Alan Woods

Războiul împotriva Irakului este elementul cel mai decisiv în ecuaţia politicii mondiale actuale. El schimbă harta relaţiilor internaţionale şi modifică complet reţeaua de relaţii internaţionale stabilită după 1945. Influenţa lui se va simţi în deceniile care vin.
 Războiul purtat de imperialismul american şi britanic nu este accidental. Nu a fost un trăsnet din senin. A rezultat inexorabil din situaţia politică. E o expresie concentrată a crizei capitalismului la scară mondială. El confirmă vechea maximă a lui Clausewitz: războiul nu este decît continuarea cu alte mijloace a politicii.
 Pentru mulţi războiul acesta este o nebunie colectivă inexplicabilă. Ar fi produsul nebuniei lui Bush, al prostiei lui Blair etc. Sigur că este şi aici un pic de adevăr. Clica neoconservatoare de fundamentalişti religioşi de la Casa Albă  reprezintă într-adevăr cea mai obtuză şi mioapă conducere pe care a avut-o SUA după război. Comportarea lor în cursul acestui război aduce într-adevăr, uneori, a nebunie. Dar, vorba lui Shakespeare „o fi nebunie, dar este cu metodă”.
 Hegel spunea că necesitatea se exprimă prin întîmplare. Intelectele limitate ale lui Bush şi Rumsfeld szunt un accident istoric care poate explica anumite lucruri din actualul război, dar nu esenţa lui. Curentele fundamentale ale politicii mondiale sunt determinate de cauze economice adînci care acţionează asupra sistemului capitalist mondial şi care ar putea explica noile configuraţii diplomatice şi militare.
 După cum fizicienii nu pot spune nimic despre traiectoria unei anumite molecule într-un gaz, dar pot spune ceva despre volumul total al gazului, tot aşa şi noi nu putem prevedea exact ce se întîmplă cu individul cutare în urma războiului, dar putem prevedea precis ce se va întîmpla în mare cu societatea globală.
 Războiul actual a depins de multe variabile. Dar în esenţă el reflectă altceva: impasul global la acre a ajuns astăzi capitalismul. Cauza fundamentală a acestui impas este pe de o parte proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe de alta faptul că statul naţional a ajuns o frînă în calea dezvoltării forţelor de producţie.
 Fenomenul globalizării, deja prezis de Marx şi Engels în Manifestul Comunist, a fost o recunoaştere a faptului că dezvoltarea forţelor de producţie a ajuns în contradicţie cu statul naţional. Toate ţările au fost obligate să intre în circuitul economic internaţional  şi sunt subordonate diviziunii internaţionale a muncii şi capriciilor comerţului mondial.
 Sigur că intensificarea enormă a diviziunii internaţionale a muncii şi expansiunea rapidă a comerţului au fot un stimulent puternic în dezvoltarea capitalismului după 1945. Se poate spune că asta a salvat capitalismul. O perioadă de timp capitalismul a depăşit limitările inerente statului naţional; în acea perioadă creşterea schimburiloe economice a depăşit cu mult creşterea economică mondială.
 Totuşi, dezvoltarea comerţului mondial nu înlătură contradicţiile capitalismului. Pur şi simplu, le reproduce la o scară mai mare. Mai devreme sau mai tîrziu contradiciile vor izbucni sub forma unor crize majore. Factorii care au favorizat creşterea economică vor favoriza exact contrariul. Se va intra pe o spirală descendentă; la asta asistăm acum.
 Criza economică nu a fost cauzată de război – deşi acesta o va agrava, fără doar şi poate. Economia mondialăă era deja în criză cu mult înainte de a se fi tras primul cartuş. Convulsiile de la bursele mondiale au anunţat instalarea crizei, la fel cum termometrul anunţă instalarea febrei. În ultimii doi ani acţiunile s-au depreciat cu 50% în medie, şi continuă să se deprecieze.
 Franţa, Germania şi SUA
 În urmă cu ceva vreme, noi am prezis că guvernele fancez şi german îşi vor schimba poziţia în legătură cu războiul.  Era o presupunere rezonabilă, deoarece am mai asistat la aşa ceva în trecut. Interesele burgheziei franceze s-au mai ciocnit cu cele ale burgheziei americane, de exemplu în Kosovo. Imperialiştii francezi sunt rivalii celor americani, în special în Africa şi Orientul Mijlociu şi se tem (pe bună dreptate) că dacă imperialismul american pune stăpînire pe petrolul din Golf, îl va exploata în propriul interes.  Acest fapt le dictează comportamentul, nu  dragostea de pace şi de omenire. Totuşi, în cazul Kosovo francezii au acceptat controlul şi comanda americană. Nu şi de data aceasta. De ce?
 Un motiv ar fi comportamentul mitocănesc şi arogant al lui Bush şi Rumsfeld.  Aceşti doi indivizi cred că totul se poate rezolva prin forţă. Este adevărat că superioritatea militară americană este covîrşitoare, dar la fel de adevărat este că ea nu este suficientă pentru a rezolva toate problemele.  Dimpotrivă, folosirea fără inteligenţă a forţei  creează mai multe probleme decît rezolvă. Este absolut remarcabil cum Bush &Co au reuşit în nici doi ani să distrugă aproape toate instituţiile internaşionale create după 1945; şi cum au reuşit să divizeze Uniunea Europeană.
 Atacurile furioase şi fără precedent asupra Franţei  de peste Ocean  l-au pus pe Chirac într-o situaţie imposibilă. Precum un nesăbuit care şi-a vopsit podeaua începînd de la uşă şi a ajuns într-un colţ, şi nu mai poate scăpa nemurdărit pe picioare, tot astfel Chirac nu mai poate da înapoi fără a se face de ruşine.  Schroeder, în Germania, s-a salvat deocamdată, opunîndu-se unui război care le aduce aminte germanilor de războiul aerian al căror victime au  fost.
 Motivul real al conflictului SUA – Franţa este un conflict de interese globale. Franţa are serioase interese în Africa şi Orientul Mijlociu care se opun celor americane. Americanii şi-au făcut o bază în Djibouti, în cornul Africii , de unde controlează şapte state, inclusiv Somalia, Sudanul şi Yemenul. Francezii (a căror colonie a fost Djibouti) resimt această obrăznicie ca o ameninţare la adresa intereselor lor. Mai mult: lupta pentru pieţe, materii prime şi sfere de influenţă este feroce. Ea va duce, necesar, la adîncirea divergenţelor UE – SUA şi la conflicte mult mai mari, care vor ameninţa stabilitatea ordinii capitaliste mondiale.
 În cinicul joc al politicii internaţionale ONU acţionează ca o acoperire convenabilă pentru imperialism. Tony Blair are probleme acasă, unde niciodată nu a fost prea popular. Deplasarea opiniei publice în favoarea războiului este înşelătoare.  Este rezultatul manipulării neruşinate a opiniei publice pe tema „să-i sprijinim pe băieţii noştri”, şi nu va dura. Pe măsura creşterii numărului de morţi (mulţi ucişi în „foc prietenesc” de piloţi americani, fericiţi să apese pe trăgaci) şi a scenelor morţilor civili irakieni, ea se va deplasa în direcţia opusă.
 Există de asemenea posibilitatea unei ciocniri de interese SUA – Anglia. Nunumai asupra modului de a duce războiul, ci, mai ales, asupra Irakului de după război. După ce şi-au folosit „aliatul” englez să facă treburile murdare ale războiului, americanii îi vor azvîrli ca pe o otreapă nefolositoare. Capitaliştii britanici nu vor priminici măcar anticipatele contracte pentru reconstrucţia a ceea ce au distrus armatele anglo-americane. Cam totul s-a distribuit deja prietenilor lui Bush, acre au băgat bani în puşculiţa republicanilor la alegeri şi care acum stau cu mîna întinsă la recompense.
 Pentru a prosti opinia publică britanică precum că războiul a fost pentru „eliberarea poporului irakian” , Tony Blai se face a insista asupra viitorului rol al ONU în Irakul post – război. Asta s-ar potrivi şi intereselor germanilor, care ar putea să-şipăstreze o parte din afacerile din Irak. Numai că asta nu convine de loc imperialiştilor americani.
 Deja se aud semne de reconciliere spăşită. „Pacifistul” Joschka Fischer  declară că ar vrea ca regimul irakian să fie răsturnat cît mai repede. Guvernul francez  trimite semnale înfrigurate spre Londra şi Washington că este în favoarea unei victorii rapide a coaliţiei. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Desigur, în numele umanitarismului. Ar fi o explicaţie pentru relaţiile mai prieteneşti între Londra, Paris şi Berlin în ultimele zile.
 Din nefericire pentru ei, lui G.W. Bush junior nici că-i pasă. El are alte probleme – viitorul intereselor lui. Din moment ce rolul determinant în uciderea irakienilor îl au trupele americane, el nu vede de ce ar face concesii ONU (adică Franţei, Germaniei şi Rusiei). Poate să le transmită o notă de plată pentru reconstrucţia de după război. Adică să plătească ONU iar profiturile să le încaseze companiile americane. În final, tîlharii americani vor lua totul. Cam aşa merg lucrurile; restul sunt vorbe goale.
 Mersul războiului
 Invadînd Irakul, imperialiştii americano – englezi au făcut nişte calcule greşite. AU crezut că superioritatea lor militară covîrşitoare va fi suficientă pentru a le asigura o victorie rapidă şi fără pierderi. Precum Iosua în faţa Ierichonului: a suflat de trei ori din trîmbiţă şi au căzut zidurile. După prima săptămînă de agresiune, s-a văzut că astea au fost iluzii.
 Nu e greu de explicat rezistenţa încăpăţînată a irakienilor. Ei duc un război de eliberare naţională în faţa unui agresor străin, care vrea să le fure resursele.  Chestiunea „Saddam” a devenit secundară. În orice caz, Saddam a fost o scuză convenabilă agresorilor pentru a prezenta distrugerea Irakului în ochii opiniei publice. Ceea ce contează este că  populaţia simte, instinctiv, că este vorba de un război de salvare a ţării în faţa agresiunii imperialiste. Chia şi şiiţii din sud au luptat contra invadatorilor.
 Marxiştii nu sunt pacifişti. Nu credem că toate războaiele sunt rele. Sunt şi războaie justificate. Un popor care nu e pregătit să-şi apere libertatea cu arma în mînă nu merită să fie liber. Un sclav care nu e gata să lupte împotriva sclaviei lui, îşi merită sclavia.
 În războaiele sclavilor contra stăpînilor lor, noi suntem mereu de  partea sclavilor.  În războiul unei naţiuni slabe şi exploatate împotriva unui agresor imperialist e clar de partea cui suntem. În actualul război noi suntem de partea poporului irakian şi împotriva agresorilor imperialişti.
 Agresorii americani sunt foarte puternici, dar şi obtuzi. Sunt prea încrezători în sine. Îşi subestimează inamicul – greşeala  ce poate fi fatală. Goliat l-a subapreciat pe David. Ei chiar au crezut că marşul spre Bagdad va fi o promenadă de primavară. Prostiţi de aroganţa puterii, au crezut (s-au făcut a crede?) informaţiile date de opoziţia irakiană, care le spunea ceea ce ei voiau să audă.: întreaga populaţie e contra lui Saddam, la primul semnal se vor ridica şi îşi vor întîmpina eliberatorii cu flori.  Parcă nu a fost chiar aşa. Acum sunt constrînşi să recunoască: războiul va fi mai sîngeros şi mai costisitor decît se anticipase.
 Iată un detaliu. Se anticipase că un mare număr de refugiaţi vor fugi în Iordania, unde se aranjaseră corturi şi tabere.  Stupoare: dimpotrivă, irakieni şi alţi arabi au intrat în Irak dinspre Iordania să lupte contra invadatorilor. Unii din ei vor fi atentatori sinucigaşi.
 În corul mass media occidentale a început o indignare ipocrită: irakienii nu respectă convenţia de la Geneva! Americanii şi englezii se pare că au dreptul să ucidă civili şi să nimicească după dorinţa oraşele. Dar dacă un popor slab şi sărac încearcă să se apere cu singurele mijloace pe care le are la dispoziţie – propria viaţ㠖 asta este împotriva Convenţiei de la Geneva! Dacă nu ar fi tragic, aşa de tragic, ar fi comic.
 Curajul cu care luptă irakienii împotriva celei mai mari puteri imperialiste cunoscute de istorie se explică prin aceea că ei duc un război drept, de apărare a ţării în faţa invadatorilor. E un factor de care imperialiştii americani şi lacheii lor de la Londra nu au ţinut seama.  Este suficient? Morala în război este importantă, dar ... În faţa poporului irakian se află toate resursele economice, tehnologice, militare şi de manipulare ale celui mai puternic stat imperialist. Mai devreme sau mai tîrziu ultimul factor îşi va spune cuvîntul. Este o chestiune de timp. Dar se pune problema: cînd, şi cu ce preţ? Aceşti factori vor fi mai decisivi decît „cine cîştigă”.  Este inevitabilă o mare vărsare de sînge, şi nu numai din partea irakienilor.  Cineva anticipa un război care va dura luni întregi şi cu pierderi de mii de oameni din partea coaliţiei.
 Mişcările anti-război
 Mai mult decît în cazul oricărui alt război din istorie, rezultatul final al agresiunii de azi va fi determinat nu atît de bombe sau rachete, ci de politică şi de psihologia maselor, nu numai în Irak, ci şi în Anglia şi SUA .
 Mişcarea de masă împotriva războiului nu are precedent în istorie. În trecut, la începerea unui război, clasa muncitoare era de obicei paralizată de propaganda patriotică şi mişcarea revoluţionară se găsea izolată. Cînd a izbucnit, în 1965, războiul din Vietnam, nu a fost nici o manifestaţie împotrivă. Demonstraţiile de masă au început să apară după ani buni, pe măsură ce cveneau în ţară sacii de plastic cu cadavrele militarilor americani ucişi.
 De data aceasta însă, am asistat la o mişcare fără precedent a maselor din întreaga lume. Milioane de oameni care niciodată nu mai manifestaseră au ieşit în stradă să-şi strige protestul. Mişcarea i-a luat pe imperialişti prin surpriză. Şi nu s-a terminat.
 Intensitatea mişcărilor de protest variază de la o ţară la alta. În SUA, unde întreaga mass-media a fost mobilizată spre a trezi în populaţie febra războinică, majoritatea este de partea războiului, dar aceasta nu va dura. În populaţie nu este vreun entuziasm războinic. Pe măsura creşterii numărului de morţi, americani şi irakieni, starea de spirit a populaţiei se va schimba. În Vietnam, SUA a fost învinsă pe frontul de acasă. Spre sfîrşitul lui, starea de spirit în rîndul militarilor americani era de revoltă împotriva unui război absurd. Acasă, revolta împotriva războiului se generalizase. Aşa s-a sfîrşit războiul.
 În Anglia, izbucnirea agresiunii din Irak a dus la o reducere vremelnică a intensităţii mişcării anti-război. Guvernul şi presa de comandă a apelat la popor „să-i sprijim pe băieţii noştri”. O parte din opinia publică s-a lăsat influenţată. Pe de altă parte, sectoare importante ale mişcării pacifiste au fost demoralizate de eşecul demonstraţiilor de masă de a preveni războiul şi s-au retras în inactivitate. Totuşi , au apărut elemente noi, cum ar fi protestele elevilor de liceu. Starea de spirit este antirăzboinică şi sunt inevitabile noi răbufniri de protest.
 În alte ţări mişcarea de protest este şi mai puternică. În Italia, Spania, Grecia demonstraţiile de masă continuă, acompaniate uneori de greve parţiale. În orientul mijlociu, aproape fiecare capitală a fost martora unor demonstraţii nemaivăzute contra războiului, unele încheiate prin ciocniri violente cu poliţia. Este pus astfel sub semnul întrebării viitorul regimurilor pro-occidentale din Egipt, Iordania, Arabia Saudită şi Maroc. În Asia au fost proteste în majoritatea statelor, cu deosebire în Pakistan, unde dictatura lui Pervez Musharraf (deja afectată de politica lui pro-americană) a fost serios slăbită. În Turcia, unde 90% din populaţie urăşte acest război, guvernul a fost obligat să refuze americanilor permisiunea de a ataca Irakul de pe teritoriu turcesc.
 Aceasta este situaţia în prima fază a războiului. Dar faza cea mai dură încă nu a început. Faza finală va duce în mod sigur la lupte grele în Bagdad şi alte oraşe. Numărul morţilor va fi uriaş. Va dispare ultima pretenţie că scopul invaziei este „eliberarea” poporului irakian. Vor creşte sentimentele de furie şi dezgust împotriva acestui război criminal şi îşi vor găsi o expresie militantă şi în alte ţări.
 Impotenţa pacifismului şi reformismului
 Spectrul extrem de larg al participanţilor la manifestaţiile anti-război înseamnă că majoritatea lor sunt lipsiţi de experienţă politică, neorganizaţi şi confuzi. Dacă mai adăugăm şi faptul că în multe ţări clasa muncitoare a trecut printr-o lungă perioadă de inactivitate şi inerţie, devine clar că în primele etape ale mişcării anti-război controlul asupra ei va fi preluat de elemente pacifiste din clasa de mijloc.
 Adevărata problemă este lipsa de autoritate a ideilor marxiste în rîndul tinerei generaţii. Deceniile de stalinism au subminat prestigiul pe care îl avea adevăratul marxism ca rezultat al Revoluţiei din Octombrie. Lunga perioadă de prosperitate şi pace socială din Vest a dus la o îndulcire a relaţiilor dintre clase. Prevedem însă o nouă perioadă de ascuţire a luptei de clasă, care va creşte hotărîrea clasei muncitoare şi a avangardei sale.
 În această perioadă mişcarea muncitorească a fost penetrată de ideile mic burgheze, mai cu seamă în eşalonul superior sindical. Este explicabil. Clasa muncitoare nu trăieşte izolată, ci în preajma micii burghezii, ale cărei concepţii sunt foarte instabile. Intelectualii care au acceptat cu mărinimie s㠄conduc㔠masele au introdus tot felul de idei străine în mişcarea laburistă. Ei cred că reprezint㠄noul val” de gîndire, în opoziţie cu „vechii” marxişti sclerozaţi. În realitate ei repetă ideile preistorice ale lui Proudhon, Bakunin şi ale „adevăraţilor socialişti” cărora Marx şi Engels le-au răspuns acum 150 de ani.
 Aceste tendinţe burgheze sunt la fel de eterogene ca şi clasele din care provin. În păturile ei de sus, mica burghezie este aproape de burghezie şi imperialism. Aceasta este tendinţa reprezentată de Blairism. Dimpotrivă, în straturile ei de jos, mica burghezie este mai aproape de clasa muncitoare şi este impregnată de idei „socialiste”. Totuşi, socialismul lor este întotdeauna amestecat cu idei şi prejudecăţi burgheze. Ceea ce le este caracteristic este lipsa lor de pericol pentru capitalism. Lipsiţi de orice înţelegere sau perspectivă clară, pacifiştii noştri strigă cu voce tare „să facem ceva pentru a opri războiul”. Pare ceva eminamente practic şi imediat. În realitate este o lozincă lipsită de conţinut. Cei care ne cer nouă, militanţilor s㠄facem ceva să oprim războiul” nu au habar nici de ceea ce este războiul, nici de felum în care funcţionează sistemul nostru „democratic”. Deşi adoptă poziţii radicale şi chiar „revoluţionare” , mentalul acestor prieteni este impregnat cu prejudecăţi reformiste şi cu o credinţă superstiţioasă în democraţia burgheză.
 Pacifiştii şi reformiştii mic burghezi îşi închipuie că guvernele sunt alese pentru a îndeplini „voinţa poporului” şi că ascultă de opinia publică. În democraţie, la urma urmelor, majoritatea decide! Ei trăiesc într-o lume a visurilor. Au fost prostiţi de pantomima democraţiei burgheze formale pînă la afectarea creierului. Războiul însă le va spulbera iluziile naive şi va revela adevărul cel crud: democraţia lor este dictatura băncilor şi a companiilor gigant, care iau decizii fără să le pese de interesele majorităţii. În democraţia noastră occidentală oricui i se permite să spună (mai mult sau mai puţin) ce vrea (deşi chiar şi acest „drept” începe să fie din ce în ce mai limitat, vezi SUA) atîta vreme cît bancherii şi monopoliştii iau deciziile. Mai puţin vizibil  pe vreme de pace, acest fapt devine de zece ori mai evident pe vreme de război.
 Credinţa nemărturisită a pacifiştilor şi a acţiunilor lor directe este: dacă facem destul zgomot, „ei” ne vor băga în seamă şi vor opri războiul. Decît c㠄ei” nu pot fi influenţaţi aşa de uşor să acţioneze împotriva intereselor lor de clasă, mai cu seamă într-o problemă cum este războiul. Amicii noştri nu pricep că războiul este o afacere serioasă şi nu poate fi oprit prin „acţiune directă”. Războiul nu este un joc de copii! Dacă imperialiştii au început acest război criminal în ciuda milioanelor de manifestani, cu greu vor mai da vreo atenţie manifestaţiilor la scară redusă acum, după începerea lui. Trebuie să explicăm cu răbdare faptele celor care au urechi să audă. Războiul imperialist a arătat realitatea societăţii noastre: în spatele faţadei democraţiei burgheze formale se află dictatura brutală a băncilor şi marilor monopoluri, adevăraţii stăpîni ai societăţii. Nu contează ce partid vine la putere, aceeaşi gaşcă de super bogaţi ia deciziile importante. Ei decid dacă milioane de oameni vor munci sau vor şoma, dacă vor avea de mîncare sau vor flămînzi, dacă vor trăi sau vormuri. Logica acţiunilor lor este goana după profit. Ei au la dispoziţie toată maşinăria statului : armata şi poliţia, poliţia secretă (dă mai bine să i se spun㠄serviciile de securitate”), birocraţia parazitară care absoarbe un procent din ce în ce mai mare din bogăţia creată de clasa muncitoare, tribunalele, închisorile, majoritatea politicienilor şi mass-media prostituată. Pentru acest grup de oameni, opinia majorităţii nu are importanţă. Ei decid ce se întîmplă.
 Stîngiştii şi ONU
 Necazul cu reformiştii de stînga este că ei nu au o poziţie independentă. Lipsiţi de o perspectivă clară marxistă, ei tind mereu să dea înapoi. Mulţi se opun cu sinceritate războiului dar nu au o alternativă la politica reformiştilor de dreapta. Chiar cei mai buni dintre ei, cum ar fi Tony Benn – cu siguranţă un om cinstit şi curajos – au iluzii legate de ONU.
 Politica externă este o continuare a celei interne. Liderii laburişti (inclusiv aripa de stînga) cred că se pot împăca interesele de clasă. Cred în armonia dintre muncă şi capital, că leul poate dormi frumos lîngă miel. Ei susţin colaborarea de clasă (desigur, în numele „interesului naţional”). Cum ar putea ei avea o poziţie diferită în politica externă?
 La fel cum reformiştii cred cu tărie în posibilitatea realizării păcii sociale prin medierea între clase, care ar permite capitalismului să existe în continuare, dar fără caracteristica sa oribil㠖 exploatarea – tot astfel, ei cred că sistemul actual al imperialismului mondial poate fi făcut acceptabil prin mediere internaţională. Imperialiştii ar putea fi convinşi prin vorbe să fie de înţeles şi să renunţe la jefuirea ţărilor mici de resursele lor, să-şi reducă profiturile prin mecanisme inteligente, de tip „taxa Tobin”, să-i hrănească pe cei flămînzi şi să-i îmbrace pe cei goi. Leul poate fi educat să mănînce verdeţuri în loc de carne crudă. Cine va face acest miracol? Ei bine, ONU – iată bazele unui guvern mondial democratic, care să pună bazele păcii şi prosperităţii mondiale, dar fără să se atingă de un fir de păr al imperialismului.
 Înainte de începerea ostilităţilor, atenţia pacifiştilor era absorbită de „drama” de la Consiliul de Securitate Ei cred că ONU poate garanta pacea mondială. Căci, atenţie! Nu scrie oare în Cartă? Naivitatea acestor prieteni ai ONU este minunată. Totuşi mai rămîne de stabilit amănuntul: în ce fel se vor transforma reprezentanţii gangsterilor capitalişti în campioni ai păcii şi progresului. Dacă s-ar putea face aşa ceva, atunci ar transforma în joacă de copii transformarea plumbului în aur de către alchimişti.
 Vai! Toată zarva făcută în jurul Consiliului de Securitate nu a dus la nimic. Nu a putut preveni războiul. A reuşit însă să abată atenţia de la concentrarea implacabilă a trupelor în Golf. A demonstrat lumii inutilitatea şi ipocrizia Naţiunilor (ne)Unite. Desigur, războiul nu s-a oprit şi ONU nu are nici măcar curajul să dea o rezoluţie în care să îl condamne ca ilegal. În schimb ei ţin discursuri ipocrite despre „ajutorul umanitar” – după ce Anglo americanii au distrus infrastructura irakiană şi au adus ţara înapoi în epoca de piatră. Şi totuşi, pacifiştii noştri continuă să apeleze la ONU s㠄oprească războiul”.
 Deoarece pacifiştii se bazau pe o ipoteză falsă (Guvernul nostru „democratic” ne va asculta), ei au fost şocaţi şi deprimaţi cînd numitul guvern nu le-a dat nici o atenţie. În consecinţă, mulţi au căzut în pasivitate.  Impotenţa pacifismului s-a văzut după începerea războiului. În special în Anglia, liberalii s-au îndepărtat de opozanţii războiului şi au reintrat în linie. Şi mulţi „stîngişti” care manifeatau înainte de 20 martie au devenit invizibili. Claire Short, care ameninţa cu demisia dacă Anglia intră în război a decis că totuşi, cariera ei de ministru este mai importantă.
 De curînd altă pacifistă de stînga, Mo Mowlam a scris un articol în care explica precum că da, ea a fost contra războiului, dar dacă tot a început, ceea ce trebuie acum este să fie purtat cu vigoare în aşa fel încît să se termine cît mai repede. Aceşti domni şi doamne sunt oameni cu principii şi moto-ul lor este „OK, dacă nu vă plac principiile mele, o să le schimb”.
 Exemplul de mai sus arată limitele mişcării pacifiste de stînga. Care în ultimă instanţă capitulează în faţa dreptei. Totuşi, stîngiştii sub presiunea membrilor de rînd va trebui să fie contra războiului. Vor atrage sprijinul muncitorimii şi a tineretului. Noi le vom acorda un sprijin critic. Vom fi de partea lor de fiecare dată cînd se opun dreptei, îi vom critica implacabil cînd fac pas înapoi. Aceasta este cea mai bună metodă de creare a unei opoziţii de stînga, fertilizînd-o cu idei marxiste.
 Confuzia anarhiştilor
 Prin mica burghezie există un curent de stînga. Liberalismul de stînga se numeşte anarhism Anarhiştii sunt cei care cer cu voce tare “să se facă ceva pentru a opri războiul”. Şi, cum guvernele nu ascultă de vocea poporului, va trebui să recurgem la tactici care să îi oblige pe “ei” să ne asculte. Tacticile acestea sunt diverse, de la a vomita în public (ca să ne arătăm dezgustul) pînă la a da foc maşinilor Ford (o mare lovitură dată imperialismului american) . Şi, cum ingenuitatea umană nu are limitemai sunt o mie de alte asemenea forme de “acţiune directă”.
 În partea stîngă a micii burghezii vedem o diversitate halucinantă de idei şi tendinţe, de la aiurelile pseudo-intelectuale ale şcolii lui Toni Negri la radicalismul confuz al grupurilor de tip Attac şi al altora ejusdem farinae care reuşesc să combine în mod creator elemente de anarhism şi reformism confuz. În ţările subdezvoltate avem influenţa otrăvitoare a aşa numitelor ONG –uri , care în esenţă sunt agenturi ale imperialismului create în scopul de a mitui foştii oameni de stînga şi a abate mişcarea de masă a muncitorilor în proiecte “sigure” reformiste, care să nu prezinte nici o primejdie pentru capitalism.
 Fireşte că toate aceste tendinţe sunt ostile marxismului. Ele nu joacă nici un rol progresist, nu fac decît să încurce lucrurile. Ura lor faţă de marxism nu este întîmplătoare. Un tip confuz întotdeauna urăşte pe unul cu mintea limpede. Dar situaţia actuală necesită idei clare şi formulări precise. Confuziile şi oscilaţiile, chiar acompaniate de bune intenţii şi de “acţiune direct㔠nu ajută la crearea unui program. Aceia care introduc confuzia în mişcarea muncitorească joacă în mod obiectiv un rol reacţionar, împiedică muncitorimea şi tineretul să tragă concluziile necesare şi să adopte o poziţie consecvent revoluţionară.
 Ei nu înţeleg că singurul mod de a scăpa de război este prin răsturnarea capitalismului. Aceasta este o reflectare a întregii lor concepţii generale, anti-revoluţionară şi reacţionară. În spatele cererii de “soluţii imediate” este ideea că putem face ceva fără a aboli sistemul capitalist. Este o idee dragă celui mai laş reformism. De aceea toţi aceşti domni fug de problema statului ca dracul de tămîie. O suptură revoluţionară de capitalism nu intră în viziunea lor. Pentru ei natura de clasă a societăţii şi a războiului este o carte nedeschisă. Marxiştii se opun implacabil acesti război criminal imperialist. Ar opoziţia noastră este dictată de considerente revoluţionare. Este rezultatul necesar al perspectivei de clasă adoptată de noi şi se bazează pe axioma: cauza cauzelor războaielor de azi este capitalismul. De aceea lupta împotriva războiului este golittă de sens dacă nu se asociază cu lupta împotriva capitalismului.
 Lozincile şi tacticile noastre sunt determinate la urma urmelor de scopurile noastre generale. Să nu uităm niciodată conţinutul de clasă al războiului, fără de care nu se poate organiza o luptă coerentă împotriva lui. Să nu ne lăsăm ameţiţi de preiunile pacifiştilor şi anarhiştilor mic burghezi care predomină în mişcarea pentru pace. Ideea lor că războiul este un fel de nebunie inexplicabilă, care ar putea fi prevenită prin tactici de stradă nu serveşte la progresul mişcării anti război. Dimpotrivă, are un efect negativ, dînd mass-mediei aservite prilejul de a-i prezenta pe pacifişti ca pe o adunătură de demenţi, asociali şi vandali. Tacticile acestea nu sunt o manifestare a puterii, ci a slăbiciunii. Nu reprezintă un pas înainte faţă de manifestaţiile pentru pace dinainte de 20 martie, ci un pas înapoi.
 Împotriva terorismului individual
 Chiar şi mai rău ar fi dacă ar apare acte de terorism individual. Este, din păcate, o posibilitate care trebuie luată în seamă. Scenele zilnice de violenţă şi teroare din Irak, masacrarea nevinovaţilor de tîlharii imperialişti produce furie şi indignare (de înţeles) în sectoare din ce în ce mai largi ale tineretului în multe ţări. Indignarea (justificată) poate uşor duce la acte necugetate. Incendierea în Italia a automobilelor aparţinînd unor turişti americani este un avertisment.
 Să fie foarte clar: terorismil nu poate face decît rău mişcării anti-război. Nu numai că nu îkl va opri, ci, dimpotrivă, va furniza celor de la putere scuze convenabile pentru a lichida prin forţă această mişcare şi de a restrînge şi  mai mult drepturile democratice. Acţiunea a început deja în SUA şi va fi folosită în viitor împotriva mişcării muncitoreşti.
 Datoria noastră este de a sprijini orice protest împotriva capitalismului imperialist. Deci vom sprijini protestele de masă, dar nu şi pe aceia cu creiere înfierbîntate care vor să se substituie maselor. NU ne interesează acţiuni “simbolice” sau huliganisme. Vrem să implicăm masele în acţiune şi vom reuşi numai dacă masele se implică într-adevăr. Suntem contra acţiunilor care ne înstrăinează de mase. Locul comicăriilor este la circ, nu în protestele anti război, care sunt o treabă serioasă şi trebuie tratată serios.
 Existenţa unei stări de spirit de extremă stîngă, anarhistă sau chiar teroristă în rîndurile tineretului este cauzată de acei lideri laburişti care au capitulat în faţa imperialismului şi au discreditat astfel mişcarea muncitorească. Mai este şi cauzată de acei stîngişti care au eşuat în a da o perspectivă clară mişcării anti-război şi nu pot oferi tinerilor o perspectivă cu adevărat socialistă. După cum a observat chiar Lenin, stîngismul este preţul pe care trebuie să îl plătească mişcarea muncitorească pentru oportunism.
 Să fim flexibili în chestiuni de tactică. Este natural ca, în absenţa unui adevărat partid de masă revoluţionar şi marxist mulţi tineri să încline înspre anarhism şi ultrastîngism. Nu trebuie să ne rupem de ei, ci să avem contacte cu ei, să participăm în mişcarea lor şi să încercăm să le ridicăm nivelul de înţelegere a adevăratei naturi a războiului şi asupra metodei eficiente de a lupta contra lui. De abia după aceea vom putea săseparăm elementele sănătoase de aventurierii şi măscăricii mic-burghezi. Dar regula nr 1 este să ne implicăm! Pe scurt, vom sprijini orice acţiune de  masă care duce mişcarea înainte şi nu vom sprijini acţiunile care dezorientează şi dezbină mişcarea. Vom sprijini acţiunile tinerilor care blochează drumurile, porturile sau gările ca protest împotriva războiului. Vom explica activiştilor că asemenea acţiuni nu au cum să împiedice războiul, dar pot juca un rol în mobilizarea tineretului împotriva războiului şi  în educarea lor în ce priveşte adevărata natură represivă a statului capitalist.
 Un exemplu demn de urmat este campania de blocare a porturilor ("Ship-spotters") organizată de Marxiştii belgieni  de la ziarul  Vonk. Ei au încercat să mobilizeze tineretul în problema transportului de material militar spre Golf prin Belgia, mai ales în Anvers. O problemă centrală ridicată de ei a fost că sindicatele trebuie să boicoteze materialul militar care pleacă în Golf. Acţiunea a avut succes: docherii de la Anvers au hotărît să nu descarce sau să încarce nici un vas american care duce arme în Golf. Iată o acţiune concretă care poate avea efect.
 Noi chemăm la boicotarea tuturor transporturilor de material militar spre Golf. Nu trebuie să permitem folosirea porturilor, trenurilor şi camioanelor pentru a transporta material militar acolo. Treaba asta e de competenţa sindicatelor docherilor, a muncitorilor de la căile ferate şi a şoferilor de camion. Sunt semne că în Anglia, Austria, Italis, Belgia muncitorii sunt dispuşi să facă acest lucru. Ce trebuie acum este o coordonare a acţiunii sindicatelor.
 Aşa vom evita creşterea tendinţelor primejdioase în rîndul tineretului. Dacă vor vedea că pot face ceva util, vor înţelege inutilitatea actelor de bravadă de tip individual. Aşa ne vom opune şi pericolului de terorism individual, care nu poate duce decît la distrugerea mişcării noastre. Pericolul există, deoarece fără îndoială că mişcarea anti-război este infltrată de poliţiile secrete în scop provocator. Agenţii secreţi se vor afla întotdeauna în prejma provocatorilor şi idioţilor ultrastîngişti care se vor lăsa manipulaţi în a se bate cu poliţia. Scopul este clar: să dăm poliţiei pretextul pentru a sparge capete şi a ne doftorici cu gaze lacrimogene, să ne aresteze şi să discrediteze mişcarea. Acţiunile teroriste, ne arată istoria, sunt de cele mai multe ori provocate de agenţii secreţi infiltraţi. Ele nu pot avea decît un rol reacţionar şi contraproductiv.
 Marxiştii ruşi au dus mereu o luptă implacabilă împotriva adepţilor terorismului individual pe care îi numeau, în mod corect “liberali cu bombe”. Caracteristica de bază a acestor elemente mic burgheze este lipsa de încredere în mase. Este comună şi la teroriştii care operează în secret, şi la parlamentarii liberali care se consider㠓oameni din popor” şi care nu cer de la popor decît să îi voteze o dată la 4-5 ani. Dimpotrivă, marxiştii se bazează pe mişcarea proletariatului. Şi emanciparea muncitorilor este sarcina a însăşi muncitorilor. Nu avem nevoie de “salvatori” şi “eroi”, nici liberalişi nici terorişti.
 Ce vrem
 Scopul nostru este să încurajăm acţiunile de masă antiimperialiste şi să facem tot posibilul spre a îndrepta mişcarea pacifistă în direcţie anticapitalistă. Practic, asta înseamnă să o legăm de  mişcarea muncitorească, în special de mişcarea sindicală, dar şi de partidele muncitoreşti. Cea mai eficace soluţie este îmbinarea demonstraţiilor cu greve politice împotriva războiului. Aşa capitaliştii vor fi loviţi unde îi doare!
 Politica şi lozincile noastre sunt determinate în primul rînd de atitudinea noastră faţă de război. Este un război imperialist monstruos împotriva unei ţări slabe şi sărace din Orientul Mijlociu. Scopul lui este de a accede la petrolul din zonă şi de a demonstra puterea imperialiştilor americani. Distrugerea Irakului este numai primul pas în campania de dominare a întreg Orientului Mijlociu şi a vastelor sale resurse petroliere. În esenţă, este un război pentru dominarea mondială.
 Este clar că orice muncitor conştient şi orice om cinstit sau progresist trebuie să participe activ la lupta împotriva imperialismului american – cea mai contrarevoluţionară forţă actuală de pe glob. Trebuie să ne opunem războiului din Irak cu toată forţa. Dar să încercăm şi să îl folosim ca pe un mijloc de a ridica niveşlul conştiinţei de clasă al proletariatului.
 Sprijinim lupta dreaptă a poporului irakian în războiul lor de eliberare naţională. Cerem retragere imediată a forţelor invadatoare. Poporul irakian să îşi hotărască singur soarta!
 Cum putem ajuta poporul irakian? Unii ultrastîngişti, care au citit vreo două pagini din Lenin din care nu au înţeles nimic, vor avansa lozinci “radicale” care la o cercetare atentă se dovedesc fără conţinut. Un asemenea grup dorea un “front militar unit” cu talibanii. Erau aşa de fericiţi de găselniţa lor precum copilaşii cu o pereche nouă de pantofi. Un front unit, în sensul lui Lenin este un front unit de acţiune. Dar, i-am întreba pe parizanii acelui front unit: în ce anume constă frontul acela? Cîte arme au trimis talibanilor? La cîte bătălii au participat? Cîţi simpatizanţi de ai lor s-au oferit voluntari în Afganistan? Nici unul. Este logic să fie aşa, căci lozinca nu avea nici o acoperire în realitate. Cuvîntul “militar” a fost adăugat numai fiindcă suna mai bine.
 Frazeologia aceasta nu are nimic comun cu politica şi metodele lui Lenin şi Troţki. Modul corect de a ajuta poporul irakian nu este de a ne juca cu cuvintele, ci de a duce o politică consistentă care să fie recepţionată de muncitorii din SUA şi Anglia şi să îi facă să se opună războiului pînă la retragerea trupelor de acolo. Pentru asta trebuie o mişcare de masă de o aşa intensitate încît imperialiştii americani şi englezi – precum şi lacheii lor spanioli, italieni şi australieni – să fie obligaţi să îşi scimbe planurile.
 Democraţie înseamnă socialism
 Clasa muncitoare trebuie să lupte împotriva războiului, dar sub propriul steag, cu propriul program, cu propriile politici şi lozinci. Putem şi chiar trebuie să o facem, să intrăm în acţiune alătzri de păturile cele mai militante ale micii burghezii dar prima condiţie este: să nu amestecăm steagurile şi programele. Mergem separat şi lovim împreună!
 Sub nici o formă nu trebuie să ne abandonăm programul socialist pe ideea să nu speriem clasa de mijloc. Oricine este speriat de ideea că războiul, imperialismul şi marile monopoluri sunt aşa de intim legate oricum nu ne e de nici un folos şi va dezerta din mişcarea antirăzboi cînd lucrurile devin puţin mai serioase – dacă nu cumva a şi făcut-o între timp. Asemenea prieteni nu sunt aaliaţi de nădejde. Dacă chiar trebuie să colaborăm cu ei, să nu uităm că trebuie să fim cu un ochi la inamic şi cu celălalt la “aliatul” nostru care ne poate abandona în orice moment.
 Ce ne trebuie nouă este un program provizoriu de cerinţe care au şanse să intre în urechile clasei muncitoare din ţările imperialiste. Frazeologia ultrastîngistă nu ajunge. Va trebui să ţinem seama de nivelul real de conştiinţă al  proletariatului şi să nu ne facem prea mari iluzii. Vom începe prin a apăra toate cuceririle sociale, economice şi politice al clasei muncitoare căci cineva care nu e capabil să apere ce a cîştigat deja nu va putea niciodată conduce muncitorimea la preluarea puterii.
 Marxiştilor nu le indiferentă democraţia şi vor lupta cu ghiarele şi cu dinţii să apere dreptuzrile democratice care sunt acum atacate de imperialişti. Cei care strigă azi cu voce tare despre democraţie vor fi primii care vor da legi antidemocratice care să restrîngă drepturile cetăţeneşti pe vremea “stării de urgenţă”! Muncitorii trebuie să se ridice împotriva oricărei tentative de limitare a drepturilor democratice. Pentru dreptul la grevă şi la asociere! Pentru libertatea de gîndire şi de exprimare! Nu- vînătorii de vrăjitoare împotriva ziariştilor curajoşi care înfruntă cenzura militară şi relatează atrocităţile acestui război criminal!
 În acelaşi timp, marxiştii din ţările agresoare trebuie să încerce să cîştige simpatiile soldaţilor şi ale familiilor lor. Pînă la urmă natura criminală a acestui război le va fi clară şi lor. Deja trei soldaţi britanici au refuzat să lupte şi au fost trimişiu acasă pentru a fi deferiţi curţii marţiale. Vor mai fi asemenea cazuri. Reacţionarii ne vor acuza c㠓nu îi sprijinim pe băieţi”. Le răspundem: cel mai bun mod de aa-i sprijini este să îi aducem acasă.
 Războiul şi criza economică mondială au implicaţii serioase pentru muncitorii din toate ţările. Capitaliştii vor încerca să folosească războiul drept pretext pentru a lovi în standardul de viaţă al muncitorilor şi claselor de mijloc. Poziţia noastră va fi clară! Nu clasa muncitoare este responsabilă pentru acest război. Să  plătească bogaţii!
 Pe cînd politicienii se lamentează c㠓nu mai sunt bani” pentru spitale, şcoli şi programe sociale, ei sunt ocupaţi să îşi umple buzunarele pe seama populaţiei. Pentru capitalişti, vremurile de război sunt excelente pentru a se îmbogăţi. Trusturile de armament realizează profituri fabuloase şi sunt plătite din banii publici , care ar trebui să aibă alte destinaţii.
 Cerem confiscarea profiturilor întreprinderilor de armament şi naţionalizarea industriei de armament. Să punem capăt jefuirii ţării de o mînă de paraziţi bogaţi! Şi nu este vorba numai de fabricanţii de arme. Chiar înainte de începerea războiului s-a anunţat că o companie americană de construcţii a primit deja 800 milioane de dolari credit pentru contracte de reconstrucţie în Irak! Unii fac profit din distrugerea oraşelor irakiene iar ceilalţi fac profit din reconstrucţia lor! Iată de ce mor mii de irakieni şi sute de americani şi englezi. Şi dacă tot am ajuns aici, să naţionalizăm şi băncile şi marile corporaţii a căror sete de profit a dus la acest război. Ei vorbesc de patriotism şi de “interesul naţional” în acelaşi timp în care închid fabricile şi aruncă zeci de mii de angajaţi în stradă. Ceea ce ne trebuie este un plan socialist de producţie, bazat pe naţionaalizarea băncilor şi a marilor monopoluri sub controlul şi conducerea angajaţilor.
 Lozinca grevei generale
 Am explicat deja atitudinea noastră faţă de această lozincă. Greva generală este ceva foarte important. Trebuie înţeles că sunt mai multe feluri de grevă generală. O grevă pe timp nelimitat pune problema puterii. Este o provocare aruncată elitei de la putere. Problema este pusă pe şleau: cine e şeful, voi sau eu?
 De aceea greva generală reprezintă un lucru foarte serios în lupta de clasă. De obicei se sfîrşeşte cu victorii legendare sau cu înfrîngeri demoralizatoare pe lungi perioade. Deşi este un act revoluţionar, greva generală în sinr nu poate rezolva problema puterii. Pentru a o rezolva ar trebui efectuat transferul puterii spre clasa muncitoare. O grevă generală poate crea condiţiile ca aşa ceva să se întîmple, dar dacă nu se întîmplă totuşi transferul, din varii motive, greva generală duce la înfrîngeri severe.
 Nu este nimic magic în greva generală, aşa cum par a-şi imagina anarho-sindicaliştii. În sine, ea nu rezolvă nimic. Dacă muncitorii nu iau puterea, capitaliştii pot aştepta pînă cînd ea se termină de la sine. Ei îşi pot permite să aştepte, căci au bani, dar muncitorii şi familiile lor, nu. Situaţia muncitorilor după o grevă eşuată este mai rea decît înainte, căci acţionarii se vor răzbuna. De aceea ni se pare un lucru iresponsabil să te joci cu lozinca grevei generale. Ea ar trebui folosită cu maximum de prudenţă, numai atunci cînd condiţiile s-au copt suficient pentru a permite problema transferului de putere. Altfel, trebuie folosită o altă lozincă; în condiţiile de azi cea mai potrivită ni se pare lozinca grevei generale de 24 de ore. Ar fi ceva în plus faaţă de ceea ce avem pînă acum. În cîteva ţări s-a reuşit o grevă generală de 15 minute, organizată de sindicate la presiunea maselor. În Grecia deja am văzut două greve generale de patru ore, prelungită la 24 de ore în unele sectoare de activitate. Deci există potenţial şi pentru mai mult militantism.
 Marxiştii din sindicate ar trebui să popularizeze lozinca la locul de muncă. Trebuie dusă o campanie de propagandă în favoarea grevei generale de 24 de  ore. S-ar putea proclama o zi a acţiunii în aşa fel încît greva să se desfăşoare concomitent în mai multe ţări. Lucrul este posibil şi ar reprezenta în mod sigur un pas înainte. Greva trebuie acompaniată şi de alte acţiuni de protest: marşuri ale păcii, adunări populare, demonstraţii de stradă.
 Să nu ne lăsăm antrenaţi în folosirea demagogică a lozincii. Să fim atenţi nu numai la ce se spune, ci şi la cine o spune şi de ce. Adesea se întîmplă ca birocraţii sindicali să propună vreo formă de acţiune “pan-europeană”, ceea ce sună foarte radical, dar este ineficace deoarece birocraţii în cauză nu fac nimic pentru a o pregăti. Sindicatele din Grecia au chemat la asemenea acţiuni. Înţelegem de aici două lucruri: mai întîi o enormă presiune de la membrii de rînd, unde este o mare indignare faţă de ce se întîmplă în Irak. Dar este şi o contradicţie. Liderii sindicali greci ar vrea să mobilizeze masele europene împotriva războiului, dar dau înapoi în probleme care interesează clasa muncitoare greacă, cum ar fi  pensii, şomaj, legislaţia muncii. De aceea campania lor antirăzboinică (repetăm, binevenită şi care arată potenţialul revoluţionar al clasei muncitoare din Grecia) este şi o acoperire pentru slăbiciunea lor în alte domenii. Ce ar trebui să facă este să combine cererile antirăzboinice cu cerinţe specifice ale muncitorilor greci. Am mai văzut asemenea lucruri şi în alte părţi. De exemplu sindicatele italiene (CGIL) au olungă tradiţie de a face greve generale de cîteva ore sau chiar minute. După o vreme, asta intră în obişnuinţă, nu are nici un efect asupra guvernului şi foloseşte numai ca o supapă, folosită atunci cînd se acumulează prea multă presiune. Sigur că dacă liderii sindicali propun o asemenea acţiune vom face tot ce depinde de noi ca ea să reuşească şi să-i dăm un caracter cît mai militant. Dacă birocraţii nu vor să  o organizeze, atunci organizarea grevei trebuie făcută de altcineva. În general, cam peste tot, birocraţii sindicali nu sunt în stare să organizeze nici o chermeză, darmite o asemenea acţiune responsabilă. Toţi muncitorii ştiu că succesul unei acţiuni este garaaantat numai de participarea activă a membrilor de rînd. Mişcarea trebuie organizată de jos în sus!
 Am propune ideea unor comitete de organizare care să cuprindă muncitori, tineret, femei şi imigranţi. Greva să nu fie pasivă, ci activă, adică  însoţită de demonstraţii de masă şi mitinguri la locul de muncă.
 Trebuie să politizăm mişcarea pacifistă şi să o lărgim în aşa fel încît să inludă şi alte cerinţe. Situaţia o impune Altfel, amenii vor spune: ce rost mai are să cerem pace? Doar războiul a început deja. Este o întrebare concretă şi cere un răspuns concret. Pacifiştii nu îl au. Dar există un răspuns foarte simplu: din moment ce guvernul de dreapta al lui Berlusconi nu ascultă vocea poporului, trebuie să scăpăm de Berlusconi. Guvernul este deja slăbit şi de aceea ar fi uşor de dat jos. Iată lozinci concrete: Jos guvernul! Vrem alegeri acum!
 Un asemenea program ar primi un răspuns entuziast din partea maselor. Dar CGIL nu leagă mişcarea pacifistă de schimbarea guvernului, aşa cum ar fi logic, condamnînd-o astfel la impotenţă. Cum ar putea actualele guverne belicoase să renunţe la războiul lor? Trebuie alte guverne! Este simplu!
 În loc să lanseze lozinci într-adevăr necesare, alte centrale sindicale – CRC - au lansat ideea unei greve generale europene, ceea ce am văzut că este greu de făcut. Să nu ne ascundem după deget. Este greu să organizezi o grevă generală într-o singură ţară, dar una europeană. Fiecare ţară are condiţiile ei specifice. Nu poţi pune în mişcare şi opri clasa muncitoare cum vrei, ca şi cum ai deschide şi ai închide un robinet. Aceasta nu este o concepţie revoluţionară, ci  una birocratică. Dacă nu le reuşeşte, birocraţii de la CRC vor spune: Aţi văzut? Noi am vrut să mobilizăm proletariatul european, dar el nu s-a lăsat. Ce să-i faci? Mai bine nu mai facem nimic!
 Repetăm: noi vom sprijini orice iniţiativă care face să progreseze mişcarea de masă. Dar trebuie să fim şi realişti: unele lucruri se pot face, altele nu. Unele lozinci sunt bune, altele sunt numai demagogice. Ar fi bine să se poată face o grevă generală europeană. Dar să nu ne facem iluzii despre bunavoinţă a birocraţiei sindicale. Am putea folosi faptul că o chemare la grevă europeană a fost lansată pentru a iniţia discuţii în sindicate asupra a ceea ce e de făcut? Răspunsul diferă de la ţară  la ţară. În cazul Italiei, cea mai realistă lozincă nu este cea pentru grevă generală, ci pentru o grevă generală italiană de 24 de ore îmbinată cu cererea de demisie a lui Berlusconi şi de alegeri anticipate.
 Să luptăm pentru a transforma organizaţiile muncitorilor!
 În cazul Spaniei şi al Australiei, programul ar fi asemănător: demisia guvernului războinic şi alegeri anticipate, lupta pentru aducerea la putere a unui guvern muncitoresc care să implementeze programe socialiste! Dar şi aici sunt aceleaşi probleme: birocraţia sindicală nu vrea să se implice. Peste tot e la fel. Cei care ar trebui să conducă clasa muncitoare o demobilizează.
 În Spania unde centrala socialistă UGT a chemat, spre cinstea ei, la o grevă generală, comisiile muncitoreşti (CCOO) au refuzat să colaboreze, acoperindu-se de ruşine. Aceşti birocraţi au degenerat pînă acolo încît preferă să dezbine mişcarea sindicală decît să  lupte cu şefii şi cu guvernul şefilor. Auziţi motiv: nu pot să sprijine apelul la grevă deoarece nu vor să îşi strice relaţiile excelente cu “angajatorii”. Vă puteţi imagina o trădare mai obscenă?
 Din fericire, membrii de rînd ai comisiilor muncitoreşti nu au acceptat capitularea şefilor. Multe federaţii s-au revoltat . Este posibil ca deja conducerea centralei să fi dat înapoi. Nu ajunge! A venit vremea ca muncitorii să facă ordine şi să-i dea afară pe acei “lideri” care nu reprezintă vederile lor. Prea mulţi sunt corupţi şi au relaţii trandafirii cu patronii şi guvernul. Să fie daţi afară şi înlocuiţi cu luptători adevăraţi pentru interesele clasei muncitoare.
 Cerem democratizarea sindicatelor! Alegeri sindicale şi revocarea conducerilor vechi! Nici un lider sindical să nu aibă un salariu mai mare decît al muncitorilor pe care îi reprezintă! Jos cu colaboraţioniştii de clasă! Pentru sindicate militante! Transformaţi sindicatele în detaşamente de luptă ale clasei muncitoare!
 La fel este şi în rîndul partidelor clasei muncitoare. Liderii partidelor comuniste nu mai vorbesc de comunism. Liderii partidelor socialiste nu mai vorbesc de socialism Au acceptat sistemul capitalist şi vor să trăiască în el. Dar aşa ceva nu se poate! În condiţiile crizei capitaliste, cînd aceste partide vor veni la putere se vor trezi cu alternativa brutală: ori reprezinţi interesele electoratului tău – şi atunci iei puterea economică din mîna bancherilor şi corporaţiilor ori te laşi cumpărat şi îi trădezi pe cei ce te-au ales. Nu este a treia variantă!
 Anglia nu face excepţie. Blair este un reprezentant tipic al tendinţei generale a partidelor refgormiste de a deveni administratori ai Captalului. Nu e ceva nou. Nou este că în condiţiile crizei de acum social democraţii nu îşi pot păstra nici măcar reformele pe care le-au făcut în trecut. În loc de reforme ei fac contrareforme. Criza capitalismului duce astfel la criza reformismului. Criza reformismului pregăteşte terenul pentru creşterea peste tot a luptei de clasă. Va fi o polarizare nemaivăzută a claselor. Mai devreme sau mai tîrziu ea se va reflecta în organizaţiile de masă ale muncitorilor – nu numai în sindicate, ci şi în partide. Vom vedea apariţia unor aripi de stînga, a reformiştilor de stînga şi a centriştilor (unii care oscilează între marxism şi reformism). Aripa marxistă trebuie să îşi ocupe locul cuvenit în opoziţia de stînga, locul cel mai consecvent şi radical. Numai aşa ne vom face auziţi de muncitori.
 În Anglia putem deja asista la începutul transformării sindicatelor. Unul după altul sindicatele au început să îi dea afară de la conducere pe vehii birocraţi şi să îi înlocuiască cu lideri de stînga. Mîine fenomenul se va repeta şi în Partidul Laburist. Zilele lui Blair sunt umărate. Opoziţia la conducerea lui va cîştiga din ce în ce mai multă forţă. Aripa de dreapta Blairistă va fi aruncată la gunoi. Atunci se va putea încerca o deplasare la stînga a laburiştilor, unde tendinţa marxistă îşi va găsi ceva de făcut.
 La fel se va întîmpla şi în alte locuri, mai repede sau mai tîrziu. Evenimentele se precipită. Războiul însuşi, în ciuda caracterului său barbar şi monstruos va duce la implicarea a milioane de oameni în mişcarea politică. Masele nu învaţă niciodată din manuale, ci numai din experienţă, şi în primul rînd din marile experienţe. Un război este întotdeauna un cataclism. Dar masele nu ajung de la sine la concluzii revoluţionare; ele caută linia de minimă rezistenţă. Ele sunt atrase de organizaţii mari, de firme deja cunoscute. De aceea ele încearcă să se exprime nu în formaţiuni nou create, ci în cele deja existente. Doar un orb nu vede asta.
 Să construim tendinţa marxistă internaţională!
 În 1938 Troţki a spus : criza omenirii înseamnă criza conducerii proletariatului. Astăzi vorbrlr lui se potrivesc mai bine ca niciodată. Troţki credea că după războiul al doilea mondial va urma un val revoluţionar care va mătura atît partidele social democrate cît şi pe cele staliniste. Nu va rămîne nici urmă de ele, credea el, şi atunci forţa decisivă pe glob o va avea Internaţionala a patra.
 Nu a fost aşa. Capitalismul a ieşit întărit din război, la fel şi stalinismul. Jumătate de secol forţele adevărat marxiste au rămas izolate. Dar acum este altceva: am intrat într-o nouă etapă istorică. Prăbuşirea stalinismului nu este sfîrşitul istoriei, ci preludiul unei drame mondiale: criza mondială a capitalismului. Asistăm la primul act al dramei.
 Tot Troţki spunea de burghezie c㠓se aruncă în prăpstie cu ochii închişi”. Se potriveşte! Prostia lui Bush şi a clicii sale nu e un accident. Burghezia a încetat de mult să mai joace vreun rol progresist. Nu mai sunt în stare să dezvolte forţele de producţie. Sistemul capitalist condamnă toată omenirea la subdezvoltare, şomaj, foame şi războaie. Ei blochează peste tot evoluţia speciei umane. Cum ar putea o asemenea clasă produce gînditori şi oameni de stat adevăraţi? Un om la marginea prăpastiei nu mai judec㠖 zicea Lenin.
 Bush şi gaşca lui sunt reprezentanţii unei clase sociale decadente şi a unei orînduiri muribunde. Nu înţeleg nimic şi fac greşeală după greşeală. Fără să vrea ei pregătesc terenul pentru revoluţie şi creează, precum ucenicul vrăjitor, forţele care îi vor anihila. Iată cum reacţionarii conspiră la distrugerea sistemului pe care încearcă să îl salveze. Sunt neajutoraţi.
 Se maturizează condiţiile obiective pentru răsturnarea revoluţionară a capitalismului şi pentru venirea la putere a clasei muncitoare. O singură victorie într-o ţară importantă va transforma complet situaţia mondială mai ceva decît a schimbat-o Revoluţia Rusă. Ce lipseşte acum este factorul subiectiv: partidul revoluţionar şi conducerea lui. De aceea prima sarcină a noastră este de a construi forţele revoluţionare la scară globală pe baza unui program marxist - leninist.
 Acest program este programul tendinţei internaţionale marxiste,ale cărui idei mari încercăm să le sciţăm în site-ul  "In Defence of Marxism" . Sarcina noastră este de a construi tendinţa marxistă în fiecare ţară. Numai cu ajutorul vostru putem reuşi. Nu e vreme de stat pe margini! Roata istoriei merge bine! Să unim forţele care luptă pentru viitorul socialist al omenirii!