Pe 21 august 2002 se împlinesc 10 ani de la moartea năprasnică a fratelui meu, Virgil Zbăganu. Virgil a fost primul care a încercat reorganizarea PCR. Motivul îl veţi vedea mai jos. Am selectat din cartea lui un articol care vă va lămuri, comentat mai apoi de mine.

Virgil s-a născut în 1954 la 10 iunie în Lugoj, judeţul Timiş. Din tinereţe s-a considerat marxist – cineva care acţionează pentru binele comun. Adică binele clasei muncitoare. A avut probleme cu “marxiştii” de atunci – cei care au sărit după 1989 în barca anticomuniştilor încă din liceu, cînd a pus, în calitate de secretar UTC cu propaganda pe liceu întrebarea fireasc㠓dar de ce trebuie ca toţi tinerii să fie utecişti, dacă ei nu cred în marxism?" ; ca să-l mazilească s-a pus în mişcare un colectiv întreg de propagandişti şi nomenclaturişti care l-au demascat în faţa uteciştilor.

Absolvent de politehnică în 1979, inginer automatist, Virgil a lucrat la fabrica de calculatoare Bucureşti şi la Institutul de cercetări poligrafice şi tipografice, unde a proiectat o imprimantă cu 24 de ace. Era ceva pentru vremea aceea.

După 1989 a crezut că a sosit ziua cea mare, cînd poporul român, eliberat de dictatură, îşi va lua soarta în propriile mâini. Puteţi afla mai multe despre el la http://www.geocities.com/zbaganu . A intrat în mişcarea sindicală, devenind lider în sindicatul tipografilor. În 1991 şi-a dat seama că, fără un partid al clasei muncitoare, salariaţii români riscă un coşmar de zeci de ani de zile. Care partid putea fi al clasei muncitoare? Evident, Partidul Comunist. De aceea a lansat iniţiativa reorganizării PCR, pe 22 iunie 1991. Interesantă dat㠖 cu 50 de ani înainte România se lansase în Războiul Sfânt împotriva Bolşevismului.

Acţiunea lui a eşuat.

Ca represalii a fost exclus din sindicat şi dat afară din slujb㠖 era cercetător la Institutul de Cercetări Poligrafice şi Tipografice. A fost şomer – unul dintre primii loviţi de capitalism – pînă cînd a murit, călcat de tren, a Dofteana, judeţul Bacău, în noaptea de 21 august 1992.

Ancheta procuraturii a stabilit că a fost un accident. Eu nu cred. De zece ani am destule fapte care îmi arată că nu pot avea încredere în justiţia română.

Iată acum articolul, publicat în "Democraţia" lui Eugen Florescu în noiembrie 2001.

"REFORMA - GROAPA SÃRCIEI

A vinde blana ursului din pădure este întotdeauna o afacere: bună pentru vînzător şi proastă pentru cumpărător. Dar există trei trepte ale înşelăciunii

„Doar cîţiva ani de suferinţă şi totul se va sfîrşi cu bine… Această speranţ㠖 şi încerc să îmi aleg cu bine cuvintele – este o nebunie” (fragment din articolul „Goana după capitalism” al celebrului economist J.K. Galbraith)

În tot răsăritul Europei se derulează pe ti ce trece un tot mai suspect proces de „reformă”. Precizăm foarte limpede că nu ducem dorul dictaturii şi nici al traiului modest la care ne condamna apusa, pentru eternitate, dictatură. O reformă profundă a întregii societăţi este, desigur, necesară. Întrebarea esenţială pe care trebuie însă să ne-o punem este : această reformă, aşa cum se derulează ea în Estul Europei va duce vreodată la prosperitate? Căci, dacă pentru cetăţeanul obişnuit va însemna numai adîncirea mizeriei, ne întrebăm: cui foloseşte aceast㠄reformă”?

Semnatarul acestor rînduri nu cunoaşte nici un economist serios, român sau străin, care să-i fi acordat girul său. Ce motive am avea să credem că pe calea pe care am apucat-o vom ajunge vreodată şila prosperitate? Deocamdată singurul lucru cert este sărăcirea galopantă a celor – şi fără reform㠖 săraci. Personal, nu am nici un motiv să mă îndoiesc de aprecierea economistului Galbraith, prezentată la început.

Cititorul este rugat să verifice singur veridicitatea următoarei afirmaţii: este foarte puţin probabil ca un cetăţean obişnuit al Europei de Est să trăiască în următorii ani măcar la nivelul lui 1989. Nu! Va trăi mai prost! Deci, nu este vorba de cîţiva ani de privaţiuni ci de cel puţin zece ani de mizerie. Speranţa ca, măcar după aceea, se va ajunge la un nivel de trai comparabil cu al occidentalilor dovedeşte o naivitate vecină cu nebunia.

Economia nu este ideologie. Ea nu ţine cont nici de chibiţi, nici de hei-rup, nici de logoreea unora. Faptele sunt fapte.

a). Acum economia continuă să se prăbuşească. Întrebare: cînd vom fi în fundul gropii, în punctul cel mai de jos, după care va urma mult dorita relansare economică? Vorbe se pot zice multe. De luat în seamă sunt puţine. Guvernanţii Ungariei, bunăoară, speră ca economia lor să fie în fundul gropii la sfîrşitul lui 1992, deci că descreşterea economică să înceteze în vreo doi ani. Speră. Cancelarul german speră ca landurile estice ale Germaniei să depăşească faza critică la sfîrşitul lui 1991, dar lipsa de credibilitate a acestui domn este notorie. Guvernanţii polonezi nu prea fac pronosticuri, ci numai apeluri disperate la capitalul occidental şi la primirea lor în piaţa comună. Deocamdată capitalul occidental nu vine (căci nu are nici un motiv economic să o facă) iar Turcia aşteaptă de vreo treizeci de ani primirea în Piaţa Comună. De ce ar fi Polonia mai norocoasă? Capitalul nu crede în lacrimi. Nouă ni se pare realistă speranţa ca Estul Europei să fie în fundul gropii în 4-5 ani (dacă se insistă pe calea sinucigaşă a „reformei”, desigur). Majoritatea economiştilor serioşi despre acest termen vorbesc.

b). Care va fi procentul din producţia anului 1989 atunci cînd vom fi în fundul gropii? Polonia, care este acum cea mai avansată în „reform㔠– adică în distrugerea propriei economii – se laudă cu o producţie de 60% din cea a anului 1989. (A se nota că noi am ajuns în mai puţin de doi ani la această performanţă!). Dar producţia continuă să scadă şi la ei, ca şi la noi .. optimist, industria nu este complet distrusă, mai e şi agricultura de lichidat. Lichidarea industriei fostei RDG are loc într-un ritm excelent şi nu ar fi exclus ca jumătate din forţa de muncă activă să trăiască din ajutorul de şomaj . Precizăm că este vorba de ajutor de şomaj ca pentru Est, nu ca pentru Vest. Disperare? Sinucideri? Vacs! Capitalismul nu crede în lacrimi. Nouă ni se pare realistă temerea că atunci cînd vom fi în fundul gropii producţia va fi la un nivel şi mai mic faţă de nivelul lui 1989 (dacă se insistă pe calea sinucigaşă a reformei, desigur).

c). Care va fi ritmul anual de creştere economică după ce va începe relansarea economică? Oferim termeni de comparaţie: o ţară dezvoltată, cu o economie sănătoasă creşte cu 2-4% anual. O ţară dezvoltată, cu o economie în expansiune (Japonia, de exemplu) creşte cu 4-5% anual. Este vorba de ritmuri de creştere ce pot fi menţinute pe termen lung, de peste cinci ani, nu de creşetri conjuncturale , care pot fi mai mari, dar de scurtă durată. Ţările vest-europene postbelice nu au trecut de regulă de 3-4% anual, dacă facem media pe zeci de ani. O ţară dezvoltată, cu economia în expansiune, poate menţine chiar ritmuri de 6-7% anual , dar nu prea mulţi ani în şir (este vorba de Japonia anilor 60). Ritmuri de peste 8% intră în categoria „miracolelor economice”. În Asia cunoaştem cazul Coreei de Suid şi al Taiwanului. Ţărişoare precum Singapore sau Hong Kong ce pot valorifica o conjunctură favorabilă nu le luăm în seamă, neavînd nici o asemănare cu noi. În Europa capitalistă cazurile sunt extrem de rare. Practic, singurul de luat în seamă este cel al Germaniei Occidentale, distrusă de război, dar care s-a refăcut în bună parte şi cu capital american după vreo cinci ani de muncă pe brînci. Cine doreşte să spere într-o evoluţie asemănătoare a Estului Europei o poate face, dacă vrea să se mintă, dar numai neobservînd că economia germană, înainte de a fi distrusă era la cel mai înalt nivel tehnologic mondial (deci nu de mîna a doua, ca a noastră), că forţa de muncă era superior calificată şi extrem de disciplinată. În plus, exista un obiectiv major pentru care Germania trebuia sprijinită: blocarea pericolului mortal al mareei comuniste. Acum pericolul acela nu mai există.

Nouă ni se pare realistă speranţa unei creşteri anuale de 3-4% pentru primii zece ani de după începerea relansării economice (dacă se insistă pe calea sinucigaşă a „reformei”, desigur).

Acum, rugăm pe toţi cititorii noştri care au trecut prin clasa a zecea şi au în preajmă un calculator de buzunar să rezolve o ecuaţie exponenţială a cărei soluţie reprezintă numărul de ani necesar ca să ajungem de unde am plecat, adică la nivelul lui 1989. Ecuaţia este

k(1,0r)^x = 1

unde

• k este procentul din producţia anului 1989 în momentul în care începe relansarea economică (ni s-ar părea realist un k între 55% şi 65%);
• r este ritmul mediu de creştere economică pe primii ani după începerea relansării economice (ne repetăm, ni se pare realist un r de maximum 4-5)
• x este soluţia ecuaţiei şi indică numărul necesar de ani în care producţia va ajunge la cea din 1989

x = -

Prezentăm acum un tabel cu soluţii ale ecuaţiei în ipoteza unui k între 55% şi 65% şi pentru ritmuri de creştere cuprinse între 3% şi 7% pe an:

Deci, pentru o previziune de un optimism cît se poate de optimist (k = 65%, r = 5) rezultă că la 9 ani după ce a început redresarea economică (deci nu mai devreme de 11 ani începînd de acum) vom ajunge de unde am plecat. Nu la nivelul Occidentului: nivelul Occidentului nu va fi ajuns niciodată dacă insistăm pe calea pe care am apucat-o. Se mai vede din tabel că pentru o previziune mai puţin optimistă (k = 55%, r = 3) vor fi necesari 20 de ani pentru a ajunge de unde am plecat – adică la nivelul anului 1989! Pe aceasta se bazează numeroşi economişti care afirmă că Estul Europei va atinge nivelul lui 1989 în 2010 …

Concluzia este una singură: aceast㠄reform㔠care înseamnă distrugerea economiei trebuie abandonată. Avem nevoie de un guvern responsabil, format din oameni competenţi, dispuşi să mai şi calculeze şi, desigur, să mai şi muncească. Întreprinderile publice trebuie conduse exact aşa cum sunt conduse întreprinderile publice în Germania , Japonia , Italia sau orice altă ţară prosperă: cu competenţă.

Virgiliu Zbăganu

Bucureşti octombrie 1991

Şi iată acum şi comentariul meu

După 10 ani

Să vedem ce putem spune despre predicţiile lui Virgil după zece ani de la moartea sa din 1992.

Cititorul îşi pote da seama şi singur dacă Virgil a avut dreptate sau nu. Să analizăm următorul tabel (sursa www.sussex.ac.uk a Universităţii din Sussex, Anglia)

Tabelul 1. Evoluţia PIB-ului în unele ţări din Europa de Est în perioada 1989 – 2000 (PIB-ul din 1989 = 100)

În tabelul următor avem informaţii şi despre dinamica producţiei globale industriale (sursa: Buletinul oficial al BNR 2001)

Tabelul 2. Dinamica PIB , a producţiei globale industriale şi şomajul în unele state est-europene

Legendă: primul număr reprezintă creşterea PIB-ului, al doilea creşterea producţiei globale industriale iar al treilea procentul de şomeri din populaţia activă.

Exemplu: Bulgaria 1995 = 103,105,11 înseamnă: 100 ´ PIB1995/PIB1994 = 103%,

100 ´ Prod. globală industrială 1995/ Prod. globală industrială 1994 = 105%

Şomaj 1995 : 11% din populaţia activă

Pentru celelalte foste republici sovietice nu am găsit deocamdată date.

O primă observaţie : probabil că Virgil avea în vedere producţia globală industrială şi agricolă. De aceea scria “producţia scade”. Datele pe care le am se referă la PIB, considerat de unii ca un indicator mai veridic al nivelului de trai decît cel al producţiei. Se poate vedea în tabelul doi (comparaţi primele două cifre) că este posibil ca producţia globală industrială să scadă şi totuşi PIB-ul să crească (Slovacia 1999). Bănuiesc că ceea ce avea în vedere Virgil era puterea de cumpărare a românului, măsurată poate mai bine în salariul mediu pe economie, este vorba de salariul real, măsurat în aşa-numitele PPP-uri (purchase parity price). Pentru România am găsit aceste date în buletinul oficial al BNR/2001 .

Tabelul 3. Dinamica salariului net real în România

Legenda: de exemplu salariul real în 1995 a fost 70% faţă de cel din 1989 iar în 1997 a fost 60% faţă de cel din 1989

Predicţiile lui s-ar potrivi mai bine la acest ultim capitol.

Să observăm că nu este o concordanţă deplină între evoluţia PIB-ului şi cea a salariului mediu real. De exemplu pentru România, acel k despre care vorbeşte Virgil (cît la sută din valoarea din 1989 va fi el cînd începe creşterea din nou) este k = 75% dacă ne referim la PIB (atins în 1992) şi este k = 60% dacă ne referim la salariul mediu real pe economie (atins în 1997, după o creştere în 1995 şi 1996).

Neavînd la dispoziţie cifrele referitoare la salariu, ne vom mărgini să le analizăm pe celelalte, referitoare la PIB.

O a doua observaţie: Virgil a fost optimist crezînd că după o scădere (cînd ne vom afla în “fundul gropii” ) va urma o creştere neîntreruptă. Analizînd tabelul 1 vedem că singurele ţări în care aşa ceva s-a întîmplat – pînă acum – au fost Ungaria (k = 82%, atins în 1993), Polonia (k = 82%, atins în 1991), Slovacia (k = 75% atins în 1993) , Slovenia (k = 81% atins în 1993)

Celelalte state au avut scăderi chiar după ce păreau că au ajuns în fundul gropii: Albania în 1997, Bulgaria în 1995 şi 1996 , Cehia şi România în 1997, 1998, 1999, Macedonia în 2001 (pe fundalul ditrugerilor provocate de teroriştii albanezi) iar Iugoslavia, Croaţia şi ţările baltice în 1999. Tabelul 2 ne arată că Rusia a avut descreşteri în 1995, 1996 şi 1998.

În plus, prin comparaţie cu România anului 2000, în care PIB-ul era 77% din valoarea din 1989 dar puterea de cumpărare numai 64% (vezi tabelul 1 şi tabelul 3) conjecturăm că aceeaşi situaţie este generală: pentru a ajunge la nivelul puterii de cumpărare din 1989 nu este suficient un PIB egal cu 100% din PIB. Ca atare nu credem că în ţările care, aparent, au depăşit nivelul lui 1989 (mă refer la Albania, Ungaria şi Slovacia) clasa muncitoare trăieşte mai bine decît înainte de 1989.

Rămîn două excepţii: Polonia şi Slovenia.

Slovenia este o glumă a naturii, cu o populaţie mai mică decît a Bucureştiului. Probabil că a folosit unele conjuncturi legate de distrugerea Iugoslaviei şi de relaţiile privilegiate cu Austria şi Italia. A se remarca faptul că Estonia, şi ea o glumă a naturii cu o populaţie încă şi mai mic㠖 cam un milion şi jumătate – nu a reuşit să-i cointereseze chiar aşa de tare pe fraţii finlandezi. Dar una este Italia şi Austria şi alta este Finlanda.

Cu Polonia este altceva. Ea a fost iertată de 40 miliarde de dolari datorie în 1991. A avut primul guvern necomunist. Papa este polonez şi lobby-ul polonez din SUA este foarte puternic – în SUA sunt nouă milioane de polonezi. Ea a beneficiat de investiţii masive din partea Germaniei şi SUA şi din motive politice : trebuia arătat c㠓reforma” este bună măcar într-o singură ţară! Totuşi, dacă am compara PIB-ul Poloniei din 2000 cu cel din 1986 – cînd a fost un an de vîrf – am obţine un raport de 118% şi nu de 127% care ne arată că polonezul din 2000 trăia cam la fel cu cel din 1986. M-aş mira să fie aşa, analizînd procentul de şomeri care în 2000 era de 15% iar azi, în 2002, este de 17%. Oricum, Polonia a pierdut 14 ani. Pentru ce? Pentru construcţia societăţii capitaliste.

Interesant este cazul Cehiei. Nouă ni se dă mereu exemplu de reuşită a capitalismului în Cehia, Ungaria şi Polonia. Dar Cehia în 2000 nu reuşise să atingă nivelul de PIB avut în 1989!

Pe noi însă ne interesează cel mai mult cazul României.

Iată predicţiile

• "Nouă ni se pare realistă speranţa ca Estul Europei să fie în fundul gropii în 4-5 ani”. Adică prin 1995 – 1996. În ce priveşte România ea a fost în fundul gropii (sperăm! În 1997 – 1998). În ceea ce priveşte celelalte ţări (mai puţin fostele republici sovietice) vezi tabelul 1. Cifra îngroşată corespunde anului cînd ţara respectivă a fost în fundul gropii.
• "Care va fi procentul din producţia anului 1989 atunci cînd vom fi în fundul gropii?" . Virgil a prezis un k între 55% şi 65% şi iată, în ce priveşte salariul, s-a potrivit exact la mijloc: 60%. Numai că a fost atins în 1997. În ceea ce priveşte PIB-ul, predicţia sa s-a confirmat pentru Albania, Croaţia şi Estonia. Dar eu cred că el nu s ereferea la PIB. În ce priveşte Iugoslavia, priviţi tabelul 1. Virgil nu putea să prevadă agresiunea imperialistă din 1999.
• "Care va fi ritmul anual de creştere economică după ce va începe relansarea economică?”. El prevedea că în primii zece ani ar fi de 3-4%. Aici este mai greu de văzut dacă aşa a fost sau nu. Nu dispunem de un orizont de timp de zece ani. Tabelul 2 ne dă o medie de 2% pentru Cehia, 4% pentru Croaţia, 5,5% pentru Polonia, 4,5% pentru Slovacia şi 4% pentru Ungaria.

Reluînd calculele făcute de Virgil, după zece ani, calcule referitoare la PIB vedem că în statele ortodoxe din Estul Europei, în care s-a mers pe cale “reformei” nivelul anului 1989 va fi atins între 2006 (România) şi 2015 (Iugoslavia). Bineînţeles, dacă nu mai intervine ceva. Iar în ceea ce priveşte salariul real putem spera că vom avea aceeaşi putere de cumpărare aici în România (k = 64%, r = 6 – păcătuiesc prin optimism!) – în 2007.

Optsprezece ani pierduţi! Pentru ce? Pentru a construi o Românie mai proastă, pentru majoritatea populaţiei (aici includem şi şomerii) decît România lui Ceauşescu.