Spre marea mea rusine, nu am putut sa scriu nimic pīna acum despre cei doi tovarasi care ne-au parasit īn ultimul an: tovarasa Matilda si domnul Vatreanu.

      Nu pot sa īnteleg blocada pe care o sufar īn fata tastaturii calculatorului. Ca si cum ceva din subconstient nu ma lasa a obiectiva pe cei doi care - vai – nu mai sunt.

     Cel putin nu mai sunt īn sensul fizic. Matilda Stefanescu s-a nascut īn 1912 si a murit la 21 mai 2001. Ea este tovarasa Matilda. A trait deci, 89 de ani. Destul, s-ar putea zice. Destul?

     Alexandru Vatreanu s-a nascut īn 1927 si a murit la 9 ianuarie 2002. A trait deci 75 de ani. Destul? Īn Romānia barbatii mor īn medie, la 65 de ani. Fiecare cu soarta lui. Nici macar nu pot sa īmi explic stereotipul verbal: una este “tovarasa” Matilda iar celalalt este “domnul” Vatreanu.

     Amāndoi mi-au fost prieteni si tovarasi. Amīndoi au fost “domni” . Oameni, adica, oameni adevarati.

     Prima pe care am īntīlnit-o a fost tovarasa Matilda. A intrat īn viata mea (brr, ce stupid suna, ca īn filmele americane de duzina) īn 1993.

     La sase luni de la moartea naprasnica a lui Virgil, am ajuns la concluzia ca nu am de ales. Datoria mea de frate era sa-i continui drumul, pe masura posibilitatilor mele modeste. A vrut el sa existe un partid comunist īn Romānia? Atunci asa trebuia sa fie.

     M-am alaturat comitetului de initiativa pentru īnscrierea Partidului Comunist īn 1993, īn mai. Īn starea īn care ma aflam atunci, consideram orice comunist un frate. Lucrurile sunt putin mai complicate, dar nu despre asta vreau sa scriu.

      Ne adunam vinerea īn sediul Partidului Socialist Romān, condus la acea vreme de Florian Petrescu. Pe atunci Petrescu ne spunea ca si el este comunist, (am fost, sunt si voi fi comunist – declara el) si ca priveste cu simpatie initiativa noastra, mai ales ca l-a cunoscut pe Virgil. Atuurile pe care credeam ca le avem erau Tudor din Craiova (bastionul stīngii romānesti postdecembriste) , Nita din Pitesti (un tīnar care ne-a tradat peste un an, dar īn care aveam īncredere deplina: adunase el singur peste o suta de adeziuni, sau cel putin asa pretindea) , Ungureanu din Curtea de Arges, Gheorghiu din Bucuresti (un marxist pīna īn pīnzele albe, renuntase la servici pentru a se putea ocupa de partid, traind din diferite expedimente), Burciu din Calarasi si Matilda. Tovarasa Matilda īsi pusese casa la dispozitie pentru īntīlnirile noastre. Cotiza si cu bani, din putina ei pensie. Mai mult, si-a vīndut apartamentul (continuīnd sa ramīna īn apartament tot restul vietii – asa era contractul) si a cumparat pentru organizatie un calculator si o imprimanta, ca sa putem sa ne difuzam manifestele noastre.

     Pe 6 martie 1994 am facut adunarea generala de constituire īn sediul PSR, īntr-o atmosfera de exaltare. Gheorghiu adusese – el stie de unde- o caseta cu “Internationala” Am angajat si un avocat, sa ne apere la tribunal. I-am platit si onorariul – jumatate dintoti banii pe care īi aveam. Imediat dupa aceea s-au īntīmplat doua lucruri: Florian Petrescu ne-a dat afara din sediu (cica īn duminica aceea de 6 martie, a stat mereu īn fata sediului o masina a SRI-ului si el nu voia sa aiba necazuri) iar Nita ne-a tradat. Toate adeziunile erau la el – el se ocupa cu centralizarea si cu dosarul. Pur si simplu nu a vrut sa ni le dea. Motivul? Nu īi placea programul si statutul. La adunarea de constituire de pe 6 martie īi placuse.

     Īn aceste conditii nu ne-a ramas decīt sa ne īntīlnim la tovarasa Matilda.

     Dupa o asemenea lovitura, trebuia sa luam munca de la capat. Peste doua luni a aparut un alt nucleu – PCR Tārgu Jiu, condus de Victor Hāncu. Victor a reusit sa īnscrie partidul la tribunal pe o perioada de o luna . Īn iunie 1994 Curtea Suprema de Justitie judecat contestatiile la adresa PCR facute de cīteva zeci de asociatii anticomuniste (inclusiv PNTcd) si a anulat hotarīrea Tribunalului Muncipal.A apelat la infama lege a Sigurantei Nationale - noi eram un pericol pentru siguanta Romāniei . O ciudatenie – toti acei derbedei anticomunisti venisera cu avocati (inclusiv doi indivizi patibulari avocatii Octav Radulescu si Emil Popescu, deputat PNTcd, un excroc care tocmai furase apartamentul unui batrīn care l-a luat īn casa). Noi nu aveam avocat.

     Privind īn perspectiva, nu mai cred īn explicatia lui Victor Hīncu de atunci. Nu avea bani de avocat.. Avusesem noi, dar nu a vrut sa ne lase sa īl folosim pe al nostru, deja platit.

     Mi-o amintesc pe Tovarasa Matilda la tribunal, īn ziua aceea de iunie 1994. La 84 de ani a stat acolo toata ziua, īncrezatoare īn dreptatea noastra evidenta. Suportīnd mojiciile si amenintarile grupului de presiune anticomunist , pe care judecatorii īi lasau sa se manifeste la tribunal ca la “Piata Universitatii” .

     Sigur ca a fost o lovitura grea pentru ea, desi ea mai stia cīte ceva despre justitia burgheza.

     Tovarasa Matilda a fost ilegalista. A suferit persecutii pīna la 1944, dar marea lovitura i-au dat-o cei care credea ea ca erau tovarasii ei: a fost exclusa din partid īn 1948 pentru ca era o colaboratoare a lui Lucretiu Patrascanu. Nu a mai fost reprimita. Nici ea nu a mai cerut.

     Prin urmare ea avea motive sa fie anticomunista. Si totusi, dupa 1989 a ajuns la concluzia ca locul ei este printre comunisti. Nu a fost singura care credea ca sensul insurectiei anticeausiste din 1989 era instaurarea democratiei. Democratie īnseamna pluralism – tolerarea alternativelor. Abjectul an 1990 i-a deschis mintea : se trecuse de la o dictatura a nomenclaturii la o dictatura de clasa a aceleiasi nomenclaturi, devenita burghezie.

     Incredibilul se produsese – Partidul Comunist fusese interzis. Au urmat īnca doua respingeri : “Partidul Comunist Nepecerist” (Ungureanu) si “Partidul Comunist” (Nita – Gheorghiu) īn 1996.

     Īn anul 1994 si 1995 ne īntīlneam la dīnsa aproape saptamīnal. Ideea era sa facem un grup de discutii marxiste cu reprezentanti ai partidelor de stīnga.

     Ramīn dator tovarasei Matilda si pentru faptul ca trei comemorari ale lui Virgil le-am organizat la dīnsa acasa : 1995, 1999 si 2000. Au participat oameni care se considerau comunisti din diferite partide de stīnga, sau fara de partid.

     Matilda devenea din ce īn ce mai slaba. Fizic, dar nu psihic. Īsi pastrase tineretea spirituala si optimismul.

     La ultima comemorare, 21 august 2000, Matilda a presimtit ca nu mai este ce a fost. A spus cuiva: asta va fi ultima comemorare pe care o faceti aici.

     Asa a fost.

     Pīna īn ultima clipa Matilda a fost o atee riguroasa. A dat dispozitie sa nu fie īnmormīntata, ci incinerata. Iar cenusa sa īi fie pusa la radacina unui pom.

     A murit tocmai cīnd am vrut sa o internam. Refuza internarea. Cu o zi īnainte de a muri am īntrebat-o daca vrea sa o internam. Mi-a spus: “Da, Gheorghita”. A doua zi, cīnd a venit sora mea sa o duca la spital era deja prea tīrziu. Sora mea a fost cea care a gasit-o prima. Era joi. 21 mai 2001. Dorinta sa e fost īndeplinita: a fost incinerata.

     Pe domnul Vatreanu l-am cunoscut īn 1996, la prima manifestatie de 1 mai organizata de PMR.

     Auzisem de dīnsul de la Victor Hīncu: Vatreanu era, din īn 1994, coordonatorul unui grup de initiativa pentru tinerea celui de al 15-lea congres al PCR. A experimentat si dīnsul aceleasi esecuri, tradari si dezamagiri pe care le-am trait si noi, ceilalti, care voiam sa īnscriem la tribual un partid comunist. Alexandru Vatreanu era un legalist riguros. Prima sa grija era sa nu īncalce vreuna din legile burgheze. Ca atare a conceput mai multe petitii adresate presedintilor Romāniei, parlamentului, Curtii Supreme privind situatia scandaloasa a comunistilor romāni. Unele din ele sunt pe acest site.

     Nu a primit niciodata nici un raspuns. Nici Iliescu, nici Constantinescu nu s-au deranjat cu aceasta problema. Ce drepturi ale omului? Ce libertate de asociere? Totul este ce pile are cel care le cere. Iar comunistii – nu aveau nici o pila.

     Spre deosebire de tovarasa Matilda, Vatreanu a avut o perioada cīnd a fost un militant al PSM. Acolo, credea dīnsul este loc de activitate comunista.

     Si-a dat seama de timpuriu ca se īnseala, din 1994. Printre calitatile lui Verdet nu se numara si curajul opiniilor. La fel ca Iliescu, Verdet a adoptat politica strutului : nici o vorba despre comunisti. La īnceput, parea sa fie o manevra tactica. Dar, dupa intrarea īn PSM a lui Mohora si Paunescu, s-a vazut ca nu este asa: conducerea PSM-ului alunecase īntr-o social-democratie nevertebrata. Si-a dat demisia din partid īn 1997.

     Īn 1996 ne-am īntīlnit doua grupuri comuniste: cei care voiau sa īnscrie la tribunal un partid comunist si comunistii dezamagiti din PSM. Am īnceput sa ne īntīlnim martea la Vatreanu acasa. La īnceput organizam īntīlniri de discutii la PSR si PMR. Apoi am ajuns la ideea de a edita o revista comunista. Scrupulos pīna īn pīnzele albe, domnul Vatreanu voia ca aceasta sa fie si legala: sa aibe ISSN, OSIM (chiar avea, OSIM 15184) si aprobare. Ce titlu sa īi punem? La sugestia mea, ca lui Virgil i-ar fi placut numele de “Rezistenta comunista”, ceilalti au acceptat ideea. Revista urma sa apara gratuit, prin cotizatiile membrilor grupului “Rezistenta” Primul numar a aparut īn 1997 sub egida fundatiei “Critica Sociala” din Craiova, a fostului deputat Silviu Somācu, un curajos om de stīnga care , īn 1992, īn martie, pe vremea prigoanei anticomuniste, a devenit primul deputat al PSM-ului; a riscat, deoarece diversi democrati (Radu Cīmpeanu, Coposu ) voiau sa īl excluda din parlament.

     Din martie 1997 revista a aparut o vreme sub egida Partidului Muncitoresc Romān. Īn 1998 Ion Nicolae Cristian, presedintele acestui partid (īn care intrasem si eu, deoarece si-a schimbat numele īn 1997 īn PCR; Vatreanu, cu mai multa experienta, a refuzat) a ajuns la concluzia ca orientarea revistei este prea antinomenclaturista pentru gustul lui si ne-a retras sprijinul. Un fundament teoretic i-a furnizat Eugenia Cernea, care a demonstrat negru pe alb ca noi, cei de la rezistenta, autointitulata comunista, suntem niste trotkisti si social – democrati. Īn perioada PMR , Vatreanu a reusit sa scoata 6 numere ale revistei. (1996 – 1998). Apoi a gasit un alt sprijin la Velicu Radina, care avea o fundatie “Lumea Noua”.

     Asa au mai aparut 6 numere (1999 – 2000).

     Anul 2000 a fost cel īn care revista a īnceput sa apara si pe Internet. Am descoperit solidaritatea si generozitatea grupului marxist care editeaza revista “Socialist Appeal” – ei sunt proprietarii site-ului www.marxist.com, si ne-au pus spatiul la dispozitie din solidaritate cu comunistii romāni. Niciodata nu le vom putea multumi de ajuns.

     Din nefericire, tot anul 2000 a fost un an īn care grupul “Rezistenta” s-a scindat. Nu este locul acum sa spun de ce, aici vreau sa vorbesc despre Alexandru Vatreanu.

     Dīnsul a fost un marxist riguros, deci un marxist critic. Si-a dat seama ca acum conditiile sunt altele si ca īnsasi notiune de clasa muncitoare s-a schimbat. Pīna īn ultima clipa a lucrat la un eseu despre munca, prezent īn acest site.

     Īn august 2000, la penultima comemorare a lui Virgil, am aflat de la sora mea (eu nu eram īn tara) ca domnul Vatreanu are cancer. Īn ciuda acestui fapt, īntīlnirile de marti au continuat. Sanatatea domnului Vatreanu se deteriora lent, dar ireversibil. Eu mi-am dat seama de gravitatea situatiei asta vara cīnd, īntrebīndu-l ce mai face mi-a zis: “Īmi traiesc ultimele clipe”. Nu a putut participa la incinerarea tovarasei Matilda si nici la ultima comemorare a fratelui meu, tinuta la PSM. Agomia a fost īngrozitoare. Din septembrie nu s-a mai putut da jos din pat. Ajunsese un schelet. Ultima oara am fost la dīnsul de Craciun. Facea planuri de viitor īn legatura cu revista. Voia sa vada tiparit ultimul numar, īnainte de a muri. Din nefericire, nu s-a mai putut. Curajul lui īn fata mortii a fost uluitor. Cu atīt mai mult cu cīt, la fel ca tovarasa Matilda, era un ateu riguros. A dat dispozitie sa fie incinerat. Dorinta i-a fost, fireste, īndeplinita.

     Pentru cei care nu mai sunt .. Pentru Virgil, Matilda, Vatreanu

     Pentru ei noi avem obligatia morala sa le pastram amintirea si sa īncercam sa le continuam opera.