Să păstrăm speranţa

de René Passet
Traducere Zbăganu Georgica Marioara

I – Ar fi trebuit să fie "sfîrşitul istoriei"

Este neîndoielnic că o formidabilă mutaţie tehnologică a deplasat forţele motrice ale dezvoltării din domeniul energiei şi a materialului către domeniul informaţiei şi a imaterialului. Dar după năruirea sistemului opus venit de la Răsărit, umanitatea şi-a recîştigat, ni s-a spus, starea iniţială la care aspira de la început : nu era posibilă decît o singură economie, economia neoliberală care tocmai îşi demonstrase superioritatea.
Ca orice adevăr revelat şi acesta-şi avea textul său fondator, "Consensul de la Washington" - descins de-a dreptul din începutul anilor 80 şi Întîlnirea G7 – ale cărui zece principii enumerau binefacerile liberei circulaţii mondiale a capitalului însoţită de o totală libertate de acţiune şi denunţau în acelaşi timp tentaţiile venite de la Răul disimulat sub forma Statului-Providenţă.
Acest adevăr îşi avea şi el marii săi profeţi – Hayek, Friedman…- şi marii săi ghizi, încarnaţi în preşedintele Reagan şi doamna Thacher , care, din întîmplare, conduceau lumea în acelaşi an 1980 către ţara Promisă. Cei trei D – (în franceză, dereglementation, desintermediation, decloisonnement nn) - realizau idealul pe Pămînt. Capitalul, rupînd limitele impuse de controlul statal care-l fărîmiţa se putea concentra la scară mondială în puternice instiruţii financiare – bănci, societăţi de asigurare, fonduri de pensii, fonduri speculative… - care se aflau în situaţia de a impune legile lor ansamblului economiei sociale prin intermediul intreprinderilor, statelor şi a marilor instituţii financiare sau economice ale lumii ca FMI, Banca Mondială sau OMC. Capitalismul devenit acţionarial urma să devină guvernat, din acest moment de o unică lege esenţialmente financiară. Ni se explica că avea să fie un bine: căutarea randamentul maxim împingea economia către optimizarea performanţelor sale; cursurile monedelor naţionale fluctuînd libere, aveau să se ajusteze la nivelul parităţii puterii de cumpărare la care, în situaţia unei dereglări, le-ar fi adus constant vînzările şi cumpărările de devize…Gata cu marile acţiuni speculative susceptibile să dezechilibreze economiile. Urma să avem ce vedea. Şi am văzut…
Am văzut – sub efectul unei curse perturbatoare a rentabilităţii financiare imediate – toate promisiunile umane ale mutaţiei tehnologice se reîntorceau în tot atîtea drame la nivel planetar. S-a văzut dezlănţuirea speculaţiei declarate imposibilă.
S-a văzut fracturea societăţii umane , acolo unde totul se trăieşte în timp real, în foarte bogaţi şi foarte săraci în dominatori şi dominaţi ca urmare a deplasării capitalului in căutarea rentabilităţii maxime imediate şi a securităţi sale acolo unde aceasta exista şi anume ţările bogate.
S-a văzut eliberarea muncitorilor din activitatea manuală prin aruncarea lor în şomaj. S-a văzut
instalarea şomajului, a pauperizării şi a excluderii sociale sub presiunea unui acţionariat avid de a-şi atribui totalitatea cîştigurilor de productivitate a sistemului mai degrabă decît să la împartă reducînd timpul de muncă.
S-a văzut economia de piaţă instalîndu-se în toate domeniile vieţii, ale culturii şi ale mediului (care a fost supraexploatat, poluat şi degradat pentru a satisface setea de randament financiar pe termen scurt…)
Astăzi se vede capitalimul optimizator în criză. Aceasta, mai întîi bursieră s-a amorsat la începutul anului 2000 pe piaţa Nasdaq, piaţa de valori tehnologice hipertofiată prin anticipaţiile delirante ale speculatorilor, a cărei infailibilitate constituia totuşi, una dintre dogmele indispensabile ale bunei funcţionări a sistemului. Aceasta s-a extins la valorile tradiţionale în mai puţin de doi ani ( din martie 2000 pînă în iulie 2002) când 6 700 de miliarde de dolari s-au evaporat de pe Wall Street, indicele SP 500, indicele primelor 500 dintre cele mai mari valori bursiere americane, a scăzut cu 50% în timp ce CAC 40 la
Paris şi EURO STXX al primelor 50 valori europene au regresat cu 30%.
Apoi a atins economia reală. În decembrie 2001 a izbucnit falimentul gigantului asigurator Enron, urmat repede de altele printre care în iulie depunera bilanţului pentru Worldcom, prima intreprindere de telecomunicaţii mondiale (cel mai mare faliment al tutror timpurilor). În Franţa, a izbucnit afacerea Vivendi Universal cînd s-a dezvăluit existenţa unor comportamente indoielnice şi contabilităţi frauduloase destinate să înşele opinia publică : Enron avea de disimulat o datorie de 21 de miliarde de dolari cu complicitatea cabinetului Audit Andersen în timp ce conglomeratul Tyco ascundea un deficit de 8 miliarde de dolari legat de achiziţionarea a 700 de societăţi, în timp ce societatea de imagistică Xerox îşi umfla rezultatele cu 1,7 miliarde de dolari pe perioade 1997-2001, iar Worldcom camufla din 2001 şi pînă în primul trimestru al lui 2002 7,1 miliarde de dolari din schimburi curente sub formă de investiţii. În Franţa , Vivendi face obiectul unei anchete COB în timp ce şapte mici acţionari depun plîngere pentru fals şi uj de fals care face să apară la suprafaţă un iceberg mult mai important. Este pusă sub semnul întrebării toată logica sistemului : cererea de către fondurile de pensionare a unui randament de 15% din capitalul propriu impinge la forţarea rezultatelor, la practica opţiunii de stoc şi impinge responsabilii de intreprinderi să susţină fraudulos cursul abandonînd economia salariaţilor unei soarte triste (cum a fost cazul la Enron) atunci cînd se pune problema reorientării de conjunctură.
În acest moment sistemul este atins în inima sa : încrederea. Iar domnul Greenspan, patronul de la Fed, nu se înşeală atunci cînd declară pe 16 iulie în faţa comisiei bancare a senatului American : "Falsificarea şi frauda distrug capitalismul şi libertatea pieţei şi, mai departe, fundamentele societăţii noastre"… dincolo de economie, societatea căci, partea necunoscută a numeroaselor interfenţe stabilite între această lume a afacerilor şi universul politicii apar la lumina zilei. Nu-i aşa că Enron a avut o importantă contribuţie la finanţarea campaniei preşedintelui Bush? Acesta, la fel ca şi vicepreşedintele său, Dick Cheney, n-au cultivat ei pînă mai ieri, pe vremea cînd erau în afaceri, practicile pe care sînt obligaţi să le denunţe astăzi ca responsabili politici ? Ce forţă morală şi ce credibilitate să mai aibă ?
Atingem acum (august 2002) acel moment incert care pare să amorseze cercul vicios care va marca bascularea definitivă către criză. Şocul , criza de încredere declanşată de proasta conducere a economiei reale se repercutează asupra bursei a carei eroziune ameninţă consumul şi investiţiile, baza activităţii economice reale. Există teama de a vedea gospodăriile demoralizate de prăbuşirile de pe Wall Street încetînd pur şi simplu să mai consume pentru a –şi reface economiile. S-ar putea atunci să ne găsim într-o situaţie nemaiîntîlnită din 1930, care se numeşte efectul îmbogăţirii; în iulie 2002 indicele de
încredere a consumatorilor publicat de institutul de conjunctură Conference Board, a scăzut cu 9%. În ceea ce priveşte investiţiile, erodarea valorilor bursiere duce la o dificultate sporită în găsirea de finanţe.
"Încrederea populaţiei în piaţa de acţiuni s fost profound afectată. Vor fi necesari ani ca aceasta să se refacă" estimează Jeff Knight, responsabil cu investiţiile la Putnam Investments (Le Monde 24-07-02).
În consecinţă, perspectivele de creştere, în SUA ca şi în Europa, sînt drastic revizuite. Anticipaţiile bursiere nu pot să nu fie afectate şi aceasta are ca urmare accentuarea efectelor lor negative asupra economiei reale care, la rîndul său… La acest prag al cercului vicios ne aflăm acum, în auguat 2002.

II – "Singurul sistem natural" îşi arată contradicţiile

S-a băgat de seamă că "raţionalitatea instrumentală" pe care s-a construit nu mai este o bază acceptabilă. Este limpede că, în trecut – cînd producţia nu era suficientă pentru a acoperi nevoile esenţiale, activitatea umană nu ameninţa existenţa biosferei. Buna stare a populaţiei se măsura prin cantitatea de bunuri de care dispunea. Capitalul, la vremea aceea era arareori un factor limitant al progresului economiei iar calculul economic s-a făcut prin prisma performaţelor sale cantitative.
Dar acum, cînd producţia mondială este suficientă pentru a acoperi nevoile fundamentale la scară planetară însă 815 milioane de oameni suferă de foame iar 1 300 000 000 trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi este timpul să ne întrebăm asupra raţionalităţii sistemului care produce asemenea rezultate : problema esenţialţ nu mai este producerea ci repartiţia. Atunci cînd producînd, sistemul se autodistruge, distrugînd mediul natural care-l susţine pe el şi întreaga viaţă, se pune problema comportamentelor care permit asigurarea unuei "dezvoltări durabile ".
A produce mai mult ? de ce?, pentru ce ? cum? În ce scop ?… răspunsul acestor întrebări nu se află în domeniul economiei ci în cel al valorilor.
S-a constatat, de asemenea că logica financiară se situează la opusul imperativelor lumii contemporane. Mijloacele de comunicare, şi în primul rind calculatorul, fac din lume o unitate organizată în reţele, trăind în timp real şi dominată de interdependenţă. Problemele pe care le pune economia implică o deschidere pe termen foarte lung spre biosferă şi respectarea mecanismelor ei reglatoare, o deschidere care se situează la nivelul scopului şi nu la cel al instrumentului. Acestor deziderate economia pretinde să răspundă prin replierea cea mai eterică pe simpla logică a instrumentului financiar. Şi se poate întîmpla
atunci, ca cel mai lung termen să devină "următoarele zece minute" cum declara la premiul Nobel James Tobin, un economist mîndru de realismul său. Aparatul economic nu mai este destinat punerii în valoare a teritoriilor, producerii de bogăţii şi cu atît mai puţin creerii bunăstării ci este orientat către exploatarea nemiloasă a dobînzii ducînd la deşertificarea teritoriilor, degradarea naturii, distrugerea bogţiiei şi decăderea fiinţei umane. Spre marea dezamăgire a lui Joseph Stiglitz, alt deţinător al Premiului
Nobel, exemplele nefericite sînt nenumărate. Iată FMI-ul, adevărat "pompier piroman" care impune o logică strict financiară statelor celor mai sărace şi crează el însuşi, numai pentru marele profit al finanţelor internaţionale probleme pe care are misiunea să le combată. Atunci cînd criza ameninţă şi economia reală necesită lichidităţi se impun, din contră restricţii care aruncă popoarele în mizerie dar asigură plata creanţatorilor lor. Şi în acest mod, sacrificînd investiţiile cu randament redus (infrastructuri economice, educaţie, sănătate,…) indispensabile oricărui demaraj economic avînd ca scop orientarea excedentelor bugetare către rambursarea datoriilor, planurile de ajustare structurală (PAS) îi strangulează pe cei pe care
prtind că-i ajută…
Se înţelege atunci că ravagiile pe care le-am menţionat anterior, departe de a fi disfuncţionale decurg din însăşi logica sistemului.

III – În faţa unei asemenea situaţii, universul politic, cu totul absorbit de micile afaceri, face proba unei incomprehensiuni sfruntate.

Iată-ne în faţa uneia dintre mutaţiile cele mai importante, dacă nu cea mai importantă, a tuturor timpurilor purtătoare a celor mai mari speranţe ale omenirii iar aceste speranţe sînt înşelate, întoarse, pervertite de către un sistem fondat pe speculaţie şi cupiditate. Pare să fi venit timpul confruntării marilor proiecte ale societăţii şi în schimb ni se serveşte cea mai penibilă campanie prezidenţială fondată pe imperativul securităţii şi meritele comparate între reducerea cu 30% a impozitelor pe venit sau cu
50% a taxei pe locuire cînd nu este vorba decît de un baston la un car cu oale. Minunaţi-vă de entuziasmul care este manifestat de către mulţime şi de numărul celor care s-au abţinut de la votare.
Stînga pare să-şi fi uitat misiunea istorică, aceea de purtător al speranţelor pentru cei mai defavorizaţi. Mizeria mijlocului secolului XIX era mare, dar existau oameni (Owen, Fourier, Proudhon, Sismondi, Marx, Engels, Hugo şi mai tîrziu Jaures…) pentru a spune victimelor capitalismului care se năştea că existau, în sînul sistemului forţe în mişcare care vor genera o lume mai bună în care, ei cei mai nefericiţi aveau un rol de jucat. Acest gînd era purtător de speranţă. Dar cei care-l hrăneau se aflau atunci în opoziţie faţă de puterea politică stabilită şi nimeni nu aştepta de la ei altceva decît o utopie, fără îndoială
realistă, dar îndepărtată şi destinată la susţinerea curajului arătîndu-se calea de urmat.
Chiar forţa acestei speranţe a adus la putere oamenii care o susţineau. Probă redutabilă, căci a deţine puterea nu mai înseamnă a admira perspective îndepărtate ci a decide ce urmează să fie făcut şi a aprecia rezultatele. Deţinînd puterea stînga a dorit, legitim de altfel, să-şi dovedească aptitudinile de organizator şi aceasta a dus la punerea accentului asupra programului … în detrimental proiectului. Stînga nu mai are programe de propus. Ea şi-a pierdut sensul istoric şi la fel ca celelalte orientări politice nu mai ştie încotro merge.
Împinsă la extreme, această atitudine dă naştere unei concepţii stranii a "realismului" aceea a lui Blair, Schroder…Jospin, constînd în capitularea în faţa realităţii actuale şi însuşindu-şi logica adversarului. Este curioasă apariţia socialismului care acceptă ordinea pe care pretinde că o combate, fondat pe informaţii de alaltăieri, care mai este catalogat şi drept "modernist" în timp ce acela care încearcă să construiască un viitor este calificat drept "retrograd".
În acest sens, vedem apărînd chiar analize care se bazează pe faptul, incontestabil, dealtfel, că, dihotomia socială marxistă între proprietari ai forţei de muncă şi proprietari ai forţelor de producţie lasă loc constituirii unei importante categorii sociale intermediare pentru a conferi acesteia toate onorurile şi a ignora total pe cei mai defavorizaţi. Ca şi cum obiectivul principal ar fi acela de a se face aleşi. Pare ca nimeni să nu-şi mai amintească că dacă idealismul rămîne ineficace cînd nu se barează pe datele realului pe care pretinde să-l transforme, şi reciproc, adevăratul realism nu se bazează pe real pentru a promova
transformări în numele idealului. Este timpul ca în conformitate cu misiunea sa, stînga să redevină purtătoarea speranţei şi a prioectelor.

IV – În ciuda crizei nu este încă vorba de marele "apus" nici măcar pur şi simplu de sfîrşitul capitalismului "acţionarial"

O criză fie ea şi atît de profundă ca cea din 1930 poate fi o adaptare la noi realităţi. Modalităţile de funcţionare a capitalismului acţionarial se pot schimba fără ca acesta să înceteze a fi fundamental identic cu el însuşi atîta timp cît puterea efectivă va rămîne în mîinile marilor puteri financiare. Între acceptarea şi negarea societăţii existente problema se pune în termeni de putere : schimbînd natura acesteia din urmă se poate schimba logica sistemului. Este vorba de un "reformism radical": repunerea fiinţei umane în centrul deciziei şi a finanei pe loc de instrument.
- Aceasta înseamnă mai întîi că există o raţionalitate a umanului. Nu este vorba pe de-o parte de existenţa "raţionalităţii" care ar fi aceea a mărfii şi banului şi pe de altă parte de o simplă generozitate a "iresponsabilului şi iraţionalului" care ar fi atributele umanităţii. Proclamăm franc existenţa unei raţionalităţi economice care, pentru a se plasa pe fundamente diferite nu dă mai puţin loc stabilirii unor criterii decizionale la fel de riguroase ca cele fondate pe ceea ce numesc de multă vreme o "simplă logică a lucrurilor moarte"
- Aceasta implică, la nivelul intreprinderilor, participarea efectivă şi nu numai simbolică a muncitorilor la puterea de decizie. Se pune de asemenea problema controlului cetăţenilor asupra activităţilor care îi privesc direct (poluare sau riscuri de vecinătate ca la Toulouse, de ex.)
- La nivel de naţiuni înseamnă încetarea subordonării muncii maximalizării veniturilor financiare (concedieri de "convenienţă bursieră"), transformarea eliberării omului de către maşină într-un instrument de libertate reală ( reducerea timpului de muncă care a fost totdeauna pe termen lung un factor decisiv al creşterii numărului de muncitori ocupaţi în timp ce numărul total al orelor de muncă efectuate la nivel de naţiune nu înceta să scadă), regîndirea mecanismelor de repartiţie după o optică a justei distribuiri (problema venitului cetăţeanului).
- La nivel internaţional, înseamnă subordonarea legii pieţei respectului normelor sociale şi celor ale mediului aşa cum au fost ele definite de marile convenţii internaţionale ( Rio, Kyoto, BIT…) controlul liberei circulaţii a capitalului la nivel mondial, opunerea faţă de derivele speculative care iau locul economiei reale, anularea datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare, terminarea planurilor de ajustare structurală, lupta efectiv㠖 prin acte şi nu prin vorbe- împotriva banilor murdari şi a paradisurilor fiscale.
- Repunerea umanităţii în centrul instituţiilor înseamnă în primul rînd a face ca forţele politice să poată controla la nivel mondial forţele pe care trebuie să le controleze. Aceasta va creea o deschidere spre întărirea cooperării internaţionale, reabilitarea instituţiilor actuale (care se poartă prea des ca instrumente ale intereselor pe care teoretic ar trebui să le controleze) şi punera în lucru a unor noi instituţii internaţionale mai reprezentative pentru ansamblul forţelor economice, sociale şi cetăţeneşti mondiale : Consiliul de securitate economică socială a lui Jaques Delors sau Organizaţia mondială a dezvoltării sociale a lui Riccardo Petrella.
- Europa reprezintă un spaţiu din care s-ar putea dezvolta eficace numeroase instituţii care sînt considerate irealizabile pe plan naţional. Cu condiţia evidentă de a se întări Uniunea înainte de a fi extinsă într-atît încît să devină numai o zonă a liberului schimb intern chemată să se dilueza într-o zonă mai vastă de liber schimb la scară mondială.
- Primatul uman înseamnă de asemenea refuzul oricărui reducţionism – de piaţă sau totalitar – pentru a se edifica "o economie pluralistă" care să împace liberul joc al intereselor individuale cu supremaţia unui interes general pe care să se fondeze existenţa unui sector public Şi existenţa unui sector de economie solidară şi socială amîndouă nereductibile la legile reglării de piaţă.
- Înseamnă, îm sfîrşit, întărirea cooperării fără a se îndepărta puterea de cetăţeni şi fără să se ajungă la îngreunări paralizante, deconcentralizarea puterii fără a se dilua solidarităţile constituite lent în cursul istoriei. Aceasta pune în discuţie o analiză atentă a implicaţiilor unui anumit tip de subsidiaritate , excelent în intenţie dar prost analizat şi mult mai prost aplicat.
- Ce forţe să se pună în lucru ?
Mai întîi legea, în măsura în care statele naţionale mai posedă, încă, puteri importante. Oamenii politici care ţin discusuri asupra impotenţei guvernelor în lumea contemporană trebuie să-şi schimbe meseria. Urmează apoi concentrarea şi coordonarea politicii la scară mondială. Dacă, aşa cum ni se spune adesea, aceasta nu este de competenţa niciunuia dintre guvernele luate izolat, aceasta depinde de iniţiativa fiecăruia de a tenta să convingă pe ceilalţi de necesitatea sa în toate domeniile în care pare a se impune.
Apoi, coordonarea politicilor la scară internaţională. Dacă , aşa cum am zis de mai multe ori, o măsură nu depinde de un singur guvern izolat, nimeni nu îl împiedică să convingă celelalte guverne de necesitatea ei.
În sfîrşit, trezirea la nivel mondial a popoarelor şi mişcărilor cetăţeneşti care, de la punerea în şah a marilor puteri prin AMI, Seattle, Porto Alegre, se efectuează cu o viteză uimitoare. Vedem apărînd aicea o formă de democraţie directă pe care trebuie să ştim să o acceptăm şi să o articulăm cu formele tradiţionale de democraţie reprezentativă dacă nu dorim să o vedem la un moment dat opunîndu-se celei din urmă. O asemenea opoziţie ar fi de-a dreptul catastrofică. Nu ascunzîndu-ne în spatele zidurilor de la Davos şi Quebec, ca struţul cu capul în nisip vom rezolva problema.
Cînd raţionalitatea instrumentală şi-a trăit traiul, realismul schimbă terenul : a venit timpul să afirmăm necesitatea şi posibilitatea unei economiii bazate pe finalităţi umane.