|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
10 ani de la moartea lui Virgil Zbăganu Pe 21 august 2002 se împlinesc 10 ani de la moartea năprasnică a fratelui meu, Virgil Zbăganu. Virgil a fost primul care a încercat reorganizarea PCR. Motivul îl veți vedea mai jos. Am selectat din cartea lui un articol care vă va lămuri, comentat mai apoi de mine. Virgil s-a născut în 1954 la 10 iunie în Lugoj, județul Timiș. Din tinerețe s-a considerat marxist cineva care acționează pentru binele comun. Adică binele clasei muncitoare. A avut probleme cu marxiștii de atunci cei care au sărit după 1989 în barca anticomuniștilor încă din liceu, cînd a pus, în calitate de secretar UTC cu propaganda pe liceu întrebarea firească dar de ce trebuie ca toți tinerii să fie uteciști, dacă ei nu cred în marxism?" ; ca să-l mazilească s-a pus în mișcare un colectiv întreg de propagandiști și nomenclaturiști care l-au demascat în fața uteciștilor. Absolvent de politehnică în 1979, inginer automatist, Virgil a lucrat la fabrica de calculatoare București și la Institutul de cercetări poligrafice și tipografice, unde a proiectat o imprimantă cu 24 de ace. Era ceva pentru vremea aceea. După 1989 a crezut că a sosit ziua cea mare, cînd poporul român, eliberat de dictatură, își va lua soarta în propriile mâini. Puteți afla mai multe despre el la http://www.geocities.com/zbaganu . A intrat în mișcarea sindicală, devenind lider în sindicatul tipografilor. În 1991 și-a dat seama că, fără un partid al clasei muncitoare, salariații români riscă un coșmar de zeci de ani de zile. Care partid putea fi al clasei muncitoare? Evident, Partidul Comunist. De aceea a lansat inițiativa reorganizării PCR, pe 22 iunie 1991. Interesantă dată cu 50 de ani înainte România se lansase în Războiul Sfânt împotriva Bolșevismului. Acțiunea lui a eșuat. Ca represalii a fost exclus din sindicat și dat afară din slujbă era cercetător la Institutul de Cercetări Poligrafice și Tipografice. A fost șomer unul dintre primii loviți de capitalism pînă cînd a murit, călcat de tren, a Dofteana, județul Bacău, în noaptea de 21 august 1992. Ancheta procuraturii a stabilit că a fost un accident. Eu nu cred. De zece ani am destule fapte care îmi arată că nu pot avea încredere în justiția română. Iată acum articolul, publicat în "Democrația" lui Eugen Florescu în noiembrie 2001.
"REFORMA - GROAPA SÃRCIEI A vinde blana ursului din pădure este întotdeauna o afacere: bună pentru vînzător și proastă pentru cumpărător. Dar există trei trepte ale înșelăciunii
Atenție! Noi, românii ne aflăm în a treia situație! Doar cîțiva ani de suferință și totul se va sfîrși cu bine Această speranță și încerc să îmi aleg cu bine cuvintele este o nebunie (fragment din articolul Goana după capitalism al celebrului economist J.K. Galbraith) În tot răsăritul Europei se derulează pe ti ce trece un tot mai suspect proces de reformă. Precizăm foarte limpede că nu ducem dorul dictaturii și nici al traiului modest la care ne condamna apusa, pentru eternitate, dictatură. O reformă profundă a întregii societăți este, desigur, necesară. Întrebarea esențială pe care trebuie însă să ne-o punem este : această reformă, așa cum se derulează ea în Estul Europei va duce vreodată la prosperitate? Căci, dacă pentru cetățeanul obișnuit va însemna numai adîncirea mizeriei, ne întrebăm: cui folosește această reformă? Semnatarul acestor rînduri nu cunoaște nici un economist serios, român sau străin, care să-i fi acordat girul său. Ce motive am avea să credem că pe calea pe care am apucat-o vom ajunge vreodată șila prosperitate? Deocamdată singurul lucru cert este sărăcirea galopantă a celor și fără reformă săraci. Personal, nu am nici un motiv să mă îndoiesc de aprecierea economistului Galbraith, prezentată la început. Cititorul este rugat să verifice singur veridicitatea următoarei afirmații: este foarte puțin probabil ca un cetățean obișnuit al Europei de Est să trăiască în următorii ani măcar la nivelul lui 1989. Nu! Va trăi mai prost! Deci, nu este vorba de cîțiva ani de privațiuni ci de cel puțin zece ani de mizerie. Speranța ca, măcar după aceea, se va ajunge la un nivel de trai comparabil cu al occidentalilor dovedește o naivitate vecină cu nebunia. Demonstrație: Economia nu este ideologie. Ea nu ține cont nici de chibiți, nici de hei-rup, nici de logoreea unora. Faptele sunt fapte. a). Acum economia continuă să se prăbușească. Întrebare: cînd vom fi în fundul gropii, în punctul cel mai de jos, după care va urma mult dorita relansare economică? Vorbe se pot zice multe. De luat în seamă sunt puține. Guvernanții Ungariei, bunăoară, speră ca economia lor să fie în fundul gropii la sfîrșitul lui 1992, deci că descreșterea economică să înceteze în vreo doi ani. Speră. Cancelarul german speră ca landurile estice ale Germaniei să depășească faza critică la sfîrșitul lui 1991, dar lipsa de credibilitate a acestui domn este notorie. Guvernanții polonezi nu prea fac pronosticuri, ci numai apeluri disperate la capitalul occidental și la primirea lor în piața comună. Deocamdată capitalul occidental nu vine (căci nu are nici un motiv economic să o facă) iar Turcia așteaptă de vreo treizeci de ani primirea în Piața Comună. De ce ar fi Polonia mai norocoasă? Capitalul nu crede în lacrimi. Nouă ni se pare realistă speranța ca Estul Europei să fie în fundul gropii în 4-5 ani (dacă se insistă pe calea sinucigașă a reformei, desigur). Majoritatea economiștilor serioși despre acest termen vorbesc. b). Care va fi procentul din producția anului 1989 atunci cînd vom fi în fundul gropii? Polonia, care este acum cea mai avansată în reformă adică în distrugerea propriei economii se laudă cu o producție de 60% din cea a anului 1989. (A se nota că noi am ajuns în mai puțin de doi ani la această performanță!). Dar producția continuă să scadă și la ei, ca și la noi .. optimist, industria nu este complet distrusă, mai e și agricultura de lichidat. Lichidarea industriei fostei RDG are loc într-un ritm excelent și nu ar fi exclus ca jumătate din forța de muncă activă să trăiască din ajutorul de șomaj . Precizăm că este vorba de ajutor de șomaj ca pentru Est, nu ca pentru Vest. Disperare? Sinucideri? Vacs! Capitalismul nu crede în lacrimi. Nouă ni se pare realistă temerea că atunci cînd vom fi în fundul gropii producția va fi la un nivel și mai mic față de nivelul lui 1989 (dacă se insistă pe calea sinucigașă a reformei, desigur). c). Care va fi ritmul anual de creștere economică după ce va începe relansarea economică? Oferim termeni de comparație: o țară dezvoltată, cu o economie sănătoasă crește cu 2-4% anual. O țară dezvoltată, cu o economie în expansiune (Japonia, de exemplu) crește cu 4-5% anual. Este vorba de ritmuri de creștere ce pot fi menținute pe termen lung, de peste cinci ani, nu de creșetri conjuncturale , care pot fi mai mari, dar de scurtă durată. Țările vest-europene postbelice nu au trecut de regulă de 3-4% anual, dacă facem media pe zeci de ani. O țară dezvoltată, cu economia în expansiune, poate menține chiar ritmuri de 6-7% anual , dar nu prea mulți ani în șir (este vorba de Japonia anilor 60). Ritmuri de peste 8% intră în categoria miracolelor economice. În Asia cunoaștem cazul Coreei de Suid și al Taiwanului. Țărișoare precum Singapore sau Hong Kong ce pot valorifica o conjunctură favorabilă nu le luăm în seamă, neavînd nici o asemănare cu noi. În Europa capitalistă cazurile sunt extrem de rare. Practic, singurul de luat în seamă este cel al Germaniei Occidentale, distrusă de război, dar care s-a refăcut în bună parte și cu capital american după vreo cinci ani de muncă pe brînci. Cine dorește să spere într-o evoluție asemănătoare a Estului Europei o poate face, dacă vrea să se mintă, dar numai neobservînd că economia germană, înainte de a fi distrusă era la cel mai înalt nivel tehnologic mondial (deci nu de mîna a doua, ca a noastră), că forța de muncă era superior calificată și extrem de disciplinată. În plus, exista un obiectiv major pentru care Germania trebuia sprijinită: blocarea pericolului mortal al mareei comuniste. Acum pericolul acela nu mai există. Nouă ni se pare realistă speranța unei creșteri anuale de 3-4% pentru primii zece ani de după începerea relansării economice (dacă se insistă pe calea sinucigașă a reformei, desigur). Acum, rugăm pe toți cititorii noștri care au trecut prin clasa a zecea și au în preajmă un calculator de buzunar să rezolve o ecuație exponențială a cărei soluție reprezintă numărul de ani necesar ca să ajungem de unde am plecat, adică la nivelul lui 1989. Ecuația este k(1,0r)x = 1 unde
Rezolvînd această ecuație vă va cuprinde neliniștea și veți înțelege de ce este în interesul poporului român ca așa zisa reformă să fie abandonată cît mai repede. Deoarece nu avem garanția că proiectanții reformei știu să rezolve o ecuație exponențială , îi vom ajuta: Logaritmăm lnk + xln(1,0r) = 0 Rezultă x ul cumplit care dezvăluie mizeria noastră viitoare produsă de echipa care se străduiește să ne bage pe gît reforma. x = - Prezentăm acum un tabel cu soluții ale ecuației în ipoteza unui k între 55% și 65% și pentru ritmuri de creștere cuprinse între 3% și 7% pe an:
Deci, pentru o previziune de un optimism cît se poate de optimist (k = 65%, r = 5) rezultă că la 9 ani după ce a început redresarea economică (deci nu mai devreme de 11 ani începînd de acum) vom ajunge de unde am plecat. Nu la nivelul Occidentului: nivelul Occidentului nu va fi ajuns niciodată dacă insistăm pe calea pe care am apucat-o. Se mai vede din tabel că pentru o previziune mai puțin optimistă (k = 55%, r = 3) vor fi necesari 20 de ani pentru a ajunge de unde am plecat adică la nivelul anului 1989! Pe aceasta se bazează numeroși economiști care afirmă că Estul Europei va atinge nivelul lui 1989 în 2010 Concluzia este una singură: această reformă care înseamnă distrugerea economiei trebuie abandonată. Avem nevoie de un guvern responsabil, format din oameni competenți, dispuși să mai și calculeze și, desigur, să mai și muncească. Întreprinderile publice trebuie conduse exact așa cum sunt conduse întreprinderile publice în Germania , Japonia , Italia sau orice altă țară prosperă: cu competență. Virgiliu Zbăganu București octombrie 1991
Și iată acum și comentariul meu După 10 ani Să vedem ce putem spune despre predicțiile lui Virgil după zece ani de la moartea sa din 1992. Cititorul își pote da seama și singur dacă Virgil a avut dreptate sau nu. Să analizăm următorul tabel (sursa www.sussex.ac.uk a Universității din Sussex, Anglia)
Tabelul 1. Evoluția PIB-ului în unele țări din Europa de Est în perioada 1989 2000 (PIB-ul din 1989 = 100)
În tabelul următor avem informații și despre dinamica producției globale industriale (sursa: Buletinul oficial al BNR 2001) Tabelul 2. Dinamica PIB , a producției globale industriale și șomajul în unele state est-europene Legendă: primul număr reprezintă creșterea PIB-ului, al doilea creșterea producției globale industriale iar al treilea procentul de șomeri din populația activă. Exemplu: Bulgaria 1995 = 103,105,11 înseamnă: 100 ´ PIB1995/PIB1994 = 103%, 100 ´ Prod. globală industrială 1995/ Prod. globală industrială 1994 = 105% Şomaj 1995 : 11% din populația activă
Pentru celelalte foste republici sovietice nu am găsit deocamdată date. O primă observație : probabil că Virgil avea în vedere producția globală industrială și agricolă. De aceea scria producția scade. Datele pe care le am se referă la PIB, considerat de unii ca un indicator mai veridic al nivelului de trai decît cel al producției. Se poate vedea în tabelul doi (comparați primele două cifre) că este posibil ca producția globală industrială să scadă și totuși PIB-ul să crească (Slovacia 1999). Bănuiesc că ceea ce avea în vedere Virgil era puterea de cumpărare a românului, măsurată poate mai bine în salariul mediu pe economie, este vorba de salariul real, măsurat în așa-numitele PPP-uri (purchase parity price). Pentru România am găsit aceste date în buletinul oficial al BNR/2001 . Tabelul 3. Dinamica salariului net real în România Legenda: de exemplu salariul real în 1995 a fost 70% față de cel din 1989 iar în 1997 a fost 60% față de cel din 1989
Predicțiile lui s-ar potrivi mai bine la acest ultim capitol. Să observăm că nu este o concordanță deplină între evoluția PIB-ului și cea a salariului mediu real. De exemplu pentru România, acel k despre care vorbește Virgil (cît la sută din valoarea din 1989 va fi el cînd începe creșterea din nou) este k = 75% dacă ne referim la PIB (atins în 1992) și este k = 60% dacă ne referim la salariul mediu real pe economie (atins în 1997, după o creștere în 1995 și 1996). Neavînd la dispoziție cifrele referitoare la salariu, ne vom mărgini să le analizăm pe celelalte, referitoare la PIB. O a doua observație: Virgil a fost optimist crezînd că după o scădere (cînd ne vom afla în fundul gropii ) va urma o creștere neîntreruptă. Analizînd tabelul 1 vedem că singurele țări în care așa ceva s-a întîmplat pînă acum au fost Ungaria (k = 82%, atins în 1993), Polonia (k = 82%, atins în 1991), Slovacia (k = 75% atins în 1993) , Slovenia (k = 81% atins în 1993) Celelalte state au avut scăderi chiar după ce păreau că au ajuns în fundul gropii: Albania în 1997, Bulgaria în 1995 și 1996 , Cehia și România în 1997, 1998, 1999, Macedonia în 2001 (pe fundalul ditrugerilor provocate de teroriștii albanezi) iar Iugoslavia, Croația și țările baltice în 1999. Tabelul 2 ne arată că Rusia a avut descreșteri în 1995, 1996 și 1998. În plus, prin comparație cu România anului 2000, în care PIB-ul era 77% din valoarea din 1989 dar puterea de cumpărare numai 64% (vezi tabelul 1 și tabelul 3) conjecturăm că aceeași situație este generală: pentru a ajunge la nivelul puterii de cumpărare din 1989 nu este suficient un PIB egal cu 100% din PIB. Ca atare nu credem că în țările care, aparent, au depășit nivelul lui 1989 (mă refer la Albania, Ungaria și Slovacia) clasa muncitoare trăiește mai bine decît înainte de 1989. Rămîn două excepții: Polonia și Slovenia. Slovenia este o glumă a naturii, cu o populație mai mică decît a Bucureștiului. Probabil că a folosit unele conjuncturi legate de distrugerea Iugoslaviei și de relațiile privilegiate cu Austria și Italia. A se remarca faptul că Estonia, și ea o glumă a naturii cu o populație încă și mai mică cam un milion și jumătate nu a reușit să-i cointereseze chiar așa de tare pe frații finlandezi. Dar una este Italia și Austria și alta este Finlanda. Cu Polonia este altceva. Ea a fost iertată de 40 miliarde de dolari datorie în 1991. A avut primul guvern necomunist. Papa este polonez și lobby-ul polonez din SUA este foarte puternic în SUA sunt nouă milioane de polonezi. Ea a beneficiat de investiții masive din partea Germaniei și SUA și din motive politice : trebuia arătat că reforma este bună măcar într-o singură țară! Totuși, dacă am compara PIB-ul Poloniei din 2000 cu cel din 1986 cînd a fost un an de vîrf am obține un raport de 118% și nu de 127% care ne arată că polonezul din 2000 trăia cam la fel cu cel din 1986. M-aș mira să fie așa, analizînd procentul de șomeri care în 2000 era de 15% iar azi, în 2002, este de 17%. Oricum, Polonia a pierdut 14 ani. Pentru ce? Pentru construcția societății capitaliste. Interesant este cazul Cehiei. Nouă ni se dă mereu exemplu de reușită a capitalismului în Cehia, Ungaria și Polonia. Dar Cehia în 2000 nu reușise să atingă nivelul de PIB avut în 1989! Pe noi însă ne interesează cel mai mult cazul României. Iată predicțiile
Reluînd calculele făcute de Virgil, după zece ani, calcule referitoare la PIB vedem că în statele ortodoxe din Estul Europei, în care s-a mers pe cale reformei nivelul anului 1989 va fi atins între 2006 (România) și 2015 (Iugoslavia). Bineînțeles, dacă nu mai intervine ceva. Iar în ceea ce privește salariul real putem spera că vom avea aceeași putere de cumpărare aici în România (k = 64%, r = 6 păcătuiesc prin optimism!) în 2007. Optsprezece ani pierduți! Pentru ce? Pentru a construi o Românie mai proastă, pentru majoritatea populației (aici includem și șomerii) decît România lui Ceaușescu. |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
Atena, februarie 2002 |