Alexandru Vătreanu
Pentru un partid al comuniştilor români Punct de vedere Proletariatul
Fără îndoială că, înainte de a începe elaborarea unui proiect pentru o construcţie sau instalaţie, este obligatorie cunoaşterea proprietăţilor materialelor ce urmează a fi utilizate, respectiv cunoaşterea funcţiilor componentelor disponibile. Aceeaşi rigoare se impune şi în cazul elaborării unui proiect pentru un partid de clas㠖 partid al comuniştilor – cu menţiunea că, în acest caz, este obligatorie cunoaşterea bazei de masă, adică identificarea claselor sociale, a păturilor şi grupurilor ce alcătuiesc societatea respectivă, a contradicţiilor ce le opun, a conflictelor şi aspiraţiilor din interiorul lor, a dezieratelor şi acţiunilor ce le întreprind sau le au în vedere. Se ştie că despre clasele sociale s-a scris foarte mult, dar, cu toate acestea, în România încă nu există o imagine unică asupra a ceea ce numim proletariat. Unii dintre noi, proletari fiind, refuză să se recunoască ca atare, iar alţii, burghezi sadea sau lumpenproletari, se pretind a fi proletari. Nu-i de mirare că lucrurile stau aşa. Nomenclatura a negat cu vehemenţă existenţa proletariatului în condiţiile desfiinţării burgheziei, dar, cu toate acestea, recunoştea existenţa clasei muncitoare pe care o gratula cu atribute de minunată şi eroică. Cît de ambiguă şi incoerentă era atitudinea nomenclaturii în raport cu relaţia clasă muncitoare-proletariat-capitalism rezultă din definiţia prezentată în manualul pentru învăţămînt superior intitulat Curs de socialism ştiinţific, editat de Editura Politică a Partidului Comunist Român. Potrivit manualului, “Clasa muncitoare (proletariatul) reprezintă categoria socială de salariaţi, formată din producători direcţi de bunuri materiale şi lucrători care deservesc şi întreţin maşinile şi aparatura din toate sectoarele de activitate, îndeplinind o muncă fizică, lipsiţi de mijloace de producţie, nevoiţi să trăiască din vînzarea forţei de muncă, exploataţi şi asupriţi de către capitalişti, proprietarii principalelor mijloace de producţie”. Aşadar, muncitori respectiv proletari ar fi doar producătorii direcţi de bunuri materiale, ce prestează munci fizice! Nu ştiu dacă acest verdict este rodul prostiei sau diverisunii dar, cu certitudine, majoritatea muncitorilor şcoliţi refuză să fie consideraţi proletari şi au devenit partenerii propriilor lor adversari. Cantonarea muncitorilor şi proletarilor doar în categoria celor ce prestează munci fizice în producţia directă de bunuri materiale, respectiv a celor ce-şi cîştigă existenţa în activitatea de întreţinere a maşinilor şi aparaturii tehnice, dincolo de faptul că a generat mari animozităţi şi discriminări, a condamnat proletariatul la lipsa oricărui viitor, dată fiind deplasarea caracterului muncii de la cel preponderent fizic la cel preponderent intelectual. În acelaşi timp, un atare verdict a denaturat esenţa claselor sociale prin înlocuirea relaţiilor dintre oameni şi oameni cu relaţii între oameni şi natură. Dar nici în redactarea întemeietorilor marxismului definirea proletariatului nu are un contur clar, desluşibil. Potrivit lor, “Prin proletariat se înţelege clasa muncitorilor salariaţi moderni care, neposedînd mijloace de producţie proprii, sînt nevoiţi să-şi vîndă forţa de muncă pentru a putea trăi”. Întemeietorii marxismului nu precizează în mod expres cine sînt muncitorii moderni. În literatura marxistă se fac referiri la muncitorul manual, muncitorul colectiv şi, respectiv, muncitorul ce prestează munca generală. Totodată, în definirea proletariatului se face referire la actul vînzării forţei de muncă, referire pe care o consider ambiguă deoarece forţa de muncă reprezintă totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale care există în personalitatea vie a omului şi nu doar partea ce a făcut obiectul tranzacţiei de închiriere şi nu de vînzare aşa cum este formulat. Vînzarea este un act de cedare definitivă a dreptului de proprietate şi nu doar de folosinţă pe termen limitat. De asemenea, sentinţa “nu trăiesc decît atîta vreme cît găsesc de lucru” trebuie privită cu multe rezerve, deoarece lui “a trăi” i se poate atribui conotaţia vieţii biologice sau a celei umane: existenţa şi esenţa. Nu pot trece cu vederea nici categoria economică denumită salariu – componentă a preţului de cost. Azi, salariul nu se mai limitează la raportul direct de subordonare a muncitorului către capitalist. Azi, salariaţi sînt şi preoţii şi militarii şi gărzile de corp ale oficialilor, funcţionari ai organelor de securitate ş.a.m.d., toţi din aceeaşi sursă, şi anume bugetul de stat. Iată de ce menţinerea în continuare a unei definiţii vetuste în ceea ce priveşte cantonarea proletariatului doar în domeniul producţiei directe de bunuri materiale este nepotrivită şi necesită neîntîrziata ei reactualizare. Precizez că cele ce urmează nu se vor sentinţe sau verdicte, ci doar puncte de vedere personale. De asemenea, atenţionez cititorii că, folosindu-mă în continuare de noţiunea de proletariat, nu am în vedere totalitatea oamenilor săraci, aşa cum era denumită în Roma antică şi larg folosită în literatura socialistă-utopică de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea şi nici sinonimul clasei muncitoare de care s-au folosit “economiştii” Marx şi Engels. Nu exclud ca în accepţiunea întemeietorilor marxismului muncitorul modern să fie muncitorul economiştilor, dar: A accepta identitatea muncitor modern = proletar ar însemna să atribui proletariatului doar funcţia muncitorului economiştilor, adică: marfă însufleţită anexă şi componentă a maşinii, producător şi produs al capitalului. A accepta identitatea muncitor modern = proletar ar însemna să reduc proletariatul la o masă abstractă de mîini, lipsită de capete, uniformizată şi standardizată, inconştientă de cauzele mizeriei sale fizice şi spirituale, impasibilă la propria dezumanizare. A accepta identitatea muncitor modern = proletar ar însemna să condamn proletariatul la pieire, deoarece automatizarea şi robotizarea îl alungă pe muncitor de lîngă maşină. A accepta identitatea muncitor modern = proletar ar însemna să consider că nu există decît oameni ocupaţi în producţie, unelte ale căror necesităţi se reduc doar la întreţinere pe durata utilizării. Se ştie că pentru economişti nu există şomeri, flămînzi, bolnavi, cerşetori, muribunzi, elevi, studenţi, pensionari, adică oameni în general. Economiştilor le sînt străine aspiraţiile sociale ale oamenilor, dorinţa lor de a li se recunoaşte şi respecta demnitatea de oameni, lupta lor împotriva destinului de a fi “anexă la maşină”, ura lor împotriva a tot ce-i dezumanizează. Tocmai pentru că economia politică burgheză nu ţine seama de esenţa umană şi de istoria ei, tocmai pentru că este o ştiinţă despre o lume inumană de lucruri şi de mărfuri, Marx o supune în Manuscrise economico-filozofice din 1844 unei severe critici filozofice, critică ce constituie temeiul revoluţiei comuniste, critică din care rezultă că societatea capitalistă pune sub semnul întrebării nu numai fapte economice şi obiecte, ci întreaga existenţă a omului, realitatea lui umană. Elaborînd şi dezvoltînd conceptul de muncă înstrăinată, Marx desemnează prin acesta nu doar o realitate economică, ci o înstrăinare a omului, o deposedare a lui, o devalorizare a vieţii sale şi o pierdere a realităţii umane. Ca atare, în critica pe care Marx o face economiei politice burgheze el priveşte omul ca om şi nu doar ca subiect economic. În acelaşi timp, critica lui este şi o negare pozitivă a economiei politice burgheze, deoarece ea demonstrază nu numai inadecvarea de fapt şi insuficienţa economiei politice capitaliste, ci conţine şi principiile pentru reconstrucţia ei. În cadrul acestei critici, economia politică este transformată radical. Ea devine o ştiinţă despre condiţiile necesare revoluţiei comuniste, iar această revoluţie este – dincolo de orice răsturnare economic㠖 o revoluţie a întregii istorii a omului, o revoluţie a esenţei sale umane. Aşadar, în opera filozofică a lui Marx munca înstrăinată, respectiv produsul ei – proprietatea privată, sînt considerate nu doar nu doar concepte ale economiei politice, ci concepte în vederea unui eveniment decisiv în istoria omenirii, şi anume revoluţia comunistă. Or, revoluţia comunistă suprimînd munca înstrăinată, respectiv înstrăinarea omului, este singura revoluţie ce realizează aproprierea reală a esenţei umane de către om pentru om. Oricîte revoluţii s-au făcut şi se vor mai face, atîta vreme cît munca înstrăinată rămîne în continuare dominantă a societăţii nu se poate vorbi de revoluţie comunistă sau socialistă. Or, “revoluţia comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut; nu e deci de mirare că în cursul dezvoltării ei se produce ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale” (Manifestul Partidului Comunist, p. 486). Ca atare, este lesne de înţeles că ruptura cu relaţiile de proprietate din trecut este un proces îndelungat, deoarece aceasta implică nu numai suprimarea pozitivă a proprietăţii private, ci suprimarea pozitivă a oricărei înstrăinări (spre exemplu, înstrăinarea religioasă, familială, statală etc.). Prin consecinţă, proletariatului îi este hărăzită o durată de viaţă foarte îndelungată, iar revoluţia comunistă nu trebuie considerată un eveniment efemer, prilej de festivităţi aniversare. Marx ordonează cursul dezvoltării revoluţiei comuniste în patru stadii. În primele trei stadii, “comunismul se mai află şi el încă în captivitatea proprietăţii private şi este contaminat de ea”. Abia în cel de-al patrulea stadiu, în care suprimarea pozitivă a proprietăţii private este “aproprierea  reală a esenţei umane de către om şi pentru om reîntoarcerea completă şi conştientă a omului pentru sine la starea sa de om social, adică de om uman”, se poate vorbi de “comunismul ca socialism care corespunde cu umanismul”. Nu ştiu dacă Lenin a luat cunoştinţă de conţinutul Manuscriselor economico-filozofice, dar revoluţia bolşevică şi cele ce i-au urmat au confirmat pe deplin descrierea făcută de Marx primului stadiu al comunismului, denumit de el “comunismul rudimentar”. Potrivit lui, “comunismul rudimentar este forma de manifestare a mîrşăviei proprietăţii private, care vrea să se afirme drept comunitate pozitivă. Mai întîi, el apare ca proprietate privată universală şi în această formă dominaţia proprietăţii materiale asupra lui este atît de puternică, încît el tinde să distrugă tot ce nu poate fi posedat de toţi cu titlul de proprietate privată; el vrea să impună cu forţa să se facă abstracţie de talent etc. Posesiunea fizică nemijlocită îi apare ca singurul ţel al vieţii şi existenţei; categoria de muncitor nu se suprimă, ci se extinde asupra tuturor oamenilor; relaţia de proprietate privată rămîne relaţia comunităţii cu lumea lucrurilor; în sfîrşit, această mişcare, care constă în a opune proprietăţii private proprietatea privată generală, îşi găseşte expresia într-o formă animalică, care opune căsătoriei (care este, ce-i drept, o formă de proprietate exclusivă) comunizarea femeilor, cînd femeia devine deci proprietate comună obştească. Acest comunism, întrucît neagă în toate domeniile personalitatea omului, este tocmai expresia consecventă a proprietăţii private, care reprezintă această negare. Invidia generală şi care se instituie ca autoritate nu este decît forma ascunsă în care se constituie şi se îndestulează, în alt mod, cupiditatea. Orice proprietate privată ca atare manifest㠖 cel puţin împotriva proprietăţii mai bogate – invidie şi tendinţă de nivelare, astfel încît aceasta constituie esenţa concurenţei. Comunismul rudimentar nu este decît desăvîrşirea acestei invidii şi a acestei tendinţe de nivelare, pornind de la un minimum imaginat. Cît de puţin este această suprimare a proprietăţii private o apropriere autentică ne-o dovedeşte tocmai negarea abstractă a întregii lumi a culturii şi civilizaţiei, întoarcerea la simplitatea nefirească a omului sărac şi lipsit de trebuinţe, care nu numai că n-a depăşit proprietatea privată, dar nici nu a ajuns încă pînă la ea”. Nu cred că este necesar un efort prea mare pentru a desluşi în comunismul rudimentar şi lipsit de idei trăsăturile esenţiale ale capitalismului nomenclaturist ce a constituit parte a istoriei României timp de 45 de ani. De asemenea, nu cred că, dezvăluind în paginile publicaţiei Rezistenţa esenţa capitalistă a “comunismului” celor 45 de ani, am săvîrşit un sacrilegiu faţă de Marx. Chiar el însuşi, în critica pe care o face comunismului rudimentar, menţionează: “Comunitatea este numai comunitatea muncii şi egalitatea salariului pe care-l plăteşte capitalul colectiv – comunitatea în calitate de capitalist general” (sublinierile îmi aparţin). Analizele făcute de Ana Bazac şi de subsemnatul – deşi au stîrnit o oarecare indignare în rîndurile nostalgicilor neselectivi – au evidenţiat faptul că înlăturarea burgheziei nu duce în mod implicit şi imediat la negarea pozitivă a proprietăţii private, respectiv a vieţii acesteia: munca salariată şi capitalizarea. Tot aceiaşi autori au relevat şi faptul că înlăturarea burgheziei nu presupune nicidecum obligativitatea universalizării proprietăţii private prin dispersie, ci din contră: concentrarea proprietăţii private în puterea unei noi clase dominante – aşa cum a fost nomenclatura. Nu ascund şi nici nu trebuie ascuns faptul că această proprietate privată concentrată chiar în puterea unei clase nonproprietare a avut efecte benefice deosebite în ceea ce priveşte dezvoltarea societăţii. Mărturisesc din nou că, atunci, cei mulţi am trăit mai bine decît părinţii noştri şi în deplină siguranţă a zilei curente şi a celei de mîine. Azi copiii noştri o duc mai rău decît părinţii noştri şi trăiesc în deplina nesiguranţă atît a zilei curente cît şi a celei de mîine. Implicaţiile transformatoare deosebite ce au avut loc asupra tuturor domeniilor vieţii sociale şi cu precădere asupra ştiinţei, învăţămîntului de toate gradele, a cercetării ştiinţifice, a serviciilor de civilizaţie urbană, a creşterii natalităţii, a sporirii duratei de viaţă şi asupra multor altora, mă fac ca azi, în condiţiile decăderii totale a patriei, să afirm şi mai convins ca oricînd că perioada celor 45 de ani va fi înscrisă cu litere de aur în istoria României ca cea mai rodnică perioadă a tuturor timpurilor. Dar să nu creadă nimeni că, afirmînd cele de mai sus, sînt adeptul reconstituirii a ceea ce a fost. Departe de mine aşa ceva. Pentru mine, ceea ce a fost şi-a epuizat motivaţia pentru care a existat şi, ca atare, reconstituirea este lipsită de logică. Comunismul religios esenian poate fi încă o tentaţie pentru mulţi filantropi, dar reconstituirea lui nu ar face altceva decît să reconfirme eşecul. De aceea, Marx, în Manuscrisele economico-filozofice de la 1844, afirma referindu-se la comunismul rudimentar: „... dacă a existat vreodată, tocmai existenţa lui trecută îi infirmă pretenţiile de esenţialitate”. Desigur că pot fi întrebat ce legătură are toată această incursiune în critica economiei politice capitaliste făcută de Marx în Manuscrisele economico-filozofice cu definirea proletariatului, mai ales c㠖 fără a-l opune pe Marx lui Marx – critica respectivă, pe lîngă faptul că este un model de critică social㠖 economie, politică, filozofie, teorie, practic㠖 configurează în acelaşi timp portretul celui căruia istoria îi încredinţează cea mai nobilă misiune şi căruia i se spune proletariat. Să nu-şi închipuie nimeni că proletarul este un zeu; ba dimpotrivă. Prin înstrăinare, el este lipsit de tot ce e omenesc, dar în acelaşi timp el a căpătat conştiinţa teoretică a cauzelor acestei înstrăinări şi pentru abolirea ei necesitatea îl împinge să se revolte împotriva neomenescului şi a mizeriei. Ca atare, în spiritul celor de mai sus un prim crochiu pentru definiţia proletariatului ar putea fi: Proletariat este categoria socială ce prestează muncă înstrăinată în condiţiile proprietăţii private capitaliste, conştientă de cauzele mizeriei sale fizice şi spirituale, încredinţată că suprimarea înstrăinării, respectiv negarea pozitivă a proprietăţii private o poate face numai o revoluţie calitativă, totală şi radicală a cărei desfăşurare depăşeşte componenta existenţială a omului şi realizează aproprierea reală a esenţei umane de către om pentru om. Fără îndoială că formularea de mai sus suportă şi critici şi îmbunătăţiri, dar absenţa oricăruia dintre atributele menţionate coboară proletariatul la nivelul masei şi îl asimilează unui subiect economic ce nu depăşeşte limitele unei anexe a maşinii, respectiv a unui tub digestiv. Marx nu încredinţează misiunea istorică a revoluţiei comuniste categoriei de muncitori, categorie pe care o doreşte suprimată şi a cărei extindere în comunismul rudimentar o critică. De altfel, chiar chemarea „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” stă mărturie în acest sens. Însă a fi proletar desăvîrşit înseamnă a cunoaşte. A cunoaşte modul în care omul se raportează la propria sa activitate, implicit la produsul muncii sale. A cunoaşte situaţia social-istorică şi a recunoaşte în acelaşi timp că această cunoaştere angajează şi impune datorii. Cunoaşterea de către proletariat a situaţiei social-istorice nu este o simplă cunoaştere teoretică, o contemplare neangajată. Cunoaşterea de către proletariat a situaţiei social-istorice înseamnă practica abolirii existentului şi transformarea lui în realitate autentic umană. Fără îndoială că un atare portret al proletariatului va stîrni proteste din partea nomenclaturiştilor, a vulgaro-bolşevicilor şi a epigonilor acestora, a şefilor de cadre şi a autorilor cursurilor de „socialism ştiinţific”, adică a tuturor celor ce beneficiau de condiţia de subiect economic a muncitorului. Fără îndoială că şi cei apropiaţi îmi vor reproşa că selectînd proletariatul în conformitate cu cele mai sus menţionate nu vom ocupa nici locurile unui modest stadion modest, chiar dacă acolo vom mobiliza proletariatul din întreaga lume. Eu socot că vina pentru această arie foarte restrînsă a proletariatului o poartă comuniştii. Ei încă nu au înţeles că misiunea lor este proletarizarea subiecţilor economici şi constituirea lor ca clasă. Extinderea ariei proletariatului şi constituirea lui ca clasă nu trebuie limitată doar la gulerele cenuşii. Muncă înstrăinată prestează şi academicienii, şi profesorii, şi medicii, şi economiştii, şi inginerii, şi docherii, şi femeile de serviciu ş.a.m.d. Proletarizarea trebuie să cuprindă totalitatea celor ce prestează muncă înstrăinată, indiferent dacă efectuează o muncă nemijlocit productivă sau indirect productivă. Discriminarea vulgaro-bolşevică trebuie exclusă şi condamnată. Revoluţia comunistă este o revoluţie a omului cult, o revoluţie întemeiată pe munca generală, o revoluţie a societăţii care a depăşit stadiul muncii divizate şi prestează cu preponderenţă munca generală. Dar despre muncă, munca înstrăinată, proletarizare şi misiunea partidului ca intelectual colectiv, ca laborator al cunoaşterii istorico-sociale şi ca constituent al clasei, în numerele viitoare.
	Bucureşti, decembrie 2000