Alexandru Vătreanu
Haina
Atunci cînd nu mai avem cu ce a ne lăuda, și nu avem cu ce a ne lăuda atunci cînd criza ne copleșește, atunci: români, maghiari, germani, evrei, ruși, englezi, francezi, ceceni, iugoslavi, irakieni și toți cîți om mai fi, ne lăsăm fascinați de ademenitoarea haină a naționalismului.
Scoasă din cufărul deșertăciunilor, unde-și plîngea amarul cînd vaca ne făta și turma se-nmulțea, descolbuită și înmiresmată din belșug cu esențe halucinogene, împodobită cu eșarfe multicolore și broșe iconodule, haina din nou ne cucerește și ne domină pînă la prostrație.
Încrezători c㠓haina îl face pe om”, o mandatăm – pentru a nu știu cîta oar㠖 cu deplina noastră încredere, convinși fiind că ea ne va îndesa grajdul cu vite și hambarul ochi cu grîne. Ne îmbujorăm atunci cînd foșnetul ei ne suflă în ureche “Tu, numai tu!” și ne vedem stăpîni nu numai aici, ci și dincolo. Ne place să ne autoamăgim și în naivitatea noastră continuăm să ne strîngem cureaua, să ne punem o haină în plus și cu ce ne-a mai rămas și nu vom mai avea, facem “totul” s-o împodobim cu cele mai provocatoare accesorii. Grapăm glia și din cioburi de trecut îi înșirăm ostentative coliere și ațîțătoare brățări. Batem drumurile Vaticanului, ale Ierusalimului, ale Kremlinului, și ale Trei Ierarhilor și-i zugrăvim noi broșe cu chipuri de proaspeți sfinți și de recent canonizați întru obîrșie. Tăbăcim cele mai fine piei și-i confecționăm încălțăminte, poșete și mănuși poleite și nu renunțăm la nici un sacrificiu pentru a o încununa cu cle mai orbitoare diademe și sfidătoare bijuterii.
Numai c㠖 vezi minune – cu cît strădaniile noastre sînt mai insistente și cu cît sărăcim mai mult, haina din haină-haină se metamorfozează în uniformă și nu în orice fel de uniformă, ci la fel ca aceea care a ars acum mai bine de o jumătate de secol în bunkerul de la Berlin. Acum, ea nu mai vrea pantofi de lac și balerine. Acum, ea pretinde cizme și nu orice fel de cizme, ci din cele de toval, prevăzute cu pinteni și ghintuite cu ținte de oțel. Acum, ea nu mai vrea poșete și mănuși de piele. Acum, ea revendică centură cu diagonală, cartușieră, porthart și cravașă. Acum, ea nu mai vrea diademe și bijuterii, ci cască de oțel și plumbi. Cît despre broșe iconodule să n-audă vorbuliță. Acum, ea vrea broșe zoomorfe în care vulturul să apară în prim-plan indiferent de ipostază: mono sau bicefal, cruciat sau zvasticat, pleșuv sau gulerat, crăcănat sau închircit, vultur să fie, deoarece uniforma știe că vulturul va supraviețui pentru că el se hrănește cu leșuri.
Și uite așa, români, maghiari, germani, ruși, englezi, ceceni, francezi, iugoslavi, evrei și toți cîți om mai fi ne facem de petrecanieori de cîte ori nu avem cu ce a ne mîndri și nu avem cu ce a ne mîndri ori de cîte ori criza ne copleșește.
Azi, din nou ne place să credem că nu vom mai fi Stan Pățitu și cu pasivitatea anilor ’30 privim la sticlă și pe stradă cum, de la Pacific la Atlantic și de la Arctic la Indian, uniforma urcă în top mai abitir ca oricînd.
Ne amăgim cu speranța că prădătorul și necrofagul vultur ghiftuindu-se pe undeva prin Irak, Iugoslavia și Cecenia, i-a căzut cu tronc peisajul și își va face veacul “la ei” și nu “la noi”. Ba cîte un nesăbuit, frecîndu-și palmele, vede în festinul vulturului un prilej de a și-l aminti pe “Du-i Doamne la Ploiești”, mizînd cu cinism că, refăcînd “Ploieștiul”, ne vom reface pe noi.
Iluzii deșarte, nesăbuiți camarazi. Viața ne-a demonstrat cu prisosință că haina naționalismului nu-i o soluție. Haina naționalismului duce întotdeauna la uniformă, iar uniforma la măcel. Cald sau rece, măcelul este umbra hainei naționalismului. Tratatele, convențiile, parteneriatele, pactele, dărîmarea unui zid sau edificarea unui mausoleu, nu sînt de natură a stîrpi măcelul. Ele convertesc vremelnic măcelul cald în măcel rece. Ele sînt naftaline ce conservă haina naționalismului și stîrnesc pasiuni revanșarde. Alta este soluția pentru a stîrpi măcelul și a trăi satisfacția mîndriei. S-o auzim de la acel golănaș isteț ce cîndva, văzînd muncile sisifice ale unor oameni ce se străduiau să ridice un pod sub care se înțepenise un TIR, i-a întrebat: oare nu-i mai simplu să-i desumflați cauciucurile? Azi, același golănaș isteț, trăgîndu-ne de mînecă, ne întreabă: oare nu-i mai simplu ca împreună români, maghiari, germani, evrei, ruși, ceceni și toți cîți om mai fi să eradicăm definitiv cauzele crizei?
Chibzuiți și dumneavoastră, stimați cititori, la soluția dată de golănașul cel isteț, și dacă doriți să aflați cum se poate realiza aceasta, întrebați-i pe comuniștii internaționaliști. Ei cunosc răspunsul.
 
București, septembrie 2000