obiecţii la definiţia mea: x aparţine clasei muncitoare dacă nu poate trăi fără salariu. Mai mult îl interesa ce părere avem noi, cei de la Rezistenţa despre www.wsws.org, dacă am studiat materialele lor. I-am răspuns că eu am mai frunzărit cîte ceva, dar alţi colegi de-ai mei (Gabriel Artigue, pe care îl cunoaşte din corespondenţă) sunt foarte tari la teorie. În legătură cu superioritatea clasei muncitoare americane mi-a zis aşa:

Proletarul american este, într-adevăr înaintat din punct de vedere tehnologic. Are contact cu cele mai avansate tehnologii. Nu este bogat, aşa cum credem noi, cei din lumea a treia. 60% din americani trăiesc în datorie, adică diferenţa între contul de la bancă şi suma de pe cartea de credit este negativă. Da, proletarul american are maşină, dar asta fiindcă nu există mijloace de transport în comun, cu excepţia oraşelor mari (chiar şi în New York am remarcat că autobuzele merg foarte prost, mai ales dacă dă vreo ploaie sau – doamne fereşte – zăpadă). Mulţi nu se simt bine la volan şi ar prefera să meargă cu autobuzul. Programul este de la 9 la 6 iar durata medie a deplasării la "job" este de o oră; asta însemnând că salariatul american lipseşte de acasă 11 ore cel puţin, majoritatea făcînd şi ore suplimentare. Cînd ajunge acasă bea o bere sau mai multe, cască gura la televizor şi se culcă. În familiile cu copii, este practic imposibil să muncească ambii soţi – nu are cine să stea cu copiii. Ştie şi el teoria că proletariatul american este integrat în sistemul capitalist şi nu are interese comune cu proletariatul lumii a treia. Dacă ar fi aşa, lupta noastră ar fi inutil㠖 mi-a zis el. Dar, din fericire, teoria aceasta este greşită. Clasa muncitoare americană are nevoie de un partid care să îl educe şi acest partid să aibă principii corecte, marxist-leniniste. Acest partid nu poate fi decât internaţionalist, căci numai un asemenea partid poate ameninţa dominaţia capitalului, care este globală. Acest partid există, este chiar cel din care face el parte.

Şi cum educaţi voi proletariatul? – l-am mai intrebat. Ei educă numai avangarda proletariatului, oamenii conştienţi, prin citirea şi dezbaterea textelor clasice şi prin studierea tendinţei lor.

Şi nu mai sunt şi alte partide cu o linie corectă? – l-am întrebat. A reieşit că nu. Din cîte ştie el – şi, prin forţa lucrurilor, ştie destule, singura organizaţie cu adevărat marxistă este a lor. Dar www.marxist.com? Nu prea îi ştie bine, dar sunt nişte sectari. Dar PT din Franţa? Pe ăştia îi ştie, sunt nişte demenţi care confundă mişcarea comunistă cu cea sindicală. Dar refondaţioniştii? Pe aştia chiar că nu îi ştie, dar nu vede ce ar mai trebui refondat: Internaţionala a IV-a există, este reprezentată de ei. Dar PCUSA? Să fim serioşi, ăştia sunt nişte stalinişti, revizionişti, hruşciovişti, nu fac altceva decît să păcălească proletariatul, în realitate sunt la remorca PD. Dar, fiindcă vede că nu sunt alfabetizat, îmi dă nişte reviste şi o carte în care se prezintă istoria tendinţei lor. Ştiam că nu va fi pe gratis, aşa că i-am spus să-mi dea ce o şti în limita a 20 de dolari, că nu am mai mult. Aşa că mi-a vîndut Moştenirea pe care o apărăm de David North, apărută în 1988, în care se prezintă istoria rupturii grupului lui North cu cel al lui Banda, în 1986. Nu am putut citi mai mult de jumătate din cele 530 de pagini polemice. Cît am citit mi-a lăsat însă impresia unei furtuni într-un pahar cu apă.

Îmi exprimasem dorinţa de a participa la o şedinţă a organizaţiei lor, dorinţă care nu mi-a fost îndeplinită. Probabil că nu eram un tovarăş de nădejde.

În vremea aceea se ţinea la New York "Summitul Mileniului" – şefi de state care au venit la ONU să discute problemele lumii. L-am rugat pe Bill să mă informeze dacă au loc ceva acţiuni de protest în faţa sediului ONU la care aş fi participat şi eu să mai cunosc lume. A rămas că mă anunţă, dar nu s-a ţinut de cuvînt. Pe 8 septembrie Fidel Castro a ţinut o cuvîntare într-o biserică din Harlem de care am aflat mai tîrziu, pe Internet. Era la 20 minute de locul unde locuiam şi mi-a părut rău că am ratat-o. La reproşul meu timid, Bill mi-a spus că nu e treaba lui să facă propagandă pentru Fidel Castro, un lider naţionalist obişnuit.

Am remarcat ostilitatea lui în faţa "naţionalismului", răul relelor. Nu a ştiut să răspundă la întrebarea: de ce şi burghezia internaţională este speriată de acest flagel? De ce, pentru a distruge Iugoslavia, a trebuit să-l demonizeze pe Miloşevici ca fiind "naţionalist"? Pe scurt, de ce capitalismul internaţional vede ameninţarea în primul rînd în mişcările naţionaliste şi ignoră internaţionalismul proletar de care ar trebui totuşi, măcar teoretic, să se teamă mai mult?

Cu toate acestea, am nimerit la o manifestaţie antiglobalizare pe strada 42, pe 8 septembrie. Nu mai văzusem aşa multă poliţie şi securitate nici pe vremea lui Ceauşescu. Mii de poliţişti, FBI-şti, CIA-işti, NSA-işti (National Security Agency, "băieţii cu ochi albaştri" de la ei). Citez din însemnările mele:

Iată acum şi comentariul lui Bill Vann, (pe care nu l-am găsit pe-acolo, pe la manifestaţie):

Asta era părerea lui Bill în legătură cu globalizarea. De aceea, ICFI nu a participat la manifestaţiile anti-FMI de la Praga şi Seattle. La celelalte întrebări nu mi-a răspuns.

1. CPUSA

Aceleaşi întrebări le-am pus şi lui Joe Simms, redactorul şef al revistei teoretice a CPUSA, Political Affairs. Joe este un negru mic de stat şi invalid – umblă în nişte cîrje. Cu şase ani în urmă avusesem cu el un conflict neintenţionat, datorat lipsei mele de tact. Pe atunci, voiam să îi informez pe comuniştii americani despre situaţia scandaloasă a mişcării comuniste de la noi, care este interzisă. Îmi făceam socoteala că CPUSA va lansa o campanie de solidaritate cu noi, măcar a celorlalte partide comuniste, care l-ar fi pus într-o situaţie incomodă pe Iliescu, marele vinovat pentru situaţia în care ne aflăm noi, comuniştii, şi poate că Parlamentul ar fi modificat legea scelerată a Siguranţei Naţionale.

Scrisesem un istoric al mişcării comuniste din România în care susţineam că în România nu fusese socialism, ci o dictatură cu elemente socialiste şi că vinovată de prăbuşirea sistemului era "burghezia roşie", cum numeam pe atunci nomenclatura. Era în 1994, anul în care Curtea Supremă de justiţie respinsese legalizarea PCR-Tîrgu Jiu, preşedinte Victor Hîncu. I-am dat materialul şi am cerut ca el să fie dezbătut într-una din şedinţele clubului CPUSA Chelsea (un cartier din Manhattan) la ale cărui întruniri participam amîndoi. Secretara de organizaţie, Rebecca Pain, mi-a spus să am răbdare; într-una din şedinţele clubului se va trece pe ordinea de zi şi materialul meu, care va fi discutat. Am tot aşteptat, dar mereu erau alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei, cum ar fi plata cotizaţiei sau citirea unor texte progresiste din Walt Whitman sau prelucrarea altora de Gus Hall. Preşedintele organizaţiei de partid din New York, John Bachtell, nu se preocupa de asemenea mărunţişuri. Am întrebat-o pe Rebecca ce se întîmplă şi mi-a spus că cel ce dă avizul la asemenea discuţii este Joe Simms. Joe a tot amînat discutarea materialului pînă cînd, la o şedinţă, nu am mai putut răbda şi, profitînd de faptul că era şi el prezent, am întrebat ce se întîmplă, oare comuniştii americani nu sunt interesaţi de experienţa tovarăşilor lor din Europa de Est? Uite, eu am un material şi Joe mi-a promis că va fi dezbătut. Atunci Joe s-a sculat de pe scaun şi a plecat. Am înţeles că l-am ofensat. După şedinţă m-am dus la el să îi cer scuze, pe care le-a acceptat cu greu. Supărarea lui era că am făcut publică o chestiune care trebuia să rămînă numai între mine şi el. A rămas că o să-mi citească textul şi mă va chema să-mi spună părerea lui. De-abia în ultima săptămînă de şedere în SUA mi-a telefonat şi mi-a judecat textul. Reieşea că făcusem două erezii: mai întîi, la noi a fost socialism, atît cît se putea într-o societate înapoiată cu resturi feudale; apoi, noţiunea de "burghezie roşie" este străină marxismului. Ce fel de burghezie era aceea, erau aceşti oameni posesori ai mijloacelor de producţie? Am încercat să ripostez că, deşi nu în mod direct, ei controlau accesul la resurse. Nu l-am convins (dar oare cine poate convinge pe altul?). O a treia erezie era că susţineam că principala cauză a prăbuşirii socialismului era internă (incapacitatea sistemului de a îngloba progresul tehnologic şi de a asigura un nivel civilizat de trai, lucruri pe care, poate, azi nu le-aş mai susţine). Nu era bine, mi-a spus Joe, principala cauză a fost externă, anume presiunea imperialismului coroborată cu trădarea lui Gorbaciov.

Cum-necum, cu un asemenea nivel ideologic precar şi care poate stîrni confuzie în masele de comunişti nu era indicat ca textul lui G.Z. să fie discutat în vreun club al CPUSA şi, bineînţeles, nu-şi are locul în Political Affairs.

În octombrie 2000 i-am vizitat din nou pe comuniştii americani.

Erau angajaţi în campania prezidenţială. Menirea lor o vedeau în aceea de a împiedica forţele reacţiunii să ajungă la putere (adică pe Bush şi oamenii lui). La întrebarea mea dacă nu cumva era indiferent care din ei va fi preşedinte, mi-au spus că, deşi conştienţi de limitele candidatului democrat Gore, este esenţial ca să bareze calea lui Bush, partizan al pedepsei cu moartea. Distribuiau afişe pe care scria "No thanks! Not THAT SonOfaBush" ("Nu, mulţumesc! Nu acel fiu al lui Bush!". Joc de cuvinte: SOB este prescurtarea lui Son of a bitch = pui de căţea), cu oarece succes, căci am văzut acelaşi joc de cuvinte scris şi într-o staţie de metrou. În statul NY, oricum, a cîştigat Gore, iar ca senator soţia lui Clinton.

John Bachtell a fost foarte amabil şi mi-a spus că lista mea cu întrebări, cu care voiam să fac un interviu, ar avea cel mai bun adresant în Joe Simms şi în responsabila cu relaţii externe a CPUSA-NY, o femeie al cărei nume l-am uitat. M-a prezentat lui Joe care, spre regretul meu, nu mă uitase, şi mi-a spus să las lista acolo că îmi va răspunde la întrebări atunci cînd va avea timp. Pînă azi nu a găsit timp.

Responsabila cu relaţii externe a CPUSA-NY nu a găsit nici ea timp să se uite pe întrebări. Se grăbea foarte tare, aşa că a rămas că ţinem contactul prin poşta electronică. M-a întrebat pe cine am mai contactat din stînga americană şi nu a părut entuziasmată deloc de ICFI, David North şi Bill Vann. Experienţa lor de 50 de ani cu troţkiştii – mi-a spus – este că nu sunt decît nişte încurcă-lume, incapabili de ceva practic. Dacă nu ar exista, burghezia ar trebui să îi inventeze.

 

2. TCPUSA

În fine, în SUA mai există şi o facţiune desprinsă din CPUSA cu numele Partidul Comunist American Tradiţional. (TCPUSA) cu sediul în Chicago. Un român, Petru Zarand, membru în acest partid, a încercat să-mi facă legătura cu secţia lor din New York, fără succes. Îmi zicea de tovaraşii lui:

Mi-a spus că la început tovarăşii lui nu au avut nimic împotrivă, dar apoi au tot amînat – sau nu or fi găsit nici un membru la New York, cine ştie…

Peste o săptămînă îmi scrie:

Diferenţa între ei şi CPUSA este că ei sunt partizani ai acţiunii directe – greve, manifestaţii – şi pe comuniştii lui Gus Hall îi consideră nişte tîrîie-brîu revizionişti.

Concluzii? Să le tragă cititorul.