Alan Woods

Bagdadul sîngerează în flăcări. Bătălia sîngeroasă a intrat în faza finală. Rezultatul final era sigur,
singura întrebare era costul înfrîngerii irakienilor în sînge, timp şi bani. La fel cum în metalurgie poţi testa rezistenţa oţelului numai supunîndu-l şa presiune, tot astfel rezistenţa irakienilor în faţa asaltului americano-englez putea fi aproximată numai în bătălie.
Situaţia este clară. Americanii s-au alarmat de rezistenţa neaşteptată a irakienilor din sud, care a provocat o criză de proporţii în guvern, cu atacuri împotriva lui Rumsfeld care le subestimase grosolan capacitatea de rezistenţă. Au adus întăriri. De teama creşterii numărului pierderilor aliate au hotărît să nu mai ţină seama de victimele civile, să bombardeze şi să distrugă tot cele sta în cale. Puterea teribilă de foc a fost concentrată asupra unor irakieni lipsiţi de apărare, ale căror forţe armate nu aveau cu ce să răspundă. Iată un exemplu: în cursul trecerii dinspre nord a Tigrului s-au raportat 50 militari irakieni ucişi şi 2 americani răniţi. Comandanţii irakieni au trimis autobuze şi camioane pline cu luptători peste Tigru să atace trupele americane care păzeau o intersecţie. Trupele au fost observate şi nimicite imediat de americani cu avioane şi artilerie. Irakienii au încercat să contraatace, dar au fost nimiciţi de un inamic care deţinea o superioritate covîrşitoare.
Lupta a fost de la început inegală. Împotriva avioanelor şi rachetelor curajul singur nu ajunge. Pe măsură ce americanii se apropiau de Bagdad încă mai erau zone unde se rezista, deşi mass-media controlată de ei nega acest fapt. Un general american ar fi zis de militarii irakieni că sunt „laşi”. Adevăraţii laşi sunt aceia care duc războaie fără să vadă inamicul, aruncă bombe de la o înălţime sigură, ascunşi în spatele unei superiorităţi militare şi tehnologice colosale  - acei „eroi” care se războiec numai cu cei slabi, care se simt tari în faţa unui Irak slăbit de un embargou nemilos şi deja dezarmat, dar cărora le este teamă de Coreea de Nord. Aceşti „eroi” au fost terorizaţi de rezistenţa neaşteptată din Sud şi nu au avut curaj să intre în Bagdad decît după cel-au pulverizat din aer fără să ţină seama de civili. Chiar şi aşa , tot nu au curajul să spună ce pierderi au avut. Ceva amănunte mai transpiră, totuşi. Un distrugător de tancuri A-10 a fost doborît de o rachetă sol-aer irakiană. Un avion de vînătoare a fost doborît lîngă Tikrit. E ceva.
 Ziarul „The Independent” din 9 aprilie 2003 scrie „Indiferent ce pretind americanii, este clar că irakienii au rezistat şi că încă mai sunt lupte.”
 Minciuni imperialiste
 Forţele americane au avansat stradă cu stradă, întîlnind , izolat, rezistenţă. Dar grupurile mici de irakieni cu automate şi lansatoare de grenade erau nimic faţă de tancurile şi bombardierele americane, care şi-au făcut cale fără absolut nici o grijă faţă de civilii necombatanţi sau proprietatea lor. Opinia publică a putut vedea toate miciunile despre „umanitarism”, „bombe inteligente” şi „evităm civilii”, culme a cinismului şi ipocriziei. Printre ţintele militare ale americanilor au fost uzina electrică şi de apă, care asigurau unui oraş de 5 milioane de locuitori un minimum de existenţă semicivilizată. Spitalele din Bagdad au trebuit să facă faţă anui val de răniţi fără apă şi electricitate! Rudele răniţilor aduceau apă în sticle de apă minerală! Deja doctorii nu mai numărau morţii. Şi lipseau şi dezinfectantele – mirosul de la rnile deschise era oribil. Iată primele cadouri făcute de „eliberatori” irakienilor.
 Dacă cineva vrea să se mintă singur, că americanii nu bombardează deliberat ţinte civile, o poate face. Conform unei estimări provizorii, 25% din clădirile Bagdadului au fost afectate de bombardamente. Au bombadat de exemplu şi clădirea de unde emitea Al Jazeera. Acest canal de televiziune trebuia distrus deoarece a arătat lumii faţa hidoasă a războiului de agresiune împotriva Irakului. Pentru americani, era o ţintă militară! Ba au mai ucis şi un jurnalist care lucra pentru CNN. Un jurnalist corect, Robert Fisk, a atras atenţia că sediul Al Jazeera nu a fost lovit întîmplător de tancurile americane, care continuau să tragă în clădire după ce aceasta era deja distrusă.”Peste o oră unul din tancurile de la podul Jumhuriya a mai tras un obuz în dărîmături. În pivniţă se ascundeau astă noapte 18 civili, din care 15 femei, fără speranţa unei salvări imediate” (The Independent, April 9). A mai fost bombardat biroul televiziunii de la Abu Dhabi iar un tanc s-a ocupat de hotelul Palestina, unde erau îngrămădiţi jurnaliştii. Generalul Vincent Brown a negat că a fost cu intenţie. Dar apoi a spus: „Din parterul hotelui s-a tras în forţele coaliţiei”. Dar atunci de ce atras tancul în etajele superioare? Poate că nu a fost cu intenţie, dar atunci cum stăm cu acurateţea tirului american? Ce implicaţii are această lipsă de acurateţe asupra civililor? Generalul a răspuns că poate a greşit el şi că asupra tancului s-a tras de la etaj. Totuşi, toţi martorii din hotel au insistat că nimeni din hotel nu a tras. La care generalul a schimbat vorba.
Cruzimea rece a imperialiştilor a fost arătată din nou de Robert Fisk care a arătat că un convoi al Crucii Roşii a vrut să iasă din Bagdad, dar americanii nu i-au permis. „La un moment dat lucrătorii de la Crucea Roşie au vrut să ia cu ei un reporter spaniol grav rănit – i se amputase piciorul lovit de o schijă a unui obuz de tanc – dar a murit peste cîteva ore. Comandantul diviziei blindate a emis un comunicat de unde reieşea că reporterii de la Reuters au tras asupra tancului, o minciună aşa de neverosimilă încît a stîrnit protestele jurnaliştilor”. Continuă Fisk : „Putem crede că a fost un accident? Nu cumva cuvîntul corect despre aceste ucideri – prima din avion, a doua din tanc – este crimă? ”. Sigur că au mai fost şi alte ucideri de reporteri. Terry Lloyd de  la ITV a fost împuşcat de americani în sudul Irakului într-o maşină, confundată de ei cu un vehicul irakian. Michael Kelly de la Washington Post s-a înecat într-un canal. Doi jurnalişti au murit în Afganistan. Alţi doi – un spaniol şi un german – au fost ucişi într-o bază americană din Bagdad, împreună cu doi militari americani, atunci cînd o rachetă irakiană a explodat în mijlocul grupului în care se aflau. Continuă Fisk:  „Şi ce să spunem ce civilii irakieni ucişi şi răniţi cu sutele, care , spre deosebire de jurnalişti, nu pot părăsi războiul şi zbura acasă. Faptele de ieri vorbesc singure. Din nefericire pentru americani, ei au făcut ca aceste incidente să semene mai mult cu o crimă”.
 Pentru noi este clar. Măcelarii Bagdadului nu vor martori ai crimelor. După cum zice generalul B.E. Trainor „Nu e nimic sacrosanct într-un hotel plin de ziarişti”! (April 9, 2003, MSNBC).
Zice Bush: „Forţele noastre armate duc războiul cu mare curaj şi mare omenie. Sunt mîndru de forţele noastre. . Sunt mîndru de forţele britanice” (vorbind în Irlanda de Nord, 9 aprilie). Totuşi, unii dintre militarii săi zic un pic altfel. Iată-l pe căpitanul Chris Watcher, pilot pe B-1 „Nu ne pasă ce fel de ţintă este. Executăm ordinele care ni se dau. Ni se dă ţinta, o distrugem.”. Are dreptate. Asta face armata americană, asta a învăţat să facă: să ucidă! Şi nu numai cea americană. Militarii nu sunt antrenaţi să ajute bătrînele să treacă strada. Au apărut şi primii soldaţi dezgustaţi de crima pe acre trebuiau să o facă. Iată-l pe Stephen Eagle Funk, 20 ani, demisiont deja din armată : „La fiecare instrucţie trebuia să zbierăm: Ucide! Ucide! Aveai probleme dacă nu făceai aşa”.
Este posibil un război de guerilă?
Armata irakiană a primit o lovitură din care nu se mai poate reface. A dispărut ca forţă de luptă. Dacă se va mai putea opune vreo rezistenţă, ea va fi numai în grupuri mici. Ambuscade şi atacuri sinucigaşe. Armata americană are deja ceva experienţă de acest tip din Somalia şi Liban. E operspectivă care, fireşte, nu le place. Nu degeaba avertizează generalii că războiul nu s-a sfîrşit. Evident că regimul irakian a crezut că va putea opune o rezistenţă de tip „guerilă urbană”. La fel de evident este că americanii şi englezii au luat în serios această posibilitate. NU se ştie nimic de Saddam şi ceilalţi din conducere şi americanii pot întîlni ceea ce ei numesc „zone de rezistenţ㔠care ar putea să le provoace mai mulţi morţi decît pînă acum. Nu putem să ne imaginăm ce a fost în mintea lui Saddam cînd militarii americani au intrat fără rezistenţă în Baggdad. Marele asediu, cu Garda republicană luptînd pînă la ultimul cartuş a fost numai propagandă. E prea devreme de spus dacă regimul mai are vreo şansă de regrupare. Dar este clar că războiul convenţional s-a încheiat şi s-a intrat în altă fază, plină de neprevăzut şi incertitudine. De acum problema decisivă este cea a moralului. Pînă acum, gaşca de lîngă Saddam a rezistat. În situaţia actuală este foarte posiil însă ca unii să încerce să îşi scape pielea prin trădare. Pe asta pariază CIA.
 Americanii încearcă să scape de duşmanul lor cel urît prin crimă. Asupra unui restaurant unde se credea că a mîncat Saddam s-au aruncat 4 bombe de penetrare. Nu a supravieţuit nimeni. Nu se ştie dacă Saddam era acolo, însă explozia a afectat clădirile din vecini, ucigînd cel puţin 14 civili, între care şi un copil. Pînă azi (9 aprilie) se pare că regimul nu a murit de tot, dacă are posibilitatea să emită pe unde radio. Televiziunea nu a mai transmis buletinul de ştiri, dar la radio s-au auzit, după o pauză, ceva cîntece de laudă la adresa lui Saddam. Probabil că elemente ale regimului încă există. Nu s-a predat nimeni – înc㠖 şi gărzile reăublicane au dispărut pur şi simplu în mijlocul populaţiei. Poate vor încerca vreo rezistenţă, dar mai probabil este că demoralizarea lor este aşa de mare încît nu mai sunt în stare de nimic. Chiar în ultima variantă, ocupanţii trebuie să se aştepte la ani lungi de război de guerilă de mică intensitate, la atacuri teroriste, asasinate şi atentate sinucigaşe.
 Scriind acest material, aud reportaje despre pungi de rezistenţă în Bagdadul de vest. Cel mai straniu pentru mine este cum s-a evaporat garda republicană şi armata. Este clar că nu mai există o comandă centrală. Iată ce văd la televiziunea italian㠄Se mai aud schimburi de focuri. Puşcaşii marini au de a face cu băieţi înarmaţi cu AKM-uri şi coctailuri Molotov. Ei răspund cu mitralierele de pe tancuri şi cu tunurile, distrugînd metodic casele ale căror geamuri sunt în mod ridicol lipite cu bandă adeziv㠔.
Atitudinea populaţiei
Este detaliul cel mai important. Imperialiştii vorbesc despre cîştigarea sufletelor şi creierelor populaţiei. După ce le-au făcut civililor, acesta este un vis. Brutalitatea asaltului, lipsa totală de interes pentru salvarea victimelor nevinovate le-au cîştigat ura binemeritată nu numai din partea irakienilor, ci şi din partea tuturor arabilor precum şi a lumii civilizate. După cum avertiza văduva unui reporter de la Al Jazeera, Dima Ayoub: “ura naşte ură”.
Forţele de ocupaţie distrug totul în calea lor. Sistematic, cu metodă, cu sînge rece şi fără remuşcări. Creează, adică, terenul propice anarhiei. Ultimele rămăşiţe de viaţă semicivilizată sunt aruncate în aer. În suburbiile Bagdadului au început deja scene de haos, anarhie şi vandalism. La fel se întîmplă şi în Basra, unde trupele btitanice încearcă să controleze situaţia. Curg rapoarte despre clădiri guvernamentale, magazine, ambasade din Bagdad care sunt jefuite de civili care aleargă de colo colo cu mobilă, televizoare, frigidere – fiecare cît poate căra. Săracii şi disperaţii oraşului folosesc colapsul regimului pentru a fura orice poate fi vîndut şi folosit ca o sursă provizorie de existenţă. (Articolul este scris înainte de jefuirea spitalelor, a muzeelor şi a bibliotecilor, NT). Printre ei sunt obişnuiţii lumpeni ai marilor oraşe, pegra , elementele criminale,  cei care întotdeauna se bucură cînd se prăbuşeşte ordinea publică şi au astfel prilejul să jefuiască.
În acest tablou însă, există şi puţină iniţiativă privată din partea unor “eliberatori” americani. Iată un reportaj din MSNBC News,  7 aprilie, 2003: “Soldaţii americani care au intrat în luxoasele palate demolate de explozii au vandalizat toalete, au tras în tablourile de pe pereţi şi s-au servit cu scrumiere, perne, obiecte aurite, vaze şi alte suveniruri ”.
Forţele de ocupaţie americano – engleze au încercat să prezinte aceste scene de entuziasm ca o dovadă că populaţia îi aştepta ca pe nişte eliberatori ce se află. Prostii, evident. Populaţia vrea cu siperare să se sfîrşească o dat calvarul care a durat deja trei săptămîni. Le trebuie mîncare, apă şi electricitate. Cum trupele de ocupaţie sunt singurele care le pot furniza, oamenii sunt nevoiţi să apeleze la ei şi dacă e cazul să zîmbească, să facă frumos, ba chiar să agite steaguri americane pentru a putea fi fotografiaţi. Dar cînd nişte soldaţi americani, cam simpli, au vrut să pună steagul american pe o clădire oficială, gloata a început să îi huiduie.
Propaganda conform căreia populaţia irakiană îi întîmpină  pe invadatori cu bunăvoinţă este o minciună sfruntată, utilă acasă. Dacă vrei să vezi cum se comportă o populaţie într-adevăr eliberată, ajunge să te uiţi la vechile documentare din 1944-45 care arătau reacţia populaţiei franceze şi italiene la intrarea trupelor aliate în oraşe. Străzile erau pline de oameni entuziaşti, dansau pe străzi, aruncau flori trupelor victorioase. Vedeţi aşa ceva în Irak? E interesant ce vedem la televizor. Nu avem vedere de ansamblu, filmată din elicopter, pentru a putea aprecia numărul entuziaştilor care întîmpină trupele eliberatoare. Dacă ar fi existat scene ca acelea din timpul eliberării Parisului, fredeţi că nu le-ar fi filmat?
De aceea credem ce ne spune reportera italian de la Indymedia, citată mai sus despre scena dărîmării statuii lui Saddam :”Gata cu petrecerea. Eliberatorii s-au suit înapoi în tancuri iar cei 150-200 tineri irakieni care au servit drept figuranţi pleacă acasă unde nu au apă sau electricitate, cărînd pachete cu mîncare oferită de ofiţerii aamericani de la aprovizionare”.
Această femeie curajoasă nu s-a mulţumit cu simpla observare a evenimentelor din piaţa cu statuia. A decis să facă o plimbare pe străzile Bagdadului să vadă ce mai zice lumea. Şi a găsit un tablou oarecum diferit de cel prezentat de CNN : “Vehiculele blindate erau dispuse în aşa fel încît să blocheze circulaţia, cu tunurile îndreptate spre sutele de civili care nu participaseră la petrecere”. Peste încă o stradă a fost martoră la un schimb de focuri, unde militarii americani au deschis focul împotriva mulţimii, vînînd bărbaţi şi femei care fugeau înebuniţi. A mai văzut tancurile vuind pe străzi în viteză, distrugînd totul în calea lor: maşini, biciclete, cărucioare.
În concluzie ceea ce vedem noi la televizor nu este decît acceptarea cu inima îndoită a inevitabilului şi o dorinţă din partea unei părţi a populaţiei de a fi pe placul învingătorilor. Cîţi sunt aceştia, vom vedea. Oamenii trebuie să mănînce şi să trăiască. Este o realitate. Desigur, societatea irakiană este foarte complexă şi contradictorie. Datorită naturii corupte şi represive a regimului Saddam, este logic de apreciat că mulţi irakieni salută deocamdată victoria aliaţilor. Primele reportaje arată că primele manifestări de haos au apărut în cartierul Saddam City, cu populaţie majoritar şiită şi săracă. Şiiţii au avut mult de suferit de pe urma regimului înlăturat. Da, este clar că aceşti oameni nu au motive să îl iubească pe Saddam, dar la fel de clar este că nici nu au motive să iubească trupele de ocupaţie americane.
O armată victorioasă găseşte întotdeauna colaboraţionişti. Întotdeauna se găsesc pameni care să treacă de partea celui care cîştigă. Mulţi membri din nomenclatură îşi vor schimba blana şi vor deveni dizidenţi, democraţi, proamericani, vor încerca să intre în graţiile noii puteri. Mulţi din clasa de mijloc şi liber profesionişti vor spera că schimbarea de regim are să le aducă ceva foloase. Mulţi vor aştepta să vadă ce se mai întîmplă.
 Cam în a doua săptămînă de război BBC-ul a arătat un reportaj despre un ofiţer din armata britanică intrînd în cabinetul unui doctor dintr-un oraş de lîngă Basra. Doctorul era speriat. Ofiţerul l-a anunţat sec că a venit să îl elibereze. Apoi s-a suit pe un scaun şi a dat jos de pe perete portretul lui Saddam. Doctorul încerca să zîmbească fericit, dar zîmbetul lui nervos îl făcea să pară şi mai terorizat.
Poate că doctorul nu era un fan al lui Saddam. Dar sentimentele lui la faptul că un soldat străin care îi intră în casă se suie pe scaun şi îi dă jos un tablou de pe perete trebuie să fi fost o combinaţie de teamă. Furie, umilinţă şi neputinţă. Aceste sentimente există în sufletele multor irakieni.
Comentatorii serioşi nu îşi fac iluzii despre semnificaţia entuziasmului văzut la televizor. Ziarul “Independent” : “Ce cred cu adevărat irakienii de sosirea americanilor? Generalul Mattis s-o fi bucurat de mulţimile de civili care îl aclamau, dar la fel au fost aclamaţi şi Khmerii Roşii cînd au intrat în Pnom Penh după ce Lon Nol a fugit. Oare îi mai aclamă şi cînd nu e cineva să îi urmărească?”
Atitudinea multor irakieni se mai poate vedea şi din următorul fragment, tot din “Independent” “Saddam nu e bun. Vrem libertate – spune Casir Hassan, un tînăr mecanic. Un bărbat matur, Shaqir Ayyad, învăţător, completează : Dacă americanii stau puţin, e bine. Dacă stau mult, e rău.”
Dau roată hoitarii
Dar după ce marile corporaţii americane îşi vor băga mîinile în bogăţiile Irakului, nu se vor grăbi să plece. Atunci se vor coace condiţiile pentru un nou val antiimperialist. Cînd realitatea crudă a ocupaţiei americane va începe să apese populaţia, starea de spirit de mînie ascunsă se va schimba în ostilitate făţişă. Americanii au mai experimentat această axiomă şi în Somalia şi Liban. În Afganistan ţara nu e încă pacificată. Continuă acţiunile teroriste, ca o durere surdă de măsele, şi nu se vede sfîrşitul. Viitorul forţelor americane în Irak este şi mai nesigur.
 Forţele imperiale pe care le-am văzut intrînd în Bagdad se comportă ca nişte cuceritori arogaanţi, nu ca eliberatori. Administraţia Bush a şi făcut împărţirea prăzii. Contractele de reconstrucţie a ceea ce americanii au distrus se dăduseră deja cu luni în urmă firmelor americane. Cîmpurile petroliere, pe care au avut grijă să le ia din prima zi, au fost împărţite între marile companii petroliere americane, care le vor administra o vreme în folosul poporului irakian, desigur. Irakienii le vor primi înapoi, fireşte, după ce vor fi plătit nota de plată. Eliberarea nu e pe gratis, nu-i aşa? Dar asta va mai dura. Între timp petrolul irakian va fi exploatat de americani.
Hoitarii dau deja tîrcoale peste trupul sîngerînd al Irakului. Partea leului o vor lua americanii. Nu se ştie în ce măsură sunt dispuşi să împartă prada cu “aliaţii” britanici. Ca răsplată a credinţei cu care şi-a slujit stăpînul, pudelul Blair va primi un bocanc în gură. Prietenia e prietenie, dar afacerile sunt afaceri!
În spatele scenei se desfăşoară o bătaie surdă pentru pradă între imperialiştii americani şi cei europeni. Francezii şi germanii (dar şi britanicii) nu vor să fie daţi la o parte din profiturile ce se întrezăresc din reconstrucţia Irakului. De aceea agită cu disperare steagul ONU care, insistă ei, trebuie să joace “un rol cheie” în afacere. Pe şleau “Vrem şi noi ceva din pradă!”
Îmbătaţi de puterea lor, impeialiştii americani nu pot răspunde decît cu un zîmbet cinic: dragi prieteni, ONU va avea CEVA de făcut în Irakul de după Saddam (adică puteţi plăti nota de plată). Dar NOI ne-am jertfit sîngele şi viaţa pentru voi, aşa că profitul este al nostru. Condiţiile sunt create pentru luptele viitoare între diferitele bande de gangsteri imperialişti pentru împărţirea viitoare a lumii. Miliardele de locuitori ai planetei vor suferi consecinţele.
Vandalii secolului XXI
Cînd talibanii au distrus unele vechi statui budiste cu artileria, lumea a fost şocată şi dezgustată. O asemenea comportare a scos regimul taliban din rîndul lumii civilizate – s-a spus. Încă nu ştim ce pierderi au suferit monumentele inestimabile ale Irakului – leagănul unora dintre cele mai vechi civilizaţii. Nu ştim cîte muzee au fost făcute praf şi pulbere, cîte vestigii milenare au dispărut. Nu ştim cît din patrimoniul cultural al omenirii  a dispărut pentru totdeauna.
Dar iată ce ştim: prin acţiunile sale imperialismul american s-a expus ca fiind forţa cea mai barbară şi contrarevoluţionară de pe glob. În spatele pojghiţei de civilizaţie şi democraţie se află o dictatură rapace a băncilor şi a marilor corporaţii al căror scop este să jefuiască întreaga lume. În spatele propagandei despre pace şi umanitarism se află un complex monstruos militaro-industrial care se îmbogăţeşte din avuţia creată de societate, avuţia care ar trebui să fie baza unei dezvoltări armonioase a omenirii. În loc să creeze fericire şiprosperitate această avuţie este risipită pe războaie, crime şi distrugere. Acestor “oameni” nu le pasă de soarta celorlalţi, fie ei din propria ţară sau din altele. Dece le-ar păsa lor de mii de ani de istorie? Comparaţi cu Bush, Rumsfeld, Wolfowity, Powell şi generalii lor, talibanii au fost nişte prunci nevinovaţi. Statul major american a declarat că echipajele tancurilor vor folosi muniţie cu uraniu sărăcit – cea despre care se crede că este responsabilă de explozia de cancer apărută după 1991. Au mai folosit – acum ştim sigur – bombe cu fragmentaţie împotriva civililor, ceea ce se presupune a fi ilegal. Şi aceşti domni, care torturează prizonierii şi îi ţin în condiţii subumane la Guantanamo au tupeul să acuze pe irakieni c㠓violează convenţia de la Geneva” dacă arată la televizor cîţiva prizonieri! Ipocrizia şi lipsa lor de ruşine nu are margini.
Încă un lucru. Unde sunt faimoasele arme de sitrugere în masă ale lui Saddam? Maşina de propagandă americană a făcut mare tărăboi că a găsit măşti de gaze şi costume de protecţie contra armelor chimice. Ele sunt în dotarea tuturor armatelor din lume. Dacă nu vor reuşi să găsească amintitele arme interzise, se prăbuşeşte toată justificare războiului. Deci trebuie să să găsească măcar vreo cîteva obuze cu gaz. Dar cine îi va mai crede? Lumea va crede că au fost aduse de CIA. Prea mult s-au încurcat în minciuni aceşti domni ca să mai aibă vreo credibilitate. Toată afacerea expune războiul în adevărul său crud: un act de agresiune imperialistă împotriva unei ţări slabe şi sărace din Orientul Mijlociu.
Pofta imperialiştilor de pieţe străine, materie primă şi sfere de influenţă este insaţiabilă. Este o expresie a impasului la care a ajuns capitalismul la scară mondială, impas care îi obligă pe imperialişti să se lupte pentru pieţe precum se luptă cîinii pentru un os. În actualul context mondial războiul este inevitabil. La intervale regulate vor izbucni războaie. Să te plîngi de asta şi să verşi lacrimi pentru pace este o pierdere de vreme. Singura soluţie este dezermarea clasei capitaliste, şi asta nu se poate face decît prin mijloace revoluţionare. Mişcarea anti-război trebuie tzransformată într-o mişcare împotriva imperialismului şi a capitalismului, sau va fi sortită eşecului.
În primul deceniu al secolului XXI roata istoriei a făcut o rotaţie completă de 2000 de ani. Metodele imperialiştilor seamănă cu poliţia de război şi jaf a imperiului roman, deît că este la scală mondială. Cum spunea Tacitus “Şi cînd ei au creat o pustietate, o numesc Pace”.