Alan Woods
Războiul împotriva Irakului este elementul cel mai decisiv în ecuația
politicii mondiale actuale. El schimbă harta relațiilor internaționale
și modifică complet rețeaua de relații internaționale stabilită după 1945.
Influența lui se va simți în deceniile care vin.
Războiul purtat de imperialismul american și britanic nu este
accidental. Nu a fost un trăsnet din senin. A rezultat inexorabil din situația
politică. E o expresie concentrată a crizei capitalismului la scară mondială.
El confirmă vechea maximă a lui Clausewitz: războiul nu este decît continuarea
cu alte mijloace a politicii.
Pentru mulți războiul acesta este o nebunie colectivă inexplicabilă.
Ar fi produsul nebuniei lui Bush, al prostiei lui Blair etc. Sigur că este
și aici un pic de adevăr. Clica neoconservatoare de fundamentaliști religioși
de la Casa Albă reprezintă într-adevăr cea mai obtuză și mioapă conducere
pe care a avut-o SUA după război. Comportarea lor în cursul acestui război
aduce într-adevăr, uneori, a nebunie. Dar, vorba lui Shakespeare o fi
nebunie, dar este cu metodă.
Hegel spunea că necesitatea se exprimă prin întîmplare. Intelectele
limitate ale lui Bush și Rumsfeld szunt un accident istoric care poate
explica anumite lucruri din actualul război, dar nu esența lui. Curentele
fundamentale ale politicii mondiale sunt determinate de cauze economice
adînci care acționează asupra sistemului capitalist mondial și care ar
putea explica noile configurații diplomatice și militare.
După cum fizicienii nu pot spune nimic despre traiectoria unei
anumite molecule într-un gaz, dar pot spune ceva despre volumul total al
gazului, tot așa și noi nu putem prevedea exact ce se întîmplă cu individul
cutare în urma războiului, dar putem prevedea precis ce se va întîmpla
în mare cu societatea globală.
Războiul actual a depins de multe variabile. Dar în esență el
reflectă altceva: impasul global la acre a ajuns astăzi capitalismul. Cauza
fundamentală a acestui impas este pe de o parte proprietatea privată asupra
mijloacelor de producție și pe de alta faptul că statul național a ajuns
o frînă în calea dezvoltării forțelor de producție.
Fenomenul globalizării, deja prezis de Marx și Engels în Manifestul
Comunist, a fost o recunoaștere a faptului că dezvoltarea forțelor de producție
a ajuns în contradicție cu statul național. Toate țările au fost obligate
să intre în circuitul economic internațional și sunt subordonate
diviziunii internaționale a muncii și capriciilor comerțului mondial.
Sigur că intensificarea enormă a diviziunii internaționale a
muncii și expansiunea rapidă a comerțului au fot un stimulent puternic
în dezvoltarea capitalismului după 1945. Se poate spune că asta a salvat
capitalismul. O perioadă de timp capitalismul a depășit limitările inerente
statului național; în acea perioadă creșterea schimburiloe economice a
depășit cu mult creșterea economică mondială.
Totuși, dezvoltarea comerțului mondial nu înlătură contradicțiile
capitalismului. Pur și simplu, le reproduce la o scară mai mare. Mai devreme
sau mai tîrziu contradiciile vor izbucni sub forma unor crize majore. Factorii
care au favorizat creșterea economică vor favoriza exact contrariul. Se
va intra pe o spirală descendentă; la asta asistăm acum.
Criza economică nu a fost cauzată de război deși acesta o va
agrava, fără doar și poate. Economia mondialăă era deja în criză cu mult
înainte de a se fi tras primul cartuș. Convulsiile de la bursele mondiale
au anunțat instalarea crizei, la fel cum termometrul anunță instalarea
febrei. În ultimii doi ani acțiunile s-au depreciat cu 50% în medie, și
continuă să se deprecieze.
Franța, Germania și SUA
În urmă cu ceva vreme, noi am prezis că guvernele fancez și german
își vor schimba poziția în legătură cu războiul. Era o presupunere
rezonabilă, deoarece am mai asistat la așa ceva în trecut. Interesele burgheziei
franceze s-au mai ciocnit cu cele ale burgheziei americane, de exemplu
în Kosovo. Imperialiștii francezi sunt rivalii celor americani, în special
în Africa și Orientul Mijlociu și se tem (pe bună dreptate) că dacă imperialismul
american pune stăpînire pe petrolul din Golf, îl va exploata în propriul
interes. Acest fapt le dictează comportamentul, nu dragostea
de pace și de omenire. Totuși, în cazul Kosovo francezii au acceptat controlul
și comanda americană. Nu și de data aceasta. De ce?
Un motiv ar fi comportamentul mitocănesc și arogant al lui Bush
și Rumsfeld. Acești doi indivizi cred că totul se poate rezolva prin
forță. Este adevărat că superioritatea militară americană este covîrșitoare,
dar la fel de adevărat este că ea nu este suficientă pentru a rezolva toate
problemele. Dimpotrivă, folosirea fără inteligență a forței
creează mai multe probleme decît rezolvă. Este absolut remarcabil cum Bush
&Co au reușit în nici doi ani să distrugă aproape toate instituțiile
internașionale create după 1945; și cum au reușit să divizeze Uniunea Europeană.
Atacurile furioase și fără precedent asupra Franței de
peste Ocean l-au pus pe Chirac într-o situație imposibilă. Precum
un nesăbuit care și-a vopsit podeaua începînd de la ușă și a ajuns într-un
colț, și nu mai poate scăpa nemurdărit pe picioare, tot astfel Chirac nu
mai poate da înapoi fără a se face de rușine. Schroeder, în Germania,
s-a salvat deocamdată, opunîndu-se unui război care le aduce aminte germanilor
de războiul aerian al căror victime au fost.
Motivul real al conflictului SUA Franța este un conflict de
interese globale. Franța are serioase interese în Africa și Orientul Mijlociu
care se opun celor americane. Americanii și-au făcut o bază în Djibouti,
în cornul Africii , de unde controlează șapte state, inclusiv Somalia,
Sudanul și Yemenul. Francezii (a căror colonie a fost Djibouti) resimt
această obrăznicie ca o amenințare la adresa intereselor lor. Mai mult:
lupta pentru piețe, materii prime și sfere de influență este feroce. Ea
va duce, necesar, la adîncirea divergențelor UE SUA și la conflicte mult
mai mari, care vor amenința stabilitatea ordinii capitaliste mondiale.
În cinicul joc al politicii internaționale ONU acționează ca
o acoperire convenabilă pentru imperialism. Tony Blair are probleme acasă,
unde niciodată nu a fost prea popular. Deplasarea opiniei publice în favoarea
războiului este înșelătoare. Este rezultatul manipulării nerușinate
a opiniei publice pe tema să-i sprijinim pe băieții noștri, și nu va
dura. Pe măsura creșterii numărului de morți (mulți uciși în foc prietenesc
de piloți americani, fericiți să apese pe trăgaci) și a scenelor morților
civili irakieni, ea se va deplasa în direcția opusă.
Există de asemenea posibilitatea unei ciocniri de interese SUA
Anglia. Nunumai asupra modului de a duce războiul, ci, mai ales, asupra
Irakului de după război. După ce și-au folosit aliatul englez să facă
treburile murdare ale războiului, americanii îi vor azvîrli ca pe o otreapă
nefolositoare. Capitaliștii britanici nu vor priminici măcar anticipatele
contracte pentru reconstrucția a ceea ce au distrus armatele anglo-americane.
Cam totul s-a distribuit deja prietenilor lui Bush, acre au băgat bani
în pușculița republicanilor la alegeri și care acum stau cu mîna întinsă
la recompense.
Pentru a prosti opinia publică britanică precum că războiul a
fost pentru eliberarea poporului irakian , Tony Blai se face a insista
asupra viitorului rol al ONU în Irakul post război. Asta s-ar potrivi
și intereselor germanilor, care ar putea să-șipăstreze o parte din afacerile
din Irak. Numai că asta nu convine de loc imperialiștilor americani.
Deja se aud semne de reconciliere spășită. Pacifistul Joschka
Fischer declară că ar vrea ca regimul irakian să fie răsturnat cît
mai repede. Guvernul francez trimite semnale înfrigurate spre Londra
și Washington că este în favoarea unei victorii rapide a coaliției. Cu
cît mai repede, cu atît mai bine. Desigur, în numele umanitarismului. Ar
fi o explicație pentru relațiile mai prietenești între Londra, Paris și
Berlin în ultimele zile.
Din nefericire pentru ei, lui G.W. Bush junior nici că-i pasă.
El are alte probleme viitorul intereselor lui. Din moment ce rolul determinant
în uciderea irakienilor îl au trupele americane, el nu vede de ce ar face
concesii ONU (adică Franței, Germaniei și Rusiei). Poate să le transmită
o notă de plată pentru reconstrucția de după război. Adică să plătească
ONU iar profiturile să le încaseze companiile americane. În final, tîlharii
americani vor lua totul. Cam așa merg lucrurile; restul sunt vorbe goale.
Mersul războiului
Invadînd Irakul, imperialiștii americano englezi au făcut niște
calcule greșite. AU crezut că superioritatea lor militară covîrșitoare
va fi suficientă pentru a le asigura o victorie rapidă și fără pierderi.
Precum Iosua în fața Ierichonului: a suflat de trei ori din trîmbiță și
au căzut zidurile. După prima săptămînă de agresiune, s-a văzut că astea
au fost iluzii.
Nu e greu de explicat rezistența încăpățînată a irakienilor.
Ei duc un război de eliberare națională în fața unui agresor străin, care
vrea să le fure resursele. Chestiunea Saddam a devenit secundară.
În orice caz, Saddam a fost o scuză convenabilă agresorilor pentru a prezenta
distrugerea Irakului în ochii opiniei publice. Ceea ce contează este că
populația simte, instinctiv, că este vorba de un război de salvare a țării
în fața agresiunii imperialiste. Chia și șiiții din sud au luptat contra
invadatorilor.
Marxiștii nu sunt pacifiști. Nu credem că toate războaiele sunt
rele. Sunt și războaie justificate. Un popor care nu e pregătit să-și apere
libertatea cu arma în mînă nu merită să fie liber. Un sclav care nu e gata
să lupte împotriva sclaviei lui, își merită sclavia.
În războaiele sclavilor contra stăpînilor lor, noi suntem mereu
de partea sclavilor. În războiul unei națiuni slabe și exploatate
împotriva unui agresor imperialist e clar de partea cui suntem. În actualul
război noi suntem de partea poporului irakian și împotriva agresorilor
imperialiști.
Agresorii americani sunt foarte puternici, dar și obtuzi. Sunt
prea încrezători în sine. Își subestimează inamicul greșeala ce
poate fi fatală. Goliat l-a subapreciat pe David. Ei chiar au crezut că
marșul spre Bagdad va fi o promenadă de primavară. Prostiți de aroganța
puterii, au crezut (s-au făcut a crede?) informațiile date de opoziția
irakiană, care le spunea ceea ce ei voiau să audă.: întreaga populație
e contra lui Saddam, la primul semnal se vor ridica și își vor întîmpina
eliberatorii cu flori. Parcă nu a fost chiar așa. Acum sunt constrînși
să recunoască: războiul va fi mai sîngeros și mai costisitor decît se anticipase.
Iată un detaliu. Se anticipase că un mare număr de refugiați
vor fugi în Iordania, unde se aranjaseră corturi și tabere. Stupoare:
dimpotrivă, irakieni și alți arabi au intrat în Irak dinspre Iordania să
lupte contra invadatorilor. Unii din ei vor fi atentatori sinucigași.
În corul mass media occidentale a început o indignare ipocrită:
irakienii nu respectă convenția de la Geneva! Americanii și englezii se
pare că au dreptul să ucidă civili și să nimicească după dorința orașele.
Dar dacă un popor slab și sărac încearcă să se apere cu singurele mijloace
pe care le are la dispoziție propria viață asta este împotriva Convenției
de la Geneva! Dacă nu ar fi tragic, așa de tragic, ar fi comic.
Curajul cu care luptă irakienii împotriva celei mai mari puteri
imperialiste cunoscute de istorie se explică prin aceea că ei duc un război
drept, de apărare a țării în fața invadatorilor. E un factor de care imperialiștii
americani și lacheii lor de la Londra nu au ținut seama. Este suficient?
Morala în război este importantă, dar ... În fața poporului irakian se
află toate resursele economice, tehnologice, militare și de manipulare
ale celui mai puternic stat imperialist. Mai devreme sau mai tîrziu ultimul
factor își va spune cuvîntul. Este o chestiune de timp. Dar se pune problema:
cînd, și cu ce preț? Acești factori vor fi mai decisivi decît cine cîștigă.
Este inevitabilă o mare vărsare de sînge, și nu numai din partea irakienilor.
Cineva anticipa un război care va dura luni întregi și cu pierderi de mii
de oameni din partea coaliției.
Mișcările anti-război
Mai mult decît în cazul oricărui alt război din istorie, rezultatul
final al agresiunii de azi va fi determinat nu atît de bombe sau rachete,
ci de politică și de psihologia maselor, nu numai în Irak, ci și în Anglia
și SUA .
Mișcarea de masă împotriva războiului nu are precedent în istorie.
În trecut, la începerea unui război, clasa muncitoare era de obicei paralizată
de propaganda patriotică și mișcarea revoluționară se găsea izolată. Cînd
a izbucnit, în 1965, războiul din Vietnam, nu a fost nici o manifestație
împotrivă. Demonstrațiile de masă au început să apară după ani buni, pe
măsură ce cveneau în țară sacii de plastic cu cadavrele militarilor americani
uciși.
De data aceasta însă, am asistat la o mișcare fără precedent
a maselor din întreaga lume. Milioane de oameni care niciodată nu mai manifestaseră
au ieșit în stradă să-și strige protestul. Mișcarea i-a luat pe imperialiști
prin surpriză. Și nu s-a terminat.
Intensitatea mișcărilor de protest variază de la o țară la alta.
În SUA, unde întreaga mass-media a fost mobilizată spre a trezi în populație
febra războinică, majoritatea este de partea războiului, dar aceasta nu
va dura. În populație nu este vreun entuziasm războinic. Pe măsura creșterii
numărului de morți, americani și irakieni, starea de spirit a populației
se va schimba. În Vietnam, SUA a fost învinsă pe frontul de acasă. Spre
sfîrșitul lui, starea de spirit în rîndul militarilor americani era de
revoltă împotriva unui război absurd. Acasă, revolta împotriva războiului
se generalizase. Așa s-a sfîrșit războiul.
În Anglia, izbucnirea agresiunii din Irak a dus la o reducere
vremelnică a intensității mișcării anti-război. Guvernul și presa de comandă
a apelat la popor să-i sprijim pe băieții noștri. O parte din opinia
publică s-a lăsat influențată. Pe de altă parte, sectoare importante ale
mișcării pacifiste au fost demoralizate de eșecul demonstrațiilor de masă
de a preveni războiul și s-au retras în inactivitate. Totuși , au apărut
elemente noi, cum ar fi protestele elevilor de liceu. Starea de spirit
este antirăzboinică și sunt inevitabile noi răbufniri de protest.
În alte țări mișcarea de protest este și mai puternică. În Italia,
Spania, Grecia demonstrațiile de masă continuă, acompaniate uneori de greve
parțiale. În orientul mijlociu, aproape fiecare capitală a fost martora
unor demonstrații nemaivăzute contra războiului, unele încheiate prin ciocniri
violente cu poliția. Este pus astfel sub semnul întrebării viitorul regimurilor
pro-occidentale din Egipt, Iordania, Arabia Saudită și Maroc. În Asia au
fost proteste în majoritatea statelor, cu deosebire în Pakistan, unde dictatura
lui Pervez Musharraf (deja afectată de politica lui pro-americană) a fost
serios slăbită. În Turcia, unde 90% din populație urăște acest război,
guvernul a fost obligat să refuze americanilor permisiunea de a ataca Irakul
de pe teritoriu turcesc.
Aceasta este situația în prima fază a războiului. Dar faza cea
mai dură încă nu a început. Faza finală va duce în mod sigur la lupte grele
în Bagdad și alte orașe. Numărul morților va fi uriaș. Va dispare ultima
pretenție că scopul invaziei este eliberarea poporului irakian. Vor crește
sentimentele de furie și dezgust împotriva acestui război criminal și își
vor găsi o expresie militantă și în alte țări.
Impotența pacifismului și reformismului
Spectrul extrem de larg al participanților la manifestațiile
anti-război înseamnă că majoritatea lor sunt lipsiți de experiență politică,
neorganizați și confuzi. Dacă mai adăugăm și faptul că în multe țări clasa
muncitoare a trecut printr-o lungă perioadă de inactivitate și inerție,
devine clar că în primele etape ale mișcării anti-război controlul asupra
ei va fi preluat de elemente pacifiste din clasa de mijloc.
Adevărata problemă este lipsa de autoritate a ideilor marxiste
în rîndul tinerei generații. Deceniile de stalinism au subminat prestigiul
pe care îl avea adevăratul marxism ca rezultat al Revoluției din Octombrie.
Lunga perioadă de prosperitate și pace socială din Vest a dus la o îndulcire
a relațiilor dintre clase. Prevedem însă o nouă perioadă de ascuțire a
luptei de clasă, care va crește hotărîrea clasei muncitoare și a avangardei
sale.
În această perioadă mișcarea muncitorească a fost penetrată de
ideile mic burgheze, mai cu seamă în eșalonul superior sindical. Este explicabil.
Clasa muncitoare nu trăiește izolată, ci în preajma micii burghezii, ale
cărei concepții sunt foarte instabile. Intelectualii care au acceptat cu
mărinimie să conducă masele au introdus tot felul de idei străine în
mișcarea laburistă. Ei cred că reprezintă noul val de gîndire, în opoziție
cu vechii marxiști sclerozați. În realitate ei repetă ideile preistorice
ale lui Proudhon, Bakunin și ale adevăraților socialiști cărora Marx
și Engels le-au răspuns acum 150 de ani.
Aceste tendințe burgheze sunt la fel de eterogene ca și clasele
din care provin. În păturile ei de sus, mica burghezie este aproape de
burghezie și imperialism. Aceasta este tendința reprezentată de Blairism.
Dimpotrivă, în straturile ei de jos, mica burghezie este mai aproape de
clasa muncitoare și este impregnată de idei socialiste. Totuși, socialismul
lor este întotdeauna amestecat cu idei și prejudecăți burgheze. Ceea ce
le este caracteristic este lipsa lor de pericol pentru capitalism. Lipsiți
de orice înțelegere sau perspectivă clară, pacifiștii noștri strigă cu
voce tare să facem ceva pentru a opri războiul. Pare ceva eminamente
practic și imediat. În realitate este o lozincă lipsită de conținut. Cei
care ne cer nouă, militanților să facem ceva să oprim războiul nu au
habar nici de ceea ce este războiul, nici de felum în care funcționează
sistemul nostru democratic. Deși adoptă poziții radicale și chiar revoluționare
, mentalul acestor prieteni este impregnat cu prejudecăți reformiste și
cu o credință superstițioasă în democrația burgheză.
Pacifiștii și reformiștii mic burghezi își închipuie că guvernele
sunt alese pentru a îndeplini voința poporului și că ascultă de opinia
publică. În democrație, la urma urmelor, majoritatea decide! Ei trăiesc
într-o lume a visurilor. Au fost prostiți de pantomima democrației burgheze
formale pînă la afectarea creierului. Războiul însă le va spulbera iluziile
naive și va revela adevărul cel crud: democrația lor este dictatura băncilor
și a companiilor gigant, care iau decizii fără să le pese de interesele
majorității. În democrația noastră occidentală oricui i se permite să spună
(mai mult sau mai puțin) ce vrea (deși chiar și acest drept începe să
fie din ce în ce mai limitat, vezi SUA) atîta vreme cît bancherii și monopoliștii
iau deciziile. Mai puțin vizibil pe vreme de pace, acest fapt devine
de zece ori mai evident pe vreme de război.
Credința nemărturisită a pacifiștilor și a acțiunilor lor directe
este: dacă facem destul zgomot, ei ne vor băga în seamă și vor opri războiul.
Decît că ei nu pot fi influențați așa de ușor să acționeze împotriva
intereselor lor de clasă, mai cu seamă într-o problemă cum este războiul.
Amicii noștri nu pricep că războiul este o afacere serioasă și nu poate
fi oprit prin acțiune directă. Războiul nu este un joc de copii! Dacă
imperialiștii au început acest război criminal în ciuda milioanelor de
manifestani, cu greu vor mai da vreo atenție manifestațiilor la scară redusă
acum, după începerea lui. Trebuie să explicăm cu răbdare faptele celor
care au urechi să audă. Războiul imperialist a arătat realitatea societății
noastre: în spatele fațadei democrației burgheze formale se află dictatura
brutală a băncilor și marilor monopoluri, adevărații stăpîni ai societății.
Nu contează ce partid vine la putere, aceeași gașcă de super bogați ia
deciziile importante. Ei decid dacă milioane de oameni vor munci sau vor
șoma, dacă vor avea de mîncare sau vor flămînzi, dacă vor trăi sau vormuri.
Logica acțiunilor lor este goana după profit. Ei au la dispoziție toată
mașinăria statului : armata și poliția, poliția secretă (dă mai bine să
i se spună serviciile de securitate), birocrația parazitară care absoarbe
un procent din ce în ce mai mare din bogăția creată de clasa muncitoare,
tribunalele, închisorile, majoritatea politicienilor și mass-media prostituată.
Pentru acest grup de oameni, opinia majorității nu are importanță. Ei decid
ce se întîmplă.
Stîngiștii și ONU
Necazul cu reformiștii de stînga este că ei nu au o poziție independentă.
Lipsiți de o perspectivă clară marxistă, ei tind mereu să dea înapoi. Mulți
se opun cu sinceritate războiului dar nu au o alternativă la politica reformiștilor
de dreapta. Chiar cei mai buni dintre ei, cum ar fi Tony Benn cu siguranță
un om cinstit și curajos au iluzii legate de ONU.
Politica externă este o continuare a celei interne. Liderii laburiști
(inclusiv aripa de stînga) cred că se pot împăca interesele de clasă. Cred
în armonia dintre muncă și capital, că leul poate dormi frumos lîngă miel.
Ei susțin colaborarea de clasă (desigur, în numele interesului național).
Cum ar putea ei avea o poziție diferită în politica externă?
La fel cum reformiștii cred cu tărie în posibilitatea realizării
păcii sociale prin medierea între clase, care ar permite capitalismului
să existe în continuare, dar fără caracteristica sa oribilă exploatarea
tot astfel, ei cred că sistemul actual al imperialismului mondial poate
fi făcut acceptabil prin mediere internațională. Imperialiștii ar putea
fi convinși prin vorbe să fie de înțeles și să renunțe la jefuirea țărilor
mici de resursele lor, să-și reducă profiturile prin mecanisme inteligente,
de tip taxa Tobin, să-i hrănească pe cei flămînzi și să-i îmbrace pe
cei goi. Leul poate fi educat să mănînce verdețuri în loc de carne crudă.
Cine va face acest miracol? Ei bine, ONU iată bazele unui guvern mondial
democratic, care să pună bazele păcii și prosperității mondiale, dar fără
să se atingă de un fir de păr al imperialismului.
Înainte de începerea ostilităților, atenția pacifiștilor era
absorbită de drama de la Consiliul de Securitate Ei cred că ONU poate
garanta pacea mondială. Căci, atenție! Nu scrie oare în Cartă? Naivitatea
acestor prieteni ai ONU este minunată. Totuși mai rămîne de stabilit amănuntul:
în ce fel se vor transforma reprezentanții gangsterilor capitaliști în
campioni ai păcii și progresului. Dacă s-ar putea face așa ceva, atunci
ar transforma în joacă de copii transformarea plumbului în aur de către
alchimiști.
Vai! Toată zarva făcută în jurul Consiliului de Securitate nu
a dus la nimic. Nu a putut preveni războiul. A reușit însă să abată atenția
de la concentrarea implacabilă a trupelor în Golf. A demonstrat lumii inutilitatea
și ipocrizia Națiunilor (ne)Unite. Desigur, războiul nu s-a oprit și ONU
nu are nici măcar curajul să dea o rezoluție în care să îl condamne ca
ilegal. În schimb ei țin discursuri ipocrite despre ajutorul umanitar
după ce Anglo americanii au distrus infrastructura irakiană și au adus
țara înapoi în epoca de piatră. Și totuși, pacifiștii noștri continuă să
apeleze la ONU să oprească războiul.
Deoarece pacifiștii se bazau pe o ipoteză falsă (Guvernul nostru
democratic ne va asculta), ei au fost șocați și deprimați cînd numitul
guvern nu le-a dat nici o atenție. În consecință, mulți au căzut în pasivitate.
Impotența pacifismului s-a văzut după începerea războiului. În special
în Anglia, liberalii s-au îndepărtat de opozanții războiului și au reintrat
în linie. Și mulți stîngiști care manifeatau înainte de 20 martie au
devenit invizibili. Claire Short, care amenința cu demisia dacă Anglia
intră în război a decis că totuși, cariera ei de ministru este mai importantă.
De curînd altă pacifistă de stînga, Mo Mowlam a scris un articol
în care explica precum că da, ea a fost contra războiului, dar dacă tot
a început, ceea ce trebuie acum este să fie purtat cu vigoare în așa fel
încît să se termine cît mai repede. Acești domni și doamne sunt oameni
cu principii și moto-ul lor este OK, dacă nu vă plac principiile mele,
o să le schimb.
Exemplul de mai sus arată limitele mișcării pacifiste de stînga.
Care în ultimă instanță capitulează în fața dreptei. Totuși, stîngiștii
sub presiunea membrilor de rînd va trebui să fie contra războiului. Vor
atrage sprijinul muncitorimii și a tineretului. Noi le vom acorda un sprijin
critic. Vom fi de partea lor de fiecare dată cînd se opun dreptei, îi vom
critica implacabil cînd fac pas înapoi. Aceasta este cea mai bună metodă
de creare a unei opoziții de stînga, fertilizînd-o cu idei marxiste.
Confuzia anarhiștilor
Prin mica burghezie există un curent de stînga. Liberalismul
de stînga se numește anarhism Anarhiștii sunt cei care cer cu voce tare
să se facă ceva pentru a opri războiul. Și, cum guvernele nu ascultă
de vocea poporului, va trebui să recurgem la tactici care să îi oblige
pe ei să ne asculte. Tacticile acestea sunt diverse, de la a vomita în
public (ca să ne arătăm dezgustul) pînă la a da foc mașinilor Ford (o mare
lovitură dată imperialismului american) . Și, cum ingenuitatea umană nu
are limitemai sunt o mie de alte asemenea forme de acțiune directă.
În partea stîngă a micii burghezii vedem o diversitate halucinantă
de idei și tendințe, de la aiurelile pseudo-intelectuale ale școlii lui
Toni Negri la radicalismul confuz al grupurilor de tip Attac și al altora
ejusdem farinae care reușesc să combine în mod creator elemente de anarhism
și reformism confuz. În țările subdezvoltate avem influența otrăvitoare
a așa numitelor ONG uri , care în esență sunt agenturi ale imperialismului
create în scopul de a mitui foștii oameni de stînga și a abate mișcarea
de masă a muncitorilor în proiecte sigure reformiste, care să nu prezinte
nici o primejdie pentru capitalism.
Firește că toate aceste tendințe sunt ostile marxismului. Ele
nu joacă nici un rol progresist, nu fac decît să încurce lucrurile. Ura
lor față de marxism nu este întîmplătoare. Un tip confuz întotdeauna urăște
pe unul cu mintea limpede. Dar situația actuală necesită idei clare și
formulări precise. Confuziile și oscilațiile, chiar acompaniate de bune
intenții și de acțiune directă nu ajută la crearea unui program. Aceia
care introduc confuzia în mișcarea muncitorească joacă în mod obiectiv
un rol reacționar, împiedică muncitorimea și tineretul să tragă concluziile
necesare și să adopte o poziție consecvent revoluționară.
Ei nu înțeleg că singurul mod de a scăpa de război este prin
răsturnarea capitalismului. Aceasta este o reflectare a întregii lor concepții
generale, anti-revoluționară și reacționară. În spatele cererii de soluții
imediate este ideea că putem face ceva fără a aboli sistemul capitalist.
Este o idee dragă celui mai laș reformism. De aceea toți acești domni fug
de problema statului ca dracul de tămîie. O suptură revoluționară de capitalism
nu intră în viziunea lor. Pentru ei natura de clasă a societății și a războiului
este o carte nedeschisă. Marxiștii se opun implacabil acesti război criminal
imperialist. Ar opoziția noastră este dictată de considerente revoluționare.
Este rezultatul necesar al perspectivei de clasă adoptată de noi și se
bazează pe axioma: cauza cauzelor războaielor de azi este capitalismul.
De aceea lupta împotriva războiului este golittă de sens dacă nu se asociază
cu lupta împotriva capitalismului.
Lozincile și tacticile noastre sunt determinate la urma urmelor
de scopurile noastre generale. Să nu uităm niciodată conținutul de clasă
al războiului, fără de care nu se poate organiza o luptă coerentă împotriva
lui. Să nu ne lăsăm amețiți de preiunile pacifiștilor și anarhiștilor mic
burghezi care predomină în mișcarea pentru pace. Ideea lor că războiul
este un fel de nebunie inexplicabilă, care ar putea fi prevenită prin tactici
de stradă nu servește la progresul mișcării anti război. Dimpotrivă, are
un efect negativ, dînd mass-mediei aservite prilejul de a-i prezenta pe
pacifiști ca pe o adunătură de demenți, asociali și vandali. Tacticile
acestea nu sunt o manifestare a puterii, ci a slăbiciunii. Nu reprezintă
un pas înainte față de manifestațiile pentru pace dinainte de 20 martie,
ci un pas înapoi.
Împotriva terorismului individual
Chiar și mai rău ar fi dacă ar apare acte de terorism individual.
Este, din păcate, o posibilitate care trebuie luată în seamă. Scenele zilnice
de violență și teroare din Irak, masacrarea nevinovaților de tîlharii imperialiști
produce furie și indignare (de înțeles) în sectoare din ce în ce mai largi
ale tineretului în multe țări. Indignarea (justificată) poate ușor duce
la acte necugetate. Incendierea în Italia a automobilelor aparținînd unor
turiști americani este un avertisment.
Să fie foarte clar: terorismil nu poate face decît rău mișcării
anti-război. Nu numai că nu îkl va opri, ci, dimpotrivă, va furniza celor
de la putere scuze convenabile pentru a lichida prin forță această mișcare
și de a restrînge și mai mult drepturile democratice. Acțiunea a
început deja în SUA și va fi folosită în viitor împotriva mișcării muncitorești.
Datoria noastră este de a sprijini orice protest împotriva capitalismului
imperialist. Deci vom sprijini protestele de masă, dar nu și pe aceia cu
creiere înfierbîntate care vor să se substituie maselor. NU ne interesează
acțiuni simbolice sau huliganisme. Vrem să implicăm masele în acțiune
și vom reuși numai dacă masele se implică într-adevăr. Suntem contra acțiunilor
care ne înstrăinează de mase. Locul comicăriilor este la circ, nu în protestele
anti război, care sunt o treabă serioasă și trebuie tratată serios.
Existența unei stări de spirit de extremă stîngă, anarhistă sau
chiar teroristă în rîndurile tineretului este cauzată de acei lideri laburiști
care au capitulat în fața imperialismului și au discreditat astfel mișcarea
muncitorească. Mai este și cauzată de acei stîngiști care au eșuat în a
da o perspectivă clară mișcării anti-război și nu pot oferi tinerilor o
perspectivă cu adevărat socialistă. După cum a observat chiar Lenin, stîngismul
este prețul pe care trebuie să îl plătească mișcarea muncitorească pentru
oportunism.
Să fim flexibili în chestiuni de tactică. Este natural ca, în
absența unui adevărat partid de masă revoluționar și marxist mulți tineri
să încline înspre anarhism și ultrastîngism. Nu trebuie să ne rupem de
ei, ci să avem contacte cu ei, să participăm în mișcarea lor și să încercăm
să le ridicăm nivelul de înțelegere a adevăratei naturi a războiului și
asupra metodei eficiente de a lupta contra lui. De abia după aceea vom
putea săseparăm elementele sănătoase de aventurierii și măscăricii mic-burghezi.
Dar regula nr 1 este să ne implicăm! Pe scurt, vom sprijini orice acțiune
de masă care duce mișcarea înainte și nu vom sprijini acțiunile care
dezorientează și dezbină mișcarea. Vom sprijini acțiunile tinerilor care
blochează drumurile, porturile sau gările ca protest împotriva războiului.
Vom explica activiștilor că asemenea acțiuni nu au cum să împiedice războiul,
dar pot juca un rol în mobilizarea tineretului împotriva războiului și
în educarea lor în ce privește adevărata natură represivă a statului capitalist.
Un exemplu demn de urmat este campania de blocare a porturilor
("Ship-spotters") organizată de Marxiștii belgieni de la ziarul
Vonk. Ei au încercat să mobilizeze tineretul în problema transportului
de material militar spre Golf prin Belgia, mai ales în Anvers. O problemă
centrală ridicată de ei a fost că sindicatele trebuie să boicoteze materialul
militar care pleacă în Golf. Acțiunea a avut succes: docherii de la Anvers
au hotărît să nu descarce sau să încarce nici un vas american care duce
arme în Golf. Iată o acțiune concretă care poate avea efect.
Noi chemăm la boicotarea tuturor transporturilor de material
militar spre Golf. Nu trebuie să permitem folosirea porturilor, trenurilor
și camioanelor pentru a transporta material militar acolo. Treaba asta
e de competența sindicatelor docherilor, a muncitorilor de la căile ferate
și a șoferilor de camion. Sunt semne că în Anglia, Austria, Italis, Belgia
muncitorii sunt dispuși să facă acest lucru. Ce trebuie acum este o coordonare
a acțiunii sindicatelor.
Așa vom evita creșterea tendințelor primejdioase în rîndul tineretului.
Dacă vor vedea că pot face ceva util, vor înțelege inutilitatea actelor
de bravadă de tip individual. Așa ne vom opune și pericolului de terorism
individual, care nu poate duce decît la distrugerea mișcării noastre. Pericolul
există, deoarece fără îndoială că mișcarea anti-război este infltrată de
polițiile secrete în scop provocator. Agenții secreți se vor afla întotdeauna
în prejma provocatorilor și idioților ultrastîngiști care se vor lăsa manipulați
în a se bate cu poliția. Scopul este clar: să dăm poliției pretextul pentru
a sparge capete și a ne doftorici cu gaze lacrimogene, să ne aresteze și
să discrediteze mișcarea. Acțiunile teroriste, ne arată istoria, sunt de
cele mai multe ori provocate de agenții secreți infiltrați. Ele nu pot
avea decît un rol reacționar și contraproductiv.
Marxiștii ruși au dus mereu o luptă implacabilă împotriva adepților
terorismului individual pe care îi numeau, în mod corect liberali cu bombe.
Caracteristica de bază a acestor elemente mic burgheze este lipsa de încredere
în mase. Este comună și la teroriștii care operează în secret, și la parlamentarii
liberali care se consideră oameni din popor și care nu cer de la popor
decît să îi voteze o dată la 4-5 ani. Dimpotrivă, marxiștii se bazează
pe mișcarea proletariatului. Și emanciparea muncitorilor este sarcina a
însăși muncitorilor. Nu avem nevoie de salvatori și eroi, nici liberaliși
nici teroriști.
Ce vrem
Scopul nostru este să încurajăm acțiunile de masă antiimperialiste
și să facem tot posibilul spre a îndrepta mișcarea pacifistă în direcție
anticapitalistă. Practic, asta înseamnă să o legăm de mișcarea muncitorească,
în special de mișcarea sindicală, dar și de partidele muncitorești. Cea
mai eficace soluție este îmbinarea demonstrațiilor cu greve politice împotriva
războiului. Așa capitaliștii vor fi loviți unde îi doare!
Politica și lozincile noastre sunt determinate în primul rînd
de atitudinea noastră față de război. Este un război imperialist monstruos
împotriva unei țări slabe și sărace din Orientul Mijlociu. Scopul lui este
de a accede la petrolul din zonă și de a demonstra puterea imperialiștilor
americani. Distrugerea Irakului este numai primul pas în campania de dominare
a întreg Orientului Mijlociu și a vastelor sale resurse petroliere. În
esență, este un război pentru dominarea mondială.
Este clar că orice muncitor conștient și orice om cinstit sau
progresist trebuie să participe activ la lupta împotriva imperialismului
american cea mai contrarevoluționară forță actuală de pe glob. Trebuie
să ne opunem războiului din Irak cu toată forța. Dar să încercăm și să
îl folosim ca pe un mijloc de a ridica niveșlul conștiinței de clasă al
proletariatului.
Sprijinim lupta dreaptă a poporului irakian în războiul lor de
eliberare națională. Cerem retragere imediată a forțelor invadatoare. Poporul
irakian să își hotărască singur soarta!
Cum putem ajuta poporul irakian? Unii ultrastîngiști, care au
citit vreo două pagini din Lenin din care nu au înțeles nimic, vor avansa
lozinci radicale care la o cercetare atentă se dovedesc fără conținut.
Un asemenea grup dorea un front militar unit cu talibanii. Erau așa de
fericiți de găselnița lor precum copilașii cu o pereche nouă de pantofi.
Un front unit, în sensul lui Lenin este un front unit de acțiune. Dar,
i-am întreba pe parizanii acelui front unit: în ce anume constă frontul
acela? Cîte arme au trimis talibanilor? La cîte bătălii au participat?
Cîți simpatizanți de ai lor s-au oferit voluntari în Afganistan? Nici unul.
Este logic să fie așa, căci lozinca nu avea nici o acoperire în realitate.
Cuvîntul militar a fost adăugat numai fiindcă suna mai bine.
Frazeologia aceasta nu are nimic comun cu politica și metodele
lui Lenin și Troțki. Modul corect de a ajuta poporul irakian nu este de
a ne juca cu cuvintele, ci de a duce o politică consistentă care să fie
recepționată de muncitorii din SUA și Anglia și să îi facă să se opună
războiului pînă la retragerea trupelor de acolo. Pentru asta trebuie o
mișcare de masă de o așa intensitate încît imperialiștii americani și englezi
precum și lacheii lor spanioli, italieni și australieni să fie obligați
să își scimbe planurile.
Democrație înseamnă socialism
Clasa muncitoare trebuie să lupte împotriva războiului, dar sub
propriul steag, cu propriul program, cu propriile politici și lozinci.
Putem și chiar trebuie să o facem, să intrăm în acțiune alătzri de păturile
cele mai militante ale micii burghezii dar prima condiție este: să nu amestecăm
steagurile și programele. Mergem separat și lovim împreună!
Sub nici o formă nu trebuie să ne abandonăm programul socialist
pe ideea să nu speriem clasa de mijloc. Oricine este speriat de ideea că
războiul, imperialismul și marile monopoluri sunt așa de intim legate oricum
nu ne e de nici un folos și va dezerta din mișcarea antirăzboi cînd lucrurile
devin puțin mai serioase dacă nu cumva a și făcut-o între timp. Asemenea
prieteni nu sunt aaliați de nădejde. Dacă chiar trebuie să colaborăm cu
ei, să nu uităm că trebuie să fim cu un ochi la inamic și cu celălalt la
aliatul nostru care ne poate abandona în orice moment.
Ce ne trebuie nouă este un program provizoriu de cerințe care
au șanse să intre în urechile clasei muncitoare din țările imperialiste.
Frazeologia ultrastîngistă nu ajunge. Va trebui să ținem seama de nivelul
real de conștiință al proletariatului și să nu ne facem prea mari
iluzii. Vom începe prin a apăra toate cuceririle sociale, economice și
politice al clasei muncitoare căci cineva care nu e capabil să apere ce
a cîștigat deja nu va putea niciodată conduce muncitorimea la preluarea
puterii.
Marxiștilor nu le indiferentă democrația și vor lupta cu ghiarele
și cu dinții să apere dreptuzrile democratice care sunt acum atacate de
imperialiști. Cei care strigă azi cu voce tare despre democrație vor fi
primii care vor da legi antidemocratice care să restrîngă drepturile cetățenești
pe vremea stării de urgență! Muncitorii trebuie să se ridice împotriva
oricărei tentative de limitare a drepturilor democratice. Pentru dreptul
la grevă și la asociere! Pentru libertatea de gîndire și de exprimare!
Nu- vînătorii de vrăjitoare împotriva ziariștilor curajoși care înfruntă
cenzura militară și relatează atrocitățile acestui război criminal!
În același timp, marxiștii din țările agresoare trebuie să încerce
să cîștige simpatiile soldaților și ale familiilor lor. Pînă la urmă natura
criminală a acestui război le va fi clară și lor. Deja trei soldați britanici
au refuzat să lupte și au fost trimișiu acasă pentru a fi deferiți curții
marțiale. Vor mai fi asemenea cazuri. Reacționarii ne vor acuza că nu
îi sprijinim pe băieți. Le răspundem: cel mai bun mod de aa-i sprijini
este să îi aducem acasă.
Războiul și criza economică mondială au implicații serioase pentru
muncitorii din toate țările. Capitaliștii vor încerca să folosească războiul
drept pretext pentru a lovi în standardul de viață al muncitorilor și claselor
de mijloc. Poziția noastră va fi clară! Nu clasa muncitoare este responsabilă
pentru acest război. Să plătească bogații!
Pe cînd politicienii se lamentează că nu mai sunt bani pentru
spitale, școli și programe sociale, ei sunt ocupați să își umple buzunarele
pe seama populației. Pentru capitaliști, vremurile de război sunt excelente
pentru a se îmbogăți. Trusturile de armament realizează profituri fabuloase
și sunt plătite din banii publici , care ar trebui să aibă alte destinații.
Cerem confiscarea profiturilor întreprinderilor de armament și
naționalizarea industriei de armament. Să punem capăt jefuirii țării de
o mînă de paraziți bogați! Și nu este vorba numai de fabricanții de arme.
Chiar înainte de începerea războiului s-a anunțat că o companie americană
de construcții a primit deja 800 milioane de dolari credit pentru contracte
de reconstrucție în Irak! Unii fac profit din distrugerea orașelor irakiene
iar ceilalți fac profit din reconstrucția lor! Iată de ce mor mii de irakieni
și sute de americani și englezi. Și dacă tot am ajuns aici, să naționalizăm
și băncile și marile corporații a căror sete de profit a dus la acest război.
Ei vorbesc de patriotism și de interesul național în același timp în
care închid fabricile și aruncă zeci de mii de angajați în stradă. Ceea
ce ne trebuie este un plan socialist de producție, bazat pe naționaalizarea
băncilor și a marilor monopoluri sub controlul și conducerea angajaților.
Lozinca grevei generale
Am explicat deja atitudinea noastră față de această lozincă.
Greva generală este ceva foarte important. Trebuie înțeles că sunt mai
multe feluri de grevă generală. O grevă pe timp nelimitat pune problema
puterii. Este o provocare aruncată elitei de la putere. Problema este pusă
pe șleau: cine e șeful, voi sau eu?
De aceea greva generală reprezintă un lucru foarte serios în
lupta de clasă. De obicei se sfîrșește cu victorii legendare sau cu înfrîngeri
demoralizatoare pe lungi perioade. Deși este un act revoluționar, greva
generală în sinr nu poate rezolva problema puterii. Pentru a o rezolva
ar trebui efectuat transferul puterii spre clasa muncitoare. O grevă generală
poate crea condițiile ca așa ceva să se întîmple, dar dacă nu se întîmplă
totuși transferul, din varii motive, greva generală duce la înfrîngeri
severe.
Nu este nimic magic în greva generală, așa cum par a-și imagina
anarho-sindicaliștii. În sine, ea nu rezolvă nimic. Dacă muncitorii nu
iau puterea, capitaliștii pot aștepta pînă cînd ea se termină de la sine.
Ei își pot permite să aștepte, căci au bani, dar muncitorii și familiile
lor, nu. Situația muncitorilor după o grevă eșuată este mai rea decît înainte,
căci acționarii se vor răzbuna. De aceea ni se pare un lucru iresponsabil
să te joci cu lozinca grevei generale. Ea ar trebui folosită cu maximum
de prudență, numai atunci cînd condițiile s-au copt suficient pentru a
permite problema transferului de putere. Altfel, trebuie folosită o altă
lozincă; în condițiile de azi cea mai potrivită ni se pare lozinca grevei
generale de 24 de ore. Ar fi ceva în plus faață de ceea ce avem pînă acum.
În cîteva țări s-a reușit o grevă generală de 15 minute, organizată de
sindicate la presiunea maselor. În Grecia deja am văzut două greve generale
de patru ore, prelungită la 24 de ore în unele sectoare de activitate.
Deci există potențial și pentru mai mult militantism.
Marxiștii din sindicate ar trebui să popularizeze lozinca la
locul de muncă. Trebuie dusă o campanie de propagandă în favoarea grevei
generale de 24 de ore. S-ar putea proclama o zi a acțiunii în așa
fel încît greva să se desfășoare concomitent în mai multe țări. Lucrul
este posibil și ar reprezenta în mod sigur un pas înainte. Greva trebuie
acompaniată și de alte acțiuni de protest: marșuri ale păcii, adunări populare,
demonstrații de stradă.
Să nu ne lăsăm antrenați în folosirea demagogică a lozincii.
Să fim atenți nu numai la ce se spune, ci și la cine o spune și de ce.
Adesea se întîmplă ca birocrații sindicali să propună vreo formă de acțiune
pan-europeană, ceea ce sună foarte radical, dar este ineficace deoarece
birocrații în cauză nu fac nimic pentru a o pregăti. Sindicatele din Grecia
au chemat la asemenea acțiuni. Înțelegem de aici două lucruri: mai întîi
o enormă presiune de la membrii de rînd, unde este o mare indignare față
de ce se întîmplă în Irak. Dar este și o contradicție. Liderii sindicali
greci ar vrea să mobilizeze masele europene împotriva războiului, dar dau
înapoi în probleme care interesează clasa muncitoare greacă, cum ar fi
pensii, șomaj, legislația muncii. De aceea campania lor antirăzboinică
(repetăm, binevenită și care arată potențialul revoluționar al clasei muncitoare
din Grecia) este și o acoperire pentru slăbiciunea lor în alte domenii.
Ce ar trebui să facă este să combine cererile antirăzboinice cu cerințe
specifice ale muncitorilor greci. Am mai văzut asemenea lucruri și în alte
părți. De exemplu sindicatele italiene (CGIL) au olungă tradiție de a face
greve generale de cîteva ore sau chiar minute. După o vreme, asta intră
în obișnuință, nu are nici un efect asupra guvernului și folosește numai
ca o supapă, folosită atunci cînd se acumulează prea multă presiune. Sigur
că dacă liderii sindicali propun o asemenea acțiune vom face tot ce depinde
de noi ca ea să reușească și să-i dăm un caracter cît mai militant. Dacă
birocrații nu vor să o organizeze, atunci organizarea grevei trebuie
făcută de altcineva. În general, cam peste tot, birocrații sindicali nu
sunt în stare să organizeze nici o chermeză, darmite o asemenea acțiune
responsabilă. Toți muncitorii știu că succesul unei acțiuni este garaaantat
numai de participarea activă a membrilor de rînd. Mișcarea trebuie organizată
de jos în sus!
Am propune ideea unor comitete de organizare care să cuprindă
muncitori, tineret, femei și imigranți. Greva să nu fie pasivă, ci activă,
adică însoțită de demonstrații de masă și mitinguri la locul de muncă.
Trebuie să politizăm mișcarea pacifistă și să o lărgim în așa
fel încît să inludă și alte cerințe. Situația o impune Altfel, amenii vor
spune: ce rost mai are să cerem pace? Doar războiul a început deja. Este
o întrebare concretă și cere un răspuns concret. Pacifiștii nu îl au. Dar
există un răspuns foarte simplu: din moment ce guvernul de dreapta al lui
Berlusconi nu ascultă vocea poporului, trebuie să scăpăm de Berlusconi.
Guvernul este deja slăbit și de aceea ar fi ușor de dat jos. Iată lozinci
concrete: Jos guvernul! Vrem alegeri acum!
Un asemenea program ar primi un răspuns entuziast din partea
maselor. Dar CGIL nu leagă mișcarea pacifistă de schimbarea guvernului,
așa cum ar fi logic, condamnînd-o astfel la impotență. Cum ar putea actualele
guverne belicoase să renunțe la războiul lor? Trebuie alte guverne! Este
simplu!
În loc să lanseze lozinci într-adevăr necesare, alte centrale
sindicale CRC - au lansat ideea unei greve generale europene, ceea ce
am văzut că este greu de făcut. Să nu ne ascundem după deget. Este greu
să organizezi o grevă generală într-o singură țară, dar una europeană.
Fiecare țară are condițiile ei specifice. Nu poți pune în mișcare și opri
clasa muncitoare cum vrei, ca și cum ai deschide și ai închide un robinet.
Aceasta nu este o concepție revoluționară, ci una birocratică. Dacă
nu le reușește, birocrații de la CRC vor spune: Ați văzut? Noi am vrut
să mobilizăm proletariatul european, dar el nu s-a lăsat. Ce să-i faci?
Mai bine nu mai facem nimic!
Repetăm: noi vom sprijini orice inițiativă care face să progreseze
mișcarea
de masă. Dar trebuie să fim și realiști: unele lucruri se pot face, altele
nu. Unele lozinci sunt bune, altele sunt numai demagogice. Ar fi bine să
se poată face o grevă generală europeană. Dar să nu ne facem iluzii despre
bunavoință a birocrației sindicale. Am putea folosi faptul că o chemare
la grevă europeană a fost lansată pentru a iniția discuții în sindicate
asupra a ceea ce e de făcut? Răspunsul diferă de la țară la țară.
În cazul Italiei, cea mai realistă lozincă nu este cea pentru grevă generală,
ci pentru o grevă generală italiană de 24 de ore îmbinată cu cererea de
demisie a lui Berlusconi și de alegeri anticipate.
Să luptăm pentru a transforma organizațiile muncitorilor!
În cazul Spaniei și al Australiei, programul ar fi asemănător:
demisia guvernului războinic și alegeri anticipate, lupta pentru aducerea
la putere a unui guvern muncitoresc care să implementeze programe socialiste!
Dar și aici sunt aceleași probleme: birocrația sindicală nu vrea să se
implice. Peste tot e la fel. Cei care ar trebui să conducă clasa muncitoare
o demobilizează.
În Spania unde centrala socialistă UGT a chemat, spre cinstea
ei, la o grevă generală, comisiile muncitorești (CCOO) au refuzat să colaboreze,
acoperindu-se de rușine. Acești birocrați au degenerat pînă acolo încît
preferă să dezbine mișcarea sindicală decît să lupte cu șefii și
cu guvernul șefilor. Auziți motiv: nu pot să sprijine apelul la grevă deoarece
nu vor să își strice relațiile excelente cu angajatorii. Vă puteți imagina
o trădare mai obscenă?
Din fericire, membrii de rînd ai comisiilor muncitorești nu au
acceptat capitularea șefilor. Multe federații s-au revoltat . Este posibil
ca deja conducerea centralei să fi dat înapoi. Nu ajunge! A venit vremea
ca muncitorii să facă ordine și să-i dea afară pe acei lideri care nu
reprezintă vederile lor. Prea mulți sunt corupți și au relații trandafirii
cu patronii și guvernul. Să fie dați afară și înlocuiți cu luptători adevărați
pentru interesele clasei muncitoare.
Cerem democratizarea sindicatelor! Alegeri sindicale și revocarea
conducerilor vechi! Nici un lider sindical să nu aibă un salariu mai mare
decît al muncitorilor pe care îi reprezintă! Jos cu colaboraționiștii de
clasă! Pentru sindicate militante! Transformați sindicatele în detașamente
de luptă ale clasei muncitoare!
La fel este și în rîndul partidelor clasei muncitoare. Liderii
partidelor comuniste nu mai vorbesc de comunism. Liderii partidelor socialiste
nu mai vorbesc de socialism Au acceptat sistemul capitalist și vor să trăiască
în el. Dar așa ceva nu se poate! În condițiile crizei capitaliste, cînd
aceste partide vor veni la putere se vor trezi cu alternativa brutală:
ori reprezinți interesele electoratului tău și atunci iei puterea economică
din mîna bancherilor și corporațiilor ori te lași cumpărat și îi trădezi
pe cei ce te-au ales. Nu este a treia variantă!
Anglia nu face excepție. Blair este un reprezentant tipic al
tendinței generale a partidelor refgormiste de a deveni administratori
ai Captalului. Nu e ceva nou. Nou este că în condițiile crizei de acum
social democrații nu își pot păstra nici măcar reformele pe care le-au
făcut în trecut. În loc de reforme ei fac contrareforme. Criza capitalismului
duce astfel la criza reformismului. Criza reformismului pregătește terenul
pentru creșterea peste tot a luptei de clasă. Va fi o polarizare nemaivăzută
a claselor. Mai devreme sau mai tîrziu ea se va reflecta în organizațiile
de masă ale muncitorilor nu numai în sindicate, ci și în partide. Vom
vedea apariția unor aripi de stînga, a reformiștilor de stînga și a centriștilor
(unii care oscilează între marxism și reformism). Aripa marxistă trebuie
să își ocupe locul cuvenit în opoziția de stînga, locul cel mai consecvent
și radical. Numai așa ne vom face auziți de muncitori.
În Anglia putem deja asista la începutul transformării sindicatelor.
Unul după altul sindicatele au început să îi dea afară de la conducere
pe vehii birocrați și să îi înlocuiască cu lideri de stînga. Mîine fenomenul
se va repeta și în Partidul Laburist. Zilele lui Blair sunt umărate. Opoziția
la conducerea lui va cîștiga din ce în ce mai multă forță. Aripa de dreapta
Blairistă va fi aruncată la gunoi. Atunci se va putea încerca o deplasare
la stînga a laburiștilor, unde tendința marxistă își va găsi ceva de făcut.
La fel se va întîmpla și în alte locuri, mai repede sau mai tîrziu.
Evenimentele se precipită. Războiul însuși, în ciuda caracterului său barbar
și monstruos va duce la implicarea a milioane de oameni în mișcarea politică.
Masele nu învață niciodată din manuale, ci numai din experiență, și în
primul rînd din marile experiențe. Un război este întotdeauna un cataclism.
Dar masele nu ajung de la sine la concluzii revoluționare; ele caută linia
de minimă rezistență. Ele sunt atrase de organizații mari, de firme deja
cunoscute. De aceea ele încearcă să se exprime nu în formațiuni nou create,
ci în cele deja existente. Doar un orb nu vede asta.
Să construim tendința marxistă internațională!
În 1938 Troțki a spus : criza omenirii înseamnă criza conducerii
proletariatului. Astăzi vorbrlr lui se potrivesc mai bine ca niciodată.
Troțki credea că după războiul al doilea mondial va urma un val revoluționar
care va mătura atît partidele social democrate cît și pe cele staliniste.
Nu va rămîne nici urmă de ele, credea el, și atunci forța decisivă pe glob
o va avea Internaționala a patra.
Nu a fost așa. Capitalismul a ieșit întărit din război, la fel
și stalinismul. Jumătate de secol forțele adevărat marxiste au rămas izolate.
Dar acum este altceva: am intrat într-o nouă etapă istorică. Prăbușirea
stalinismului nu este sfîrșitul istoriei, ci preludiul unei drame mondiale:
criza mondială a capitalismului. Asistăm la primul act al dramei.
Tot Troțki spunea de burghezie că se aruncă în prăpstie cu ochii
închiși. Se potrivește! Prostia lui Bush și a clicii sale nu e un accident.
Burghezia a încetat de mult să mai joace vreun rol progresist. Nu mai sunt
în stare să dezvolte forțele de producție. Sistemul capitalist condamnă
toată omenirea la subdezvoltare, șomaj, foame și războaie. Ei blochează
peste tot evoluția speciei umane. Cum ar putea o asemenea clasă produce
gînditori și oameni de stat adevărați? Un om la marginea prăpastiei nu
mai judecă zicea Lenin.
Bush și gașca lui sunt reprezentanții unei clase sociale decadente
și a unei orînduiri muribunde. Nu înțeleg nimic și fac greșeală după greșeală.
Fără să vrea ei pregătesc terenul pentru revoluție și creează, precum ucenicul
vrăjitor, forțele care îi vor anihila. Iată cum reacționarii conspiră la
distrugerea sistemului pe care încearcă să îl salveze. Sunt neajutorați.
Se maturizează condițiile obiective pentru răsturnarea revoluționară
a capitalismului și pentru venirea la putere a clasei muncitoare. O singură
victorie într-o țară importantă va transforma complet situația mondială
mai ceva decît a schimbat-o Revoluția Rusă. Ce lipsește acum este factorul
subiectiv: partidul revoluționar și conducerea lui. De aceea prima sarcină
a noastră este de a construi forțele revoluționare la scară globală pe
baza unui program marxist - leninist.
Acest program este programul tendinței internaționale marxiste,ale
cărui idei mari încercăm să le scițăm în site-ul "In Defence of Marxism"
. Sarcina noastră este de a construi tendința marxistă în fiecare țară.
Numai cu ajutorul vostru putem reuși. Nu e vreme de stat pe margini! Roata
istoriei merge bine! Să unim forțele care luptă pentru viitorul socialist
al omenirii!