Alan Woods
Bagdadul sîngerează în flăcări. Bătălia sîngeroasă a intrat în faza
finală. Rezultatul final era sigur,
singura întrebare era costul înfrîngerii irakienilor în sînge, timp
și bani. La fel cum în metalurgie poți testa rezistența oțelului numai
supunîndu-l șa presiune, tot astfel rezistența irakienilor în fața asaltului
americano-englez putea fi aproximată numai în bătălie.
Situația este clară. Americanii s-au alarmat de rezistența neașteptată
a irakienilor din sud, care a provocat o criză de proporții în guvern,
cu atacuri împotriva lui Rumsfeld care le subestimase grosolan capacitatea
de rezistență. Au adus întăriri. De teama creșterii numărului pierderilor
aliate au hotărît să nu mai țină seama de victimele civile, să bombardeze
și să distrugă tot cele sta în cale. Puterea teribilă de foc a fost concentrată
asupra unor irakieni lipsiți de apărare, ale căror forțe armate nu aveau
cu ce să răspundă. Iată un exemplu: în cursul trecerii dinspre nord a Tigrului
s-au raportat 50 militari irakieni uciși și 2 americani răniți. Comandanții
irakieni au trimis autobuze și camioane pline cu luptători peste Tigru
să atace trupele americane care păzeau o intersecție. Trupele au fost observate
și nimicite imediat de americani cu avioane și artilerie. Irakienii au
încercat să contraatace, dar au fost nimiciți de un inamic care deținea
o superioritate covîrșitoare.
Lupta a fost de la început inegală. Împotriva avioanelor și rachetelor
curajul singur nu ajunge. Pe măsură ce americanii se apropiau de Bagdad
încă mai erau zone unde se rezista, deși mass-media controlată de ei nega
acest fapt. Un general american ar fi zis de militarii irakieni că sunt
lași. Adevărații lași sunt aceia care duc războaie fără să vadă inamicul,
aruncă bombe de la o înălțime sigură, ascunși în spatele unei superiorități
militare și tehnologice colosale - acei eroi care se războiec numai
cu cei slabi, care se simt tari în fața unui Irak slăbit de un embargou
nemilos și deja dezarmat, dar cărora le este teamă de Coreea de Nord. Acești
eroi au fost terorizați de rezistența neașteptată din Sud și nu au avut
curaj să intre în Bagdad decît după cel-au pulverizat din aer fără să țină
seama de civili. Chiar și așa , tot nu au curajul să spună ce pierderi
au avut. Ceva amănunte mai transpiră, totuși. Un distrugător de tancuri
A-10 a fost doborît de o rachetă sol-aer irakiană. Un avion de vînătoare
a fost doborît lîngă Tikrit. E ceva.
Ziarul The Independent din 9 aprilie 2003 scrie Indiferent
ce pretind americanii, este clar că irakienii au rezistat și că încă mai
sunt lupte.
Minciuni imperialiste
Forțele americane au avansat stradă cu stradă, întîlnind , izolat,
rezistență. Dar grupurile mici de irakieni cu automate și lansatoare de
grenade erau nimic față de tancurile și bombardierele americane, care și-au
făcut cale fără absolut nici o grijă față de civilii necombatanți sau proprietatea
lor. Opinia publică a putut vedea toate miciunile despre umanitarism,
bombe inteligente și evităm civilii, culme a cinismului și ipocriziei.
Printre țintele militare ale americanilor au fost uzina electrică și de
apă, care asigurau unui oraș de 5 milioane de locuitori un minimum de existență
semicivilizată. Spitalele din Bagdad au trebuit să facă față anui val de
răniți fără apă și electricitate! Rudele răniților aduceau apă în sticle
de apă minerală! Deja doctorii nu mai numărau morții. Și lipseau și dezinfectantele
mirosul de la rnile deschise era oribil. Iată primele cadouri făcute
de eliberatori irakienilor.
Dacă cineva vrea să se mintă singur, că americanii nu bombardează
deliberat ținte civile, o poate face. Conform unei estimări provizorii,
25% din clădirile Bagdadului au fost afectate de bombardamente. Au bombadat
de exemplu și clădirea de unde emitea Al Jazeera. Acest canal de televiziune
trebuia distrus deoarece a arătat lumii fața hidoasă a războiului de agresiune
împotriva Irakului. Pentru americani, era o țintă militară! Ba au mai ucis
și un jurnalist care lucra pentru CNN. Un jurnalist corect, Robert Fisk,
a atras atenția că sediul Al Jazeera nu a fost lovit întîmplător de tancurile
americane, care continuau să tragă în clădire după ce aceasta era deja
distrusă.Peste o oră unul din tancurile de la podul Jumhuriya a mai tras
un obuz în dărîmături. În pivniță se ascundeau astă noapte 18 civili, din
care 15 femei, fără speranța unei salvări imediate (The Independent, April
9). A mai fost bombardat biroul televiziunii de la Abu Dhabi iar un tanc
s-a ocupat de hotelul Palestina, unde erau îngrămădiți jurnaliștii. Generalul
Vincent Brown a negat că a fost cu intenție. Dar apoi a spus: Din parterul
hotelui s-a tras în forțele coaliției. Dar atunci de ce atras tancul în
etajele superioare? Poate că nu a fost cu intenție, dar atunci cum stăm
cu acuratețea tirului american? Ce implicații are această lipsă de acuratețe
asupra civililor? Generalul a răspuns că poate a greșit el și că asupra
tancului s-a tras de la etaj. Totuși, toți martorii din hotel au insistat
că nimeni din hotel nu a tras. La care generalul a schimbat vorba.
Cruzimea rece a imperialiștilor a fost arătată din nou de Robert Fisk
care a arătat că un convoi al Crucii Roșii a vrut să iasă din Bagdad, dar
americanii nu i-au permis. La un moment dat lucrătorii de la Crucea Roșie
au vrut să ia cu ei un reporter spaniol grav rănit i se amputase piciorul
lovit de o schijă a unui obuz de tanc dar a murit peste cîteva ore. Comandantul
diviziei blindate a emis un comunicat de unde reieșea că reporterii de
la Reuters au tras asupra tancului, o minciună așa de neverosimilă încît
a stîrnit protestele jurnaliștilor. Continuă Fisk : Putem crede că a
fost un accident? Nu cumva cuvîntul corect despre aceste ucideri prima
din avion, a doua din tanc este crimă? . Sigur că au mai fost și alte
ucideri de reporteri. Terry Lloyd de la ITV a fost împușcat de americani
în sudul Irakului într-o mașină, confundată de ei cu un vehicul irakian.
Michael Kelly de la Washington Post s-a înecat într-un canal. Doi jurnaliști
au murit în Afganistan. Alți doi un spaniol și un german au fost uciși
într-o bază americană din Bagdad, împreună cu doi militari americani, atunci
cînd o rachetă irakiană a explodat în mijlocul grupului în care se aflau.
Continuă Fisk: Și ce să spunem ce civilii irakieni uciși și răniți
cu sutele, care , spre deosebire de jurnaliști, nu pot părăsi războiul
și zbura acasă. Faptele de ieri vorbesc singure. Din nefericire pentru
americani, ei au făcut ca aceste incidente să semene mai mult cu o crimă.
Pentru noi este clar. Măcelarii Bagdadului nu vor martori ai
crimelor. După cum zice generalul B.E. Trainor Nu e nimic sacrosanct într-un
hotel plin de ziariști! (April 9, 2003, MSNBC).
Zice Bush: Forțele noastre armate duc războiul cu mare curaj și mare
omenie. Sunt mîndru de forțele noastre. . Sunt mîndru de forțele britanice
(vorbind în Irlanda de Nord, 9 aprilie). Totuși, unii dintre militarii
săi zic un pic altfel. Iată-l pe căpitanul Chris Watcher, pilot pe B-1
Nu ne pasă ce fel de țintă este. Executăm ordinele care ni se dau. Ni
se dă ținta, o distrugem.. Are dreptate. Asta face armata americană, asta
a învățat să facă: să ucidă! Și nu numai cea americană. Militarii nu sunt
antrenați să ajute bătrînele să treacă strada. Au apărut și primii soldați
dezgustați de crima pe acre trebuiau să o facă. Iată-l pe Stephen Eagle
Funk, 20 ani, demisiont deja din armată : La fiecare instrucție trebuia
să zbierăm: Ucide! Ucide! Aveai probleme dacă nu făceai așa.
Este posibil un război de guerilă?
Armata irakiană a primit o lovitură din care nu se mai poate reface.
A dispărut ca forță de luptă. Dacă se va mai putea opune vreo rezistență,
ea va fi numai în grupuri mici. Ambuscade și atacuri sinucigașe. Armata
americană are deja ceva experiență de acest tip din Somalia și Liban. E
operspectivă care, firește, nu le place. Nu degeaba avertizează generalii
că războiul nu s-a sfîrșit. Evident că regimul irakian a crezut că va putea
opune o rezistență de tip guerilă urbană. La fel de evident este că americanii
și englezii au luat în serios această posibilitate. NU se știe nimic de
Saddam și ceilalți din conducere și americanii pot întîlni ceea ce ei numesc
zone de rezistență care ar putea să le provoace mai mulți morți decît
pînă acum. Nu putem să ne imaginăm ce a fost în mintea lui Saddam cînd
militarii americani au intrat fără rezistență în Baggdad. Marele asediu,
cu Garda republicană luptînd pînă la ultimul cartuș a fost numai propagandă.
E prea devreme de spus dacă regimul mai are vreo șansă de regrupare. Dar
este clar că războiul convențional s-a încheiat și s-a intrat în altă fază,
plină de neprevăzut și incertitudine. De acum problema decisivă este cea
a moralului. Pînă acum, gașca de lîngă Saddam a rezistat. În situația actuală
este foarte posiil însă ca unii să încerce să își scape pielea prin trădare.
Pe asta pariază CIA.
Americanii încearcă să scape de dușmanul lor cel urît prin crimă.
Asupra unui restaurant unde se credea că a mîncat Saddam s-au aruncat 4
bombe de penetrare. Nu a supraviețuit nimeni. Nu se știe dacă Saddam era
acolo, însă explozia a afectat clădirile din vecini, ucigînd cel puțin
14 civili, între care și un copil. Pînă azi (9 aprilie) se pare că regimul
nu a murit de tot, dacă are posibilitatea să emită pe unde radio. Televiziunea
nu a mai transmis buletinul de știri, dar la radio s-au auzit, după o pauză,
ceva cîntece de laudă la adresa lui Saddam. Probabil că elemente ale regimului
încă există. Nu s-a predat nimeni încă și gărzile reăublicane au dispărut
pur și simplu în mijlocul populației. Poate vor încerca vreo rezistență,
dar mai probabil este că demoralizarea lor este așa de mare încît nu mai
sunt în stare de nimic. Chiar în ultima variantă, ocupanții trebuie să
se aștepte la ani lungi de război de guerilă de mică intensitate, la atacuri
teroriste, asasinate și atentate sinucigașe.
Scriind acest material, aud reportaje despre pungi de rezistență
în Bagdadul de vest. Cel mai straniu pentru mine este cum s-a evaporat
garda republicană și armata. Este clar că nu mai există o comandă centrală.
Iată ce văd la televiziunea italiană Se mai aud schimburi de focuri. Pușcașii
marini au de a face cu băieți înarmați cu AKM-uri și coctailuri Molotov.
Ei răspund cu mitralierele de pe tancuri și cu tunurile, distrugînd metodic
casele ale căror geamuri sunt în mod ridicol lipite cu bandă adezivă .
Atitudinea populației
Este detaliul cel mai important. Imperialiștii vorbesc despre cîștigarea
sufletelor și creierelor populației. După ce le-au făcut civililor, acesta
este un vis. Brutalitatea asaltului, lipsa totală de interes pentru salvarea
victimelor nevinovate le-au cîștigat ura binemeritată nu numai din partea
irakienilor, ci și din partea tuturor arabilor precum și a lumii civilizate.
După cum avertiza văduva unui reporter de la Al Jazeera, Dima Ayoub: ura
naște ură.
Forțele de ocupație distrug totul în calea lor. Sistematic, cu metodă,
cu sînge rece și fără remușcări. Creează, adică, terenul propice anarhiei.
Ultimele rămășițe de viață semicivilizată sunt aruncate în aer. În suburbiile
Bagdadului au început deja scene de haos, anarhie și vandalism. La fel
se întîmplă și în Basra, unde trupele btitanice încearcă să controleze
situația. Curg rapoarte despre clădiri guvernamentale, magazine, ambasade
din Bagdad care sunt jefuite de civili care aleargă de colo colo cu mobilă,
televizoare, frigidere fiecare cît poate căra. Săracii și disperații
orașului folosesc colapsul regimului pentru a fura orice poate fi vîndut
și folosit ca o sursă provizorie de existență. (Articolul este scris înainte
de jefuirea spitalelor, a muzeelor și a bibliotecilor, NT). Printre ei
sunt obișnuiții lumpeni ai marilor orașe, pegra , elementele criminale,
cei care întotdeauna se bucură cînd se prăbușește ordinea publică și au
astfel prilejul să jefuiască.
În acest tablou însă, există și puțină inițiativă privată din partea
unor eliberatori americani. Iată un reportaj din MSNBC News, 7
aprilie, 2003: Soldații americani care au intrat în luxoasele palate demolate
de explozii au vandalizat toalete, au tras în tablourile de pe pereți și
s-au servit cu scrumiere, perne, obiecte aurite, vaze și alte suveniruri
.
Forțele de ocupație americano engleze au încercat să prezinte aceste
scene de entuziasm ca o dovadă că populația îi aștepta ca pe niște eliberatori
ce se află. Prostii, evident. Populația vrea cu siperare să se sfîrșească
o dat calvarul care a durat deja trei săptămîni. Le trebuie mîncare, apă
și electricitate. Cum trupele de ocupație sunt singurele care le pot furniza,
oamenii sunt nevoiți să apeleze la ei și dacă e cazul să zîmbească, să
facă frumos, ba chiar să agite steaguri americane pentru a putea fi fotografiați.
Dar cînd niște soldați americani, cam simpli, au vrut să pună steagul american
pe o clădire oficială, gloata a început să îi huiduie.
Propaganda conform căreia populația irakiană îi întîmpină pe
invadatori cu bunăvoință este o minciună sfruntată, utilă acasă. Dacă vrei
să vezi cum se comportă o populație într-adevăr eliberată, ajunge să te
uiți la vechile documentare din 1944-45 care arătau reacția populației
franceze și italiene la intrarea trupelor aliate în orașe. Străzile erau
pline de oameni entuziaști, dansau pe străzi, aruncau flori trupelor victorioase.
Vedeți așa ceva în Irak? E interesant ce vedem la televizor. Nu avem vedere
de ansamblu, filmată din elicopter, pentru a putea aprecia numărul entuziaștilor
care întîmpină trupele eliberatoare. Dacă ar fi existat scene ca acelea
din timpul eliberării Parisului, fredeți că nu le-ar fi filmat?
De aceea credem ce ne spune reportera italian de la Indymedia, citată
mai sus despre scena dărîmării statuii lui Saddam :Gata cu petrecerea.
Eliberatorii s-au suit înapoi în tancuri iar cei 150-200 tineri irakieni
care au servit drept figuranți pleacă acasă unde nu au apă sau electricitate,
cărînd pachete cu mîncare oferită de ofițerii aamericani de la aprovizionare.
Această femeie curajoasă nu s-a mulțumit cu simpla observare a evenimentelor
din piața cu statuia. A decis să facă o plimbare pe străzile Bagdadului
să vadă ce mai zice lumea. Și a găsit un tablou oarecum diferit de cel
prezentat de CNN : Vehiculele blindate erau dispuse în așa fel încît să
blocheze circulația, cu tunurile îndreptate spre sutele de civili care
nu participaseră la petrecere. Peste încă o stradă a fost martoră la un
schimb de focuri, unde militarii americani au deschis focul împotriva mulțimii,
vînînd bărbați și femei care fugeau înebuniți. A mai văzut tancurile vuind
pe străzi în viteză, distrugînd totul în calea lor: mașini, biciclete,
cărucioare.
În concluzie ceea ce vedem noi la televizor nu este decît acceptarea
cu inima îndoită a inevitabilului și o dorință din partea unei părți a
populației de a fi pe placul învingătorilor. Cîți sunt aceștia, vom vedea.
Oamenii trebuie să mănînce și să trăiască. Este o realitate. Desigur, societatea
irakiană este foarte complexă și contradictorie. Datorită naturii corupte
și represive a regimului Saddam, este logic de apreciat că mulți irakieni
salută deocamdată victoria aliaților. Primele reportaje arată că primele
manifestări de haos au apărut în cartierul Saddam City, cu populație majoritar
șiită și săracă. Șiiții au avut mult de suferit de pe urma regimului înlăturat.
Da, este clar că acești oameni nu au motive să îl iubească pe Saddam, dar
la fel de clar este că nici nu au motive să iubească trupele de ocupație
americane.
O armată victorioasă găsește întotdeauna colaboraționiști. Întotdeauna
se găsesc pameni care să treacă de partea celui care cîștigă. Mulți membri
din nomenclatură își vor schimba blana și vor deveni dizidenți, democrați,
proamericani, vor încerca să intre în grațiile noii puteri. Mulți din clasa
de mijloc și liber profesioniști vor spera că schimbarea de regim are să
le aducă ceva foloase. Mulți vor aștepta să vadă ce se mai întîmplă.
Cam în a doua săptămînă de război BBC-ul a arătat un reportaj
despre un ofițer din armata britanică intrînd în cabinetul unui doctor
dintr-un oraș de lîngă Basra. Doctorul era speriat. Ofițerul l-a anunțat
sec că a venit să îl elibereze. Apoi s-a suit pe un scaun și a dat jos
de pe perete portretul lui Saddam. Doctorul încerca să zîmbească fericit,
dar zîmbetul lui nervos îl făcea să pară și mai terorizat.
Poate că doctorul nu era un fan al lui Saddam. Dar sentimentele lui
la faptul că un soldat străin care îi intră în casă se suie pe scaun și
îi dă jos un tablou de pe perete trebuie să fi fost o combinație de teamă.
Furie, umilință și neputință. Aceste sentimente există în sufletele multor
irakieni.
Comentatorii serioși nu își fac iluzii despre semnificația entuziasmului
văzut la televizor. Ziarul Independent : Ce cred cu adevărat irakienii
de sosirea americanilor? Generalul Mattis s-o fi bucurat de mulțimile de
civili care îl aclamau, dar la fel au fost aclamați și Khmerii Roșii cînd
au intrat în Pnom Penh după ce Lon Nol a fugit. Oare îi mai aclamă și cînd
nu e cineva să îi urmărească?
Atitudinea multor irakieni se mai poate vedea și din următorul fragment,
tot din Independent Saddam nu e bun. Vrem libertate spune Casir Hassan,
un tînăr mecanic. Un bărbat matur, Shaqir Ayyad, învățător, completează
: Dacă americanii stau puțin, e bine. Dacă stau mult, e rău.
Dau roată hoitarii
Dar după ce marile corporații americane își vor băga mîinile în bogățiile
Irakului, nu se vor grăbi să plece. Atunci se vor coace condițiile pentru
un nou val antiimperialist. Cînd realitatea crudă a ocupației americane
va începe să apese populația, starea de spirit de mînie ascunsă se va schimba
în ostilitate fățișă. Americanii au mai experimentat această axiomă și
în Somalia și Liban. În Afganistan țara nu e încă pacificată. Continuă
acțiunile teroriste, ca o durere surdă de măsele, și nu se vede sfîrșitul.
Viitorul forțelor americane în Irak este și mai nesigur.
Forțele imperiale pe care le-am văzut intrînd în Bagdad se comportă
ca niște cuceritori arogaanți, nu ca eliberatori. Administrația Bush a
și făcut împărțirea prăzii. Contractele de reconstrucție a ceea ce americanii
au distrus se dăduseră deja cu luni în urmă firmelor americane. Cîmpurile
petroliere, pe care au avut grijă să le ia din prima zi, au fost împărțite
între marile companii petroliere americane, care le vor administra o vreme
în folosul poporului irakian, desigur. Irakienii le vor primi înapoi, firește,
după ce vor fi plătit nota de plată. Eliberarea nu e pe gratis, nu-i așa?
Dar asta va mai dura. Între timp petrolul irakian va fi exploatat de americani.
Hoitarii dau deja tîrcoale peste trupul sîngerînd al Irakului. Partea
leului o vor lua americanii. Nu se știe în ce măsură sunt dispuși să împartă
prada cu aliații britanici. Ca răsplată a credinței cu care și-a slujit
stăpînul, pudelul Blair va primi un bocanc în gură. Prietenia e prietenie,
dar afacerile sunt afaceri!
În spatele scenei se desfășoară o bătaie surdă pentru pradă între imperialiștii
americani și cei europeni. Francezii și germanii (dar și britanicii) nu
vor să fie dați la o parte din profiturile ce se întrezăresc din reconstrucția
Irakului. De aceea agită cu disperare steagul ONU care, insistă ei, trebuie
să joace un rol cheie în afacere. Pe șleau Vrem și noi ceva din pradă!
Îmbătați de puterea lor, impeialiștii americani nu pot răspunde decît
cu un zîmbet cinic: dragi prieteni, ONU va avea CEVA de făcut în Irakul
de după Saddam (adică puteți plăti nota de plată). Dar NOI ne-am jertfit
sîngele și viața pentru voi, așa că profitul este al nostru. Condițiile
sunt create pentru luptele viitoare între diferitele bande de gangsteri
imperialiști pentru împărțirea viitoare a lumii. Miliardele de locuitori
ai planetei vor suferi consecințele.
Vandalii secolului XXI
Cînd talibanii au distrus unele vechi statui budiste cu artileria,
lumea a fost șocată și dezgustată. O asemenea comportare a scos regimul
taliban din rîndul lumii civilizate s-a spus. Încă nu știm ce pierderi
au suferit monumentele inestimabile ale Irakului leagănul unora dintre
cele mai vechi civilizații. Nu știm cîte muzee au fost făcute praf și pulbere,
cîte vestigii milenare au dispărut. Nu știm cît din patrimoniul cultural
al omenirii a dispărut pentru totdeauna.
Dar iată ce știm: prin acțiunile sale imperialismul american s-a expus
ca fiind forța cea mai barbară și contrarevoluționară de pe glob. În spatele
pojghiței de civilizație și democrație se află o dictatură rapace a băncilor
și a marilor corporații al căror scop este să jefuiască întreaga lume.
În spatele propagandei despre pace și umanitarism se află un complex monstruos
militaro-industrial care se îmbogățește din avuția creată de societate,
avuția care ar trebui să fie baza unei dezvoltări armonioase a omenirii.
În loc să creeze fericire șiprosperitate această avuție este risipită pe
războaie, crime și distrugere. Acestor oameni nu le pasă de soarta celorlalți,
fie ei din propria țară sau din altele. Dece le-ar păsa lor de mii de ani
de istorie? Comparați cu Bush, Rumsfeld, Wolfowity, Powell și generalii
lor, talibanii au fost niște prunci nevinovați. Statul major american a
declarat că echipajele tancurilor vor folosi muniție cu uraniu sărăcit
cea despre care se crede că este responsabilă de explozia de cancer apărută
după 1991. Au mai folosit acum știm sigur bombe cu fragmentație împotriva
civililor, ceea ce se presupune a fi ilegal. Și acești domni, care torturează
prizonierii și îi țin în condiții subumane la Guantanamo au tupeul să acuze
pe irakieni că violează convenția de la Geneva dacă arată la televizor
cîțiva prizonieri! Ipocrizia și lipsa lor de rușine nu are margini.
Încă un lucru. Unde sunt faimoasele arme de sitrugere în masă ale lui
Saddam? Mașina de propagandă americană a făcut mare tărăboi că a găsit
măști de gaze și costume de protecție contra armelor chimice. Ele sunt
în dotarea tuturor armatelor din lume. Dacă nu vor reuși să găsească amintitele
arme interzise, se prăbușește toată justificare războiului. Deci trebuie
să să găsească măcar vreo cîteva obuze cu gaz. Dar cine îi va mai crede?
Lumea va crede că au fost aduse de CIA. Prea mult s-au încurcat în minciuni
acești domni ca să mai aibă vreo credibilitate. Toată afacerea expune războiul
în adevărul său crud: un act de agresiune imperialistă împotriva unei țări
slabe și sărace din Orientul Mijlociu.
Pofta imperialiștilor de piețe străine, materie primă și sfere de influență
este insațiabilă. Este o expresie a impasului la care a ajuns capitalismul
la scară mondială, impas care îi obligă pe imperialiști să se lupte pentru
piețe precum se luptă cîinii pentru un os. În actualul context mondial
războiul este inevitabil. La intervale regulate vor izbucni războaie. Să
te plîngi de asta și să verși lacrimi pentru pace este o pierdere de vreme.
Singura soluție este dezermarea clasei capitaliste, și asta nu se poate
face decît prin mijloace revoluționare. Mișcarea anti-război trebuie tzransformată
într-o mișcare împotriva imperialismului și a capitalismului, sau va fi
sortită eșecului.
În primul deceniu al secolului XXI roata istoriei a făcut o rotație
completă de 2000 de ani. Metodele imperialiștilor seamănă cu poliția de
război și jaf a imperiului roman, deît că este la scală mondială. Cum spunea
Tacitus Și cînd ei au creat o pustietate, o numesc Pace.