Iata aspectul idilic al „normalitatii" mult trâmbitata si râvnita de parlamentul bicameral postdecembrist. Noi credem ca si cel mai înrait anticomunist recunoaste ca pentru o atare „normalitate" schimbarea era o necesitate vitala.

Dar, dupa razboi, partidele istorice s-au prezentat cu programe ce consfinteau statu quo-ul si chiar preconizau reveniri la unele prectici feudale.

Partidul Comunist Român - debutant în viata politica legala a tarii - s-a prezentat cu un program ancorat în realitatea istorica a epocii si prin aceasta si-a câstigat credibilitate si sustinerea maselor.

Prin program se preconiza o economie mixta, se încuraja proprietatea privata mica si mijlocie, se recunostea ca initiativa particulara trebuie stimulata si interesata, se încuraja crearea de cooperative, se sublinia necesitatea corelarii salariului minim cu scumpetea si se cerea înfaptuirea grabnica a reformei agrare. Din nefericire, epilogul acestui luminos debut al „santierului" avea sa înceapa catre finalul deceniului cinci o data cu înasprirea fara precedent a represiunii imperialiste si expandarea nomenclaturismului.

Desi „santierul" nu era pavat cu gresie si mozaic, desi baracile si cantinele lui nu erau Hilton sau Maxim, desi scolile lui nu erau Oxford sau Sorbona, desi paznicii lui nu faceau casa buna cu codul manierelor elegante, desi utilajele lui erau doar scera si ciocanul iar viata era dura si severa, totusi, santierul este cel ce a condus România pe un tronson important pe calea modernizarii industrial - economice.

Acest santier - asa cum a fost, cu mult noroi, praf si moloz, cu multe nedreptati si privatiuni, cu multe deceptii si putine satisfactii a avut implicatii transformatoare deosebite asupra tuturor domeniilor societatii si, cu precadere, asupra dezvoltarii învatamântului de toate gradele, a asistentei medicale, a institutiilor culturale. , a cercetarii stiintifice, a cresterii natalitatii, a sporirii duratei de viata si asupra multor altora, ce ne fac sa afirmam ca pe acest santier am trait mai bine decât parintii nostri si în deplina siguranta a zilei de mâine.

De aceea în analele României acest santier va fi înscris cu litere de aur ca cea mai rodnica perioada din întreaga istorie a patriei!

Azi, dupa devastarea si jefuire santierului, copiii nostri , lipsiti de siguranta zilei de mâine , o duc mai rau ca noi iar nepotii nostri o vor duce mai rau ca parintii lor.

Daca nu vom redeschide santierul stranepotii nostri pur si simplu nu vor mai exista!

Însa redeschiderea santierului trebuie sa tina seama de noile conditii de pe teren. Azi, ele nu mai sunt cele vazute de Marx acum 150 de ani si nici cele vazute de noi acum 50 de ani.

Azi santierul constructiei socialismului trebuie gândit ca santier de creatie în vederea usurarii „durerilor facerii".

Marx concepea un comunism al epocii industriale marcat de disciplina muncitoreasca a fabricii. Azi, pe masura ce „gulerele albastre" devin din ce în ce mai albe trebuie sa anticipam un alt fel de comunism, posibil comunismul epocii informationale, marcat de initiativa celor ce pot descifra dinamicile multiplelor retele ale capitalismului târziu.

Azi, dependenta de capital nu se limiteaza doar la nivelul clasei muncitoare industriale. Exploatarea nu se întâlneste numai în fabrica: o întâlnim în birouri, scoli, magazine, institutii de cultura, învatamânt si cercetare, în agricultura, în ramura serviciilor, peste tot unde exista activitate sociala. Opozitia de clasa între munca salariata si capital apare acum ca o parte a opozitiei generale dintre populatia dependenta si capital. Ca atare, caracterul de clasa al partidului comunistilor capata acum noi valente, mult mai importante si mai complexe ca înainte deoarece el are în vedere întrega populatie dependenta si oprimata, nu numai muncitorimea industriala.

Azi, în conditiile globalizarii capitalismului târziu , altfel trebuie pusa problema partidului comunistilor definit de Lenin ca partid de cadre de revolutionari încercati , sau ca partid international de tip comintern sau cominform. „Usurarea durerilor facerii" mai mult decât pe vremea lui Lenin, presupune înlocuirea teoriei zdrobirii aparatului de stat capitalist cu cea a constrângerii statului capitalist sa cedeze intereselor clasei dependente. Propunând aceasta cale democratica spre socialism, nu înseamna ca ne propunem sa giram societatea capitalista în faza ei târzie. Optând pentru aceasta cale, dorim sa ne înscriem într-o politica de schimbari structurale a societatii, potrivit solutiilor cerute de necesitati.

Vorbind de calea democratica, pasnica, nu ne putem permite a avea iluzia unui traseu liniar lipsit de lupte acerbe. Vorbind de calea democratica nu înlaturam eventualitatea recurgerii la forta în cazul în care cuceririle democratice ale populatiei sunt amenintate. Vorbind de cale democratica trebuie sa acceptam ca violenta trebuie sa fie considerata doar ca o ultima solutie.

Conceptul pluralismului nu trebuie privit rigid si nu trebuie sa se limiteze la existenta mai multor partide. Pluralismul si omogenitatea nu sunt notiuni ce se exclud reciproc. Confruntarea de idei , lupta pentru conceptii si pareri diferite referitoare la aceleasi probleme sunt obiectiv necesare în toate societatile, inclusiv în comunism. Aportul intelectualitatii este indispensabil în orice societate însa acum, în conditiile capitalismului târziu si a necesitatii regândirii marxismului, el capata o importanta vitala. Fara edificarea unei lumi de concepte, care sa puna în lumina structura existentului si orizontul transformarii, nu este posibila schimbarea.

De aceea, partidul trebuie sa asigure prin statut dreptul la curente de opinie si conditii care sa conduca la autonomia muncii intelectuale.

Orice încercare de a limita munca intelectuala ne este altceva decât încercarea de îngustare si îndepartare a orizontului comunist.

Sa ne fie clar ca fetisizarea originii muncitoresti de catre nomenclaturism a fost doar vesmântul cu care ea încerca sa-si acopere propriile nelegiuiri. Nimeni si nimic nu poate beneficia de „imunitate teoretica", nici macar clasa muncitoare.

În legatura cu ireversibilitatea proceselor sociale, trebuie spus ca aceasta este posibila numai în conditiile degradarii totale a sistemului înlocuit. Atâta timp cât sistemul capitalist nu a suferit o degradare totala, reversibilitatea este pe deplin posibila. De aceea, în afara principiului caii democratice si a pluralismului, partidul trebuie sa respecte cu strictete si principiul alternantei. Nerespectarea acestui principiu nu numai ca aduce atingere principiului democratiei dar compromite credibilitatea comunismului si asa destul de afectata de nomenclaturisti. Credibilitatea nu se câstiga asa de usor. Aceasta presupune un proces istoric cu caracter sinuos mult mai îndelungat decât cred unii. Încrederea maselor largi în cuvântul partidului nu se poate obtine alaturi sau împreuna cu persoane compromise. Acceptarea „tovarasilor de drum " trebuie facuta cu mult discernamânt, iar criteriul eliminator trebuie sa fie consecventa.

În lumina acestor noi realitati istorice trebuie reflectat mai mult asupra internationalismului proletar , adica a solidaritatii internationale a claselor dependente, ca si a corelatiei dintre national si international. Azi existenta societatilor multinationale si a organelor comunitare ne obliga sa gândim în termeni la fel de multinationali si sa raspundem cu solutii globale la problemele globale pe care le ridica timpul nostru. De aceea, pastrându-si independenta - conditie esentiala pentru reusita unei politici interne serioase si eficiente - partidul comunistilor trebuie sa colaboreze cu partidele din aceeasi familie din întreaga lume. Nu numai Europa celor ce muncesc trebuie sa se opuna Europei monopolurilor ci, mai mult decât atât, comunistii trebuie sa dezvaluie substratul capitalisto - imperialist si nationalist al regionalizarii actualei lumi. Superioritatea „Europei" si a „civilizatiei Euro-atlantice" sunt formule care voaleaza consriinta nationala si ascund tendinta de dominatie a monopolurilor euro-atlantice asupra restului lumii.

Împotriva acestor mentalitati comunistii trebuie sa poarte, în modul cel mai consecvent steagul drepturilor omului si al solidaritatii internationale.

În ceea ce ne priveste, pozitia tarilor desprinse din sistemul capitalist ne face - uneori - sa ne gândim ca ea are acum , mai mult sau mai putin, un caracter oportunist. Felul în care ele practica politica de coexistenta pasnica sugereaza ca , acum, le sunt preponderente interesele de stat iar cele pâna nu demult „fratesti" sunt, într-o masura mai mare sau mai mica, neglijate. Ne-am bucura daca aceasta imagine s-ar dovedi falsa.

Este absurd sa credem ca se poate lupta împotriva fortei extrem de organizate a capitalismului târziu fara o contraorganizare pe masura. Dar este la fel de lipsit de sens sa credem ca formele de organizare centralist-birocratice ar putea fi continuate.

Atâta timp cât clasa dependenta este fragmentata, atîta timp cât grupurile anticapitaliste nu sunt unite într-un front comun, organizarea „santierului" trebuie sa aiba un caracter mixt : centralizat si fragmentar - descentralizat. Componenta fragmentar - descentralizata a unei organizari posibile nu trebuie privita ca o încurajare a fractionismului sau ca o negare a solidaritatii, ci ca o recunoastere a acelor grupuri ce nu mai sunt prizoniere lumii capitaliste si au devenit disponibile pentru edificarea unei lumi socialiste. Aceste grupuri, în cursul dezvoltarii lor vor deveni - fara îndoiala - puncte de sprijin în actiunea de unire pe scara nationala. Nu trebuie uitat nici o clipa ca si azi ramâne valabila conceptia lui Marx potrivit careia revolutia trebuie sa se sprijine pe majoritatea populatiei. Practica nomenclaturista întemeiata pe dictonul biblic : „Cine nu este cu mine este împotriva mea" aduce mari deservicii ideii de unitate si democratie De aceea, partidul trebuie sa extinda , prin statut, aria notiunii de simpatizant de la individ la grup.

Trebuie sa întelegem ca un marxist este obligat sa tina seama de viata reala, nu sa se cramponeze de teoriile zilei de ieri. Potrivit lui Marx comunismul nu este o stare care trebuie creata, un ideal caruia va trebui sa i se conformeze realitatea. Pentru Marx comunismul este miscarea care suprima starea actuala.

Elaborând marxismul contemporan - constiinta critica a epocii noastre - nu înseamna ca îl abandonam pe Marx ci, dimpotriva, dovedim în fata întregii lumi ca teoria lui Marx a fost si ramâne un instrument de analiza si de critica nu numai a capitalismului, ci si a socialismului, chiar în faza lui incipienta. Desigur ca , elaborând noi teorii nu este exclus a face si greseli. Dar nefacând nimic ne expunem la a face greseli poate chiar mai mari decât riscând sa aprofundam noile realitati. În schimb, abandonarea lui Marx de catre partidele comuniste si muncitoresti reprezinta o abandonare de sine.

Pe marginea celor spuse, dar fara pretentie de concluzie, apare cât se poate de evident ca azi notiunea marxista de comunism trebuie sa aiba în vedere si sa înglobeze toate schimbarile si mutatiile ce au avut loc în structura sociala a societatii contemporane, în viata ideologica, în nivelul de cultura, în formele de informare si în gradul de influentare a opiniei publice. Trebuie luate în considerare atât istoria trecutului apropiat , cât si noile contradictii sociale si politice ce au aparut si caracterizeaza etapele mai recente de evolutie a capitalismului în tara noastra si pe plan mondial. În acest fel modificarile ce le vom aduce conceptului de comunism nu vor aparea ca o ajustare fortata sau ca o lipitura straina spiritului marxist.

Totodata, la capatul acestor consideratii foarte sumare si foarte succinte trebuie sa spunem ca înca nu exista o strategie închegata în ceea ce priveste elaborarea caii democratice de trecere la socialism.

Aprecierile facute ar corespunde stadiului initial al investigatiilor si nu definesc mijloacele si traseul drumului ce trebuie parcurs.

Se cuvine totusi a sublinia ca înfaptuirea revolutiei socialiste - indiferent de calea urmata - presupune si este conditionata de larga participare a maselor populare. Nu se poate face revolutie împotriva vointei majoritatii populatiei. În noile conditii istorice nici un grup nu poate ajunge la putere daca nu reprezinta o forta conducatoare , daca nu a reusit sa atraga de partea sa majoritatea poporului pe baza elaborarii în prealabil a solutiilor pentru marile probleme ce se pun în fata tarii. De aceea clasa dependenta trebuie organizata si sustinuta în asa fel ca ea sa devina clasa conducatoare a societatii, din punct de vedere moral si spiritual înca înainte de cucerirea puterii guvernamentale. Cultul puterii cu functia lui de dominare si opresiune din perioada socialismului deturnat de nomenclaturism trebuie înlocuit cu puterea culturii, cu functia ei de critica, democratie si schimbare.

Facând aceste enunturi nu micsoram cu nimic meritul Partidului Muncitoresc Român de a fi initiat o analiza istorica , critica si antidogmatica a noilor realitati cu care se confrunta miscarea muncitoreasca din România. Facând aceste enunturi încercam sa dovedim necesitatea „santierului de creatie" ce ar putea deveni santierul transformarii statului în instrumentul clasei dependente.

Cât priveste trecutul, exista trecut si trecut. Un trecut pe care îl respingem si un trecut cu care ne mândrim!