Alexandru Vatreanu :
POTICNIREA

La una dintre conferintele nationale ale unui respectabil partid ce se declara de stīnga, o tīnara participanta a propus sa se exprime regretul pentru crimele stalinismului facute īn numele comunismului.

Despre ceea ce a urmat mi-e rusine sa-mi amintesc. Marturisesc totusi ca amaraciunea provocata de iezuitismul nomenclaturist m-a persecutat o buna bucata de vreme.

Totul ar fi fost dat uitarii daca reactiile stīrnite de un fragment declarativ inserat īn articolul: „In memoriam Virgiliu Zbaganu" publicat īn „Rezistenta Comunista" nr. 5 / aug. 1997 nu mi-ar fi īmprospatat trairile.

Pentru marturie reproduc fragmentul īn cauza:

„Nu este niciodata prea mult, si aici o facem din nou, sa ne cerem iertare pentru crimele staliniste facute īn numele comunismului, dar īmpotriva lui. Ne cerem iertare pentru vieti spulberate, destine deturnate, sperante īnselate.

Dar mai departe de aceasta exista masurare, exista cīntarire.

Putem noi pune pe acelasi taler pe cei ce s-au īnversunat si au suferit pentru puterea pe care le-o conferea avutia, si cīt mai mult pamīnt, si case si īntreprinderi si oameni «care lucreaza pentru ei», pe cei care au tinut cu ghearele si cu dintii de dominatia lor si aservirea celor multi, cu cei care au luptat pentru o viata demna pentru fiecare om?"

Iata, asadar, „poticnirea" cu pricina!

Īn sustinerea neprihanirii lor, contestatarii invocau argumente de tipul: „nu noi, ci strainii", „eu n-am ucis pe nimeni", „nu am de ce sa-mi pun cenusa pe cap", „īntīi s-o faca ei si dupa aia noi" s.a.m.d.

Lor - si nu numai lor - le spun ca adeziunea mea la declaratia respectiva nu urmareste umilirea tovarasilor de opinie si nici īnduplecarea „instantelor".

Condamn crima, condamn nedreptatea si nu doresc sa cer iertarea faptasilor. Sīnt constient ca pentru culpa criminala instanta judecatoreasca este tribunalul, care are obligatia ca prin formele procedurii juridice sa aplice fara echivoc legile.

Dar dincolo de culpa criminala exista o constiinta a culpei ce īsi are izvorul īn lipsa solidaritatii cu semenul tau. Pentru orice crima savīrsita īn prezenta noastra, sau cu a noastra cunostinta - indiferent de catre cine sau īmpotriva cui a fost savīrsita - ne īncarcam cu povara culpei de constiinta.

Daca nu am facut tot ceea ce ne-a stat īn putinta, daca nu ne-am pus chiar viata īn pericol pentru a īmpiedica uciderea si nedreptatea si am asistat pasivi la aceste acte, ne simtim vinovati īntr-un mod ce nu poate fi īnteles adecvat din punct de vedere juridic.

Simplul fapt ca despre cel ucis vorbesc azi la timpul trecut, cīnd poate prin interventia mea as fi vorbit la timpul prezent, ma apasa ca o vina de neiertat.

Simplul fapt ca plec privirea īn pamīnt cīnd īi īntīlnesc pe cei ale caror sperante au fost spulberate si ale caror destine au fost deturnate īmi spune ca sīnt purtatorul unei culpe.

Pentru aceasta culpa, pentru culpa de care nimeni, niciodata, nu ma va putea elibera, pentru culpa ce provine din constiinta desolidarizarii de cel napastuit am cerut si īmi cer iertare.

Dar, asumīndu-mi culpa de constiinta, nu-i recunosc nimanui dreptul de a ma judeca. Judecarea culpei de constiinta apartine doar celui ce si-o traieste si nu poate face obiectul unei instante exterioare.

Nici un congres, nici o conferinta, nici o adunare generala nu are dreptul de a o supune votului. Ea se recunoaste si nu se dezbate!

Recunoasterea culpei de constiinta nu este fatarnicie sau linguseala.

Recunoasterea culpei de constiinta este o autocritica morala, o contributie la dezvoltarea constiintei sociale, un mesaj adresat convivilor si urmasilor, asupra consecintelor nefaste ale pasivitatii civice.

Daca somnul ratiunii naste monstri, doica lor este pasivitatea civica.

Invocarea neputintei īn motivarea pasivitatii nu este o scuza, deoarece īn cadrul neputintei ramīn totdeauna suficiente spatii pentru cautarea unor modalitati si initierea unor actiuni īn vederea ocrotirii celor aflati īn pericol si a diminuarii efectelor nedreptatii.

Solidaritatea, respectul demnitatii fiecarui om, abolirea relatiilor de dominatie-supunere, sīnt valori comuniste. Cu totii sīntem convinsi ca negarea lor īnseamna negarea viitorului.

Dar oare noi, cei ce ne-am declarat deschis optiunea comunista, am fost īntotdeauna consecventi? Oare nu noua - celor din generatia mea - ne revine o anumita vina, īn masura īn care am stiut si am asistat pasivi la deportarea īn Baragan - su nu numai - a semenilor nostri pe motiv ca sīnt nemti, sīrbi, unguri sau basarabeni? Oare nu noua ne revine o anumita vina īn masura īn care am stiut si am asistat pasivi la „judecarea" lui Lucretiu Patrascanu? Oare nu noua - si nu numai - ne revine o vina īn masura īn care am stiut si am asistat pasivi la suferintele, tragedia si uneori decesul celor pe care legea avortului le scotea īn afara societatii? Oare nu noua ne revine o vina īn masura īn care am stiut si am asistat pasivi la... la...

Azi aruncam cu pietre īn acei paparazzi care n-au acordat ajutor umanitar printesei Diana. Dar oare īnainte de a ridica piatra am privit catre noi īnsine?

Azi trecem indiferenti pe līnga copiii strazii, pe līnga tinerii lipsiti de orice viitor, pe līnga batrīnii ce-si cheama cu insistenta moartea, pe līnga toti cei carora postdecembrismul le-a rapit dreptul la viata, facīndu-ne ca nu-i vedem si amagindu-ne cu: „fiecare īsi poarta crucea", „fiecare cu soarta lui" sau cu: „nu-i treaba noastra, noi am facut si lucruri bune".

Dar, oricīt de mari si valoroase au fost realizarile noastre, ele nu vor parea niciodata ceea ce sīnt atīt timp cīt vom continua sa schimbam solidaritatea cu indiferenta si participarea cu pasivitatea.

Dictaturile personale cu urmarile lor nefaste sīnt posibile doar īn imperiul pasivitatii civice.

Daca nu vom renunta la indiferenta, daca nu ne vom dobīndi constiinta existentei morale, transformarea noastra, „a omului pentru sine īn om social, adica īn om uman", nu este posibila.

De aceea, ferice de tara al carei popor va fi stapīnit de cultul culpei de constiinta.

Acolo nu vor fi crime!

Acolo nu va exista nedreptate!

Acolo va fi comunism!

Bucuresti, septembrie 1997