Comunismul… este suprimarea pozitivă a proprietăţii private; mai întîi el apare ca proprietate privată universală. Adoptînd această relaţie în universalitatea ei, comunismul:

1) în prima sa formă nu e decît o generalizare şi desăvîrşire a relaţiei de proprietate privată; ca atare, el se prezintă sub un dublu aspect: în primul rînd, dominaţia proprietăţii materiale asupra lui este atît de puternică, încît el tinde să distrugă tot ce nu poate fi posedat de toţi cu titlu de proprietate privată; el vrea să impună cu forţa să se facă abstracţie de talent etc. Posesiunea fizică nemijlocită îi apare ca singurul ţel al vieţii şi existenţei; categoria de muncitor nu se suprimă, ci se extinde asupra tuturor oamenilor; relaţia de proprietate privată rămîne relaţia comunităţii cu lumea lucrurilor… Acest comunism, întrucît neagă în toate domeniile personalitatea omului, este tocmai expresia consecventă a proprietăţii private, care reprezintă această negare. Invidia generală şi care se instituie ca autoritate nu este decît forma ascunsă în care se constituie şi se îndestulează, în alt mod, cupiditatea. Orice proprietate privată ca atare manifest㠖 cel puţin împotriva proprietăţii private mai bogate – invidie şi tendinţă de nivelare, astfel încît acestea constituie esenţa concurenţei. Comunismul rudimentar nu este decît desăvîrşirea acestei invidii şi a acestei tendinţe de nivelare, pornind de la un minim imaginat. El are o măsută precisă, limitată. Cît de puţin este această suprimare a proprietăţii private o apropriere autentică ne-o dovedeşte tocmai negarea abstractă a întregii lumi a culturii şi civilizaţiei, întoarcerea la simplitatea nefirească a omului sărac şi lipsit de trebuinţe, care nu numai că n-a depăşit proprietatea privată, dar nici nu a ajuns încă pînă la ea.

Comunitatea este numai comunitatea muncii şi egalitatea salariului pe care-l plăteşte capitalul colectiv – comunitatea în calitate de capitalist general. Ambele laturi ale relaţiei sînt ridicate la o generalitate imaginată: munca – ca determinaţie în care este situat fiecare, iar capitalul – ca generalitate şi autoritate recunoscută a comunităţii.

…Prima suprimare pozitivă a proprietăţii private, comunismul rudimentar, nu este, aşadar, decît o formă de manifestare a mîrşăviei proprietăţii private, care vrea să se afirme drept comunitate pozitivă.

2) Comunismul a) cu caracter încă politic, democratic sau despotic; b) însoţit de abolirea statului, dar totodată nedesăvîrşit încă şi fiind încă afectat de proprietatea privată, adică de înstrăinarea omului. Şi într-o formă şi în cealaltă comunismul e deja conceput ca reintegrare sau reîntoarcere a omului în sine însuşi, ca suprimare a autoînstrăinării omului, dar deoarece n-a sesizat încă esenţa pozitivă a proprietăţii private şi nici n-a înţeles natura umană a trebuinţei, se mai află şi el încă în captivitatea proprietăţii private şi este contaminat de ea. El a sesizat conceptul de proprietate privată, dar nu încă şi esenţa acesteia.

3) Comunismul ca suprimare pozitivă a proprietăţii private – această autoînstrăinare a omului – şi deci ca apropriere reală a esenţei umane de către om şi pentru om; aşadar, ca o reîntoarcere completă şi conştientă, desăvîrşită în cadrul întregii complexităţi a dezvoltării de pînă acum, a omului pentru sine la starea sa de om social, adică de om uman. Acest comunism, ca naturalism desăvîrşit = umanism, ca umanism desăvîrşit = naturalism; el este adevărata rezolvare a conflictului dintre om şi natură şi dintre om şi om, adevărata soluţionarea conflictului dintre existenţă şi esenţă, dintre obiectivare şi autoafirmare, dintre libertate şi necesitate, dintre individ şi specie. El este dezlegarea enigmei istoriei şi e conştient că este această dezlegare.

Întreaga mişcare a istoriei este deci, pe de o parte, procesul real al genezei acestui comunism – naşterea existenţei lui empirice – iar pe de altă parte, pentru conştiinţa lui gînditoare – mişcarea înţeleasă şi cunoscută a devenirii lui, pe cînd sus-menţionatul comunim încă nedesăvîrşit caută în sprijinul său o dovadă istorică în unele formaţii istorice opuse proprietăţii private, caută o astfel de dovadă în ceea ce există, smulgînd din procesul dezvoltării istorice diferite momente izolate… şi invocîndu-le ca probă a autenticităţii sale istorice; prin aceasta însă, el nu demonstrează decît că partea incomparabil mai mare a acestui proces contrazice afirmaţiile sale şi că, dacă a existat vreodată , tocmai existenţa sa trecută îi infirmă pretenţiile de esenţialitate.

Este lesne de înţeles de ce întreaga mişcare revoluţionară îşi găseşte necesarmente atît baza empirică, cît şi cea teoretică în mişcarea proprietăţii private, sau, mai precis, în sfera economicului.

Această proprietate privată materială, nemijlocit sensibilă, este expresia materială, sensibilă, a vieţii umane înstrăinate. Mişcarea proprietăţii private – producţia şi consumul – este manifestarea sensibilă a mişcării întregii producţii de pînă acum, adică realizarea sau realitatea omului… De aceea suprimarea pozitivă a proprietăţii private, ca apropriere a vieţii umane, înseamnă suprimarea pozitivă a oricărei înstrăinări, deci reîntoarcerea omului de la religie, familie, stat etc. la existenţa sa umană, adică socială…

Am văzut cum în ipoteza suprimării pozitive a proprietăţii private omul produce pe om, adică pe sine însuşi şi pe alt om; cum obiectul, acest produs nemijlocit al activităţii individualităţii omului, este totodată propria lui existenţă pentru alt om, existenţa acestuia din urmă şi existenţa acestuia pentru cel dintîi. Dar în acelaşi mod, atît materialul muncii cît şi omul ca subiect sînt rezultatul şi punctul de plecare al mişcării (şi tocmai în faptul că el trebuie să constituie acest punct de plecare rezidă necesitatea istorică a proprietăţii private). Caracterul social este, aşadar, caracterul general al întregii mişcări; după cum însăşi societatea îl produce pe om ca om, aşa şi el o produce pe ea. Atît prin conţinutul lor cît şi prin modul lor de existenţă, activitatea şi folosinţa roadelor ei au un caracter social, sînt activitate socială şi folosinţă socială. Esenţa umană a naturii există numai pentru omul social; căci numai în societate natura este pentru el veriga care-l leagă de om, existenţa lui pentru altul şi a altuia pentru el, elementul vital al realităţii umane; numai în societate există ea ca fundament al propriei lui existenţe umane. Numai în societate existenţa sa naturală este pentru el existenţa sa umană şi natura devine pentru el om. Societatea este, aşadar, desăvîrşirea unităţii esenţiale a omului cu natura, adevărata înviere a naturii, naturalismul realizat al omului şi umanismul realizat al naturii.

Activitatea socială şi folosinţa socială nu există nicidecum numai sub forma de activitate direct colectivă şi de folosinţă direct colectivă, deşi activitatea colectivă şi folosinţa colectivă, adică activitatea şi folosinţa care se manifestă şi se afirmă nemijlocit în comuniune reală cu alţi oameni, vor avea loc pretutindeni unde sus-amintita expresie nemijlocită a sociabilităţii îşi are temeiul în însuşi conţinutul acestei activităţi sau folosinţe şi corespunde naturii lui.

Dar chiar şi atunci cînd depun o activitate ştiinţifică etc., pe care numai arareori o pot efectua în nemijlocită comuniune cu alţi oameni, chiar şi atunci eu desfăşor o activitate socială, pentru că lucrez ca om. Nu numai că materialul activităţii mele îmi este dat ca produs social (ca şi însăşi limba pe care o foloseşte gînditorul), dar şi propria mea existenţă este activitate socială; deci, ceea ce eu fac din mine însumi fac din mine pentru societate, conştient fiind că sînt o fiinţă socială…

4) După cum proprietatea privată nu e decît expresia sensibilă a faptului că omul devine obiectual pentru el însuşi şi totodată, dimpotrivă, un obiect inuman şi străin lui însuşi, că manifestarea lui de viaţă este înstrăinarea lui de viaţă, iar realizarea lui – privare de realitate, realitate străină lui, tot astfel suprimarea pozitivă a proprietăţii private, adică aproprierea sensibilă pentru om şi de către om a esenţei şi vieţii umane, a omului obiectual, a lucrurilor produse de om, nu trebuie înţeleasă numai în sensul de folosire directă, unilaterală, nu numai în sensul de a poseda, de a avea. Omul îşi apropriază esenţa sa omnilaterală într-un mod omnilateral, deci ca om total…

Proprietatea privată ne-a făcut atît de stupizi şi de unilaterali, încît un obiect devine al nostru abia din momentul cînd îl avem, cînd deci există pentru noi sub formă de capital sau cînd este nemijlocit în posesia noastră, cînd îl mîncăm, îl bem… pe scurt cînd îl folosim, şi asta cu toate că proprietatea privată concepe toate aceste forme de realizare directă a posesiunii numai ca mijloace de trai, şi că viaţa căreia îi servesc ca mijloace este viaţa proprietăţii private: muncă şi capitalizare.

Locul tuturor simţurilor fizice şi intelectuale l-a luat, de aceea, simpla înstrăinare a tuturor acestor simţuri, simţul posedării. Fiinţa umană a trebuit să fie redusă la această sărăcie absolută, ca să dea naştere din sine bogăţiei sale lăuntrice…

Suprimarea proprietăţii private înseamnă, prin urmare, emanciparea totală a tuturor simţurilor şi însuşirilor omeneşti; dar ea este această emancipare tocmai prin faptul că aceste simţuri şi însuşiri au devenit umane atît subiectivcît şi obiectiv. Ochiul a devenit ochi omenesc, tot aşa cum obiectul său a devenit obiect social, omenesc, creat de om pentru om. De aceea, nemijlocit în practica lor, simţurile au devenit teoreticieni. Ele se raportează la lucru de dragul lucrului, dar lucrul însuşi este relaţie omenească obiectuală cu sine şi cu omul, şi invers. Ca urmare, trebuinţa şi uzul lucrului şi-au pierdut natura egoistă, iar natura şi-a pierdut utilitatea nudă, întrucît utilul a devenit util omenesc.

Tot aşa simţurile şi plăcerile celorlalţi oameni au devenit un bun al meu propriu. De aceea, pe lîngă aceste organe nemilocite, se dezvoltă organe sociale, sub forma societăţii. Aşa, de pildă, activitatea în colaborare nemijlocită cu alţii etc. a devenit un organ de manifestare a propriei mele vieţi şi un mod de a apropria viaţa umană…

După cum datorită mişcării proprietăţii private, mişcării bogăţiei şi sărăciei ei – adică a bogăţiei şi sărăciei ei materiale şi spirituale – societatea în devenire găseşte tot materialul necesar pentru acest proces de formare (a simţurilor – n.n.), tot astfel societatea constituită îl produce pe om în toată această bogăţie a fiinţei sale, produce pe omul bogat, multilateral şi profund în toate simţurile sale, ca pe o realitate permanentă a ei…

Vedem că istoria industriei şi existenţa obiectuală devenită a industriei constituie cartea deschisă a forţelor esenţiale ale omului, psihologia umană aşa cum se prezintă ea simţurilor noastre şi care pînă acum n-a fost considerată în conexiunea ei cu esenţa omului, ci întotdeauna numai sub aspectul unei relaţii exterioare de utilitate, deoarece – rămînînd în cadrul înstrăinării – oamenii au putut vedea realitatea forţelor esenţiale umane şi activitatea generică a omului numai în existenţa generală a omului, în religie sau în istorie luată sub formele ei abstract-generale, ca politică, artă, literatură etc.

Vedem cum locul bogăţiei şi mizeriei de care se ocupă economia politică îl ia omul bogat şi trebuinţa umană bogată. Omul bogat este totodată omul care are nevoie de o totalitate de manifestări de viaţă umane, omul la care propria sa realizare se manifestă ca necesitate lăuntrică, ca nevoie. Nu numai bogăţia omului, ci în egală măsură şi sărăcia lui capăt㠖 în socialism – o semnificaţie umană şi deci socială. Ea este legătura pasivă care-l face pe om să resimtă nevoia de de cea mai mare bogăţie, şi anume nevoia de alt om…

Manuscrisele…, neterminate, scrise de Marx în aprilie-august 1844, au apărut prima dată în 1927 şi apoi în 1932. Paginile de faţă reprezintă (din păcate, doar) o selecţie din pag. 573-585 ale vol. K. Marx, Fr. Engels – Scrieri din tinereţe, Bucureşti, Ed. Politică 1968.