Iugoslavia 1999 – Irak 2003

Prezentăm în cele ce urmează un dosar privind "afacerea Miloșevici", precum și o pararelă între cele două agresiuni .

Să amintim unele fapte

Pe 24 martie 1999 forțele NATO încep agresiunea împotriva Iugoslaviei. Pretextul era că sîrbii îi masacrează pe albanezii din Kosovo.

În realitate țările NATO – pe atunci unite în crim㠖 au înarmat, finanțat și instruit teroriștii din UCK, după cum înainte cu cinci ani înarmaseră teroriștii musulmani bosniaci – așa numita armată de eliberare din Kosovo în scopul de a provoca forțele de securitate iugoslave să riposteze, creînd astfel un pretext pentru intervenție.

Pentru a evita atacul, Iugoslaviei i s-a impus un tratat – așa numitul tratat de la Rambouillet – care, dacă ar fi fost semnat de Miloșevici, președintele Iugoslav de la acea dată, ar fi însemnat pierderea independenței țării. Conform tratatului trupele NATO puteau circula oriunde în Iugoslavia – nu numai în Kosovo – fără dă dea socotelă nimănui. Rostul lor era să protejeze populația albaneză de atrocitățile sîrbilor. Miloșevici nu l-a semnat- căci nu era de semnat - și a fost pedepsit. Agresorii au ucis 2000 de civili, nu știm cîți militari și au produs pagube de peste 100 miliarde de dolari. Podurile de peste Dunăre nu sunt nici acum reconstruite.

Pentru a-și justifica agresiunea, au creat un tribunal la Haga care să judece crimele din fosta Iugoslavie. Ținta numărul 1 era Miloșevici. Dar mai întîi trebuia dat jos de la putere.

În octombrie 2000 au avut loc alegeri pentru funcția de președinte al Iugoslaviei. Contracandidatul lui Miloșevici era Kostunica, candidatul DOS (Opoziția Democratică din Serbia, un fel de CDR de la noi) sprijinit fățiș cu bani și propagandă de NATO. În ciuda presiunilor și propagandei antisîrbești difuzată de mass-media din Europa, Miloșevici a cîștigat peste 40% din voturi. Este remarcabil. Populația Iugoslaviei era slăbită psihic și fizic după cinci ani de embargou cu caractere de genocid și după un bombardament de 72 de zile încheiat – vai – cu pierderea provinciei Kosovo și ocuparea sa de forțele NATO. Retragerea rușinoasă din Kosovo l-a costat pe Miloșevici nu numai pierderea funcției prezidențiale, ci și libertatea.

Conform numărătorii oficiale, Kostunica nu depășise 50% din voturi. Conform calculelor DOS, el avea 50,7% din ele. Pe 5 octombrie 2000, imediat după încheierea alegerilor și înainte de stabilirea rezultatelor oficiale, DOS a provocat o răzmeriță la Belgrad comparată de mass-media cu revoluția română din 22 decembrie 1989. Elementele mafiote, dar și destui belgrădeni sătui de Miloșevici au ieșit în stradă să celebreze victoria și să-i ceară lui Miloșevici să renunțe.

Miloșevici a renunțat la al doilea tur de scrutin, l-a felicitat pe Kostunica și a intrat în opoziție. Peste cîteva luni Partidul Socialist Sîrb (PSS) a pierdut și alegerile republicane. DOS era la putere. Și-a pus ca prim ministru pe Zoran Djindjici, omul americanilor și al crimei organizate. În aprilie 2001 Miloșevici a fost arestat și închis la Belgrad, urmînd a fi judecat nu era clar pentru ce. Pînă la urmă i s-a adus acuzația că el era de vină pentru moartea mai multor jurnaliști de la Televiziunea din Belgrad, bombardată în aprilie – mai 1999 de NATO. El știa că va fi bombardată, și nu i-a anunțat pe lucrătorii de la televiziune să fugă!

Kostunica declarase că este dreptul poporului iugoslav să își judece dictatorul. Doar că agresorii NATO aveau alte priorități: Miloșevici trebuia judecat la Haga, cerea șeful acuzării, Carla del Ponte, pentru crime de război. Dar Constituția Iugoslavă nu permitea extrădarea cetățenilor iugoslavi. Cu atît mai rău pentru Constituție – și-au zis marionetele NATO instalate la putere și au decis ca Miloșevici să fie răpit din închisoare și expediat la Haga. Ca umilința sîrbilor să fie completă, acțiunea s-a petrecut în 27 iunie 2001, ziua de "vidovdan", cea mai dfîntă sărbătoare a sîrbilor, care comemorează ziua cînd au pierdut bătălia de la Kosovopolje, kneazul Lazăr a fost ucis și Serbia a fost ocupată de otomani.

Responsabil pentru acea mîrșăvie era Djindjici; Kostunica a protestat – sau s-a făcut că protestează. Degeaba. Zarurile erau aruncate.

Pentru oricine gîndește, procesul de la Haga are un scop clar: aruncarea răspunderii pentru crimele NATO pe umerii lui Miloșevici. Au fost omorîți oameni, s-a distrus o țară. Dacă nu ar fi de vină Miloșevici, ar trebui trași la răspundere (de cine?) Clinton, Solana, Albright, Blair, Chirac, Schroeder. Oameni grei …

În fine, pe 14 martie 2003 trădătorul Djindjici a fost asasinat, după ce reușise să distrugă ce mai rămpsese din economia Iugoslavă și chiar Iugoslavia, înlocuită cu o fantomatică federație Serbia-Muntenegru. Se zice că vinovații au fost prinși și și-au recunoscut fapta – ar fi mafioți din "banda de la Zemun", odinioară aliați cu Djindjici. Vom vedea. Problema este că imediat după asasinat s-a declarat starea de urgență și au fost arestate trei mii de persoane (date de astăzi, 24 aprilie 2003) și s-a început o persecutare metodică a opoziției. S-a folosit drept perdea de fum războiul din Irak. Nimeni nu a protestat, deși starea de urgență continu㠖 este deja luna a doua.

Văzînd că modelul Miloșevici ține, SUA a atacat pe 20 martie 2003 împreună cu Anglia Irakul. Paralela Iugoslavia – 1999, Irak – 2003 se impune. Amîndouă au f ost agresiuni ilegale, neacceptate de Consiliul de Securitate. În Iugoslavia îns ă agresorii NATO au fost uniți dar în 2003 s-a produs defecțiunea franco-belgo-g ermană. Nu din motive de umanism, imperialismul nu crede în lacrimi, ci din moti ve de interese divergente. Dacă americanii îl prind pe Saddam, lucru dubios, poa te Saddam este mort, vor să îi aranjeze un spectacol mediatic la fel ca lui Milo șevici, un proces trucat. A doua asemănare este că amîndouă agresiunile aveau la bază pretexte mincinoase: genocid împotriva albanezilor în primul caz, respectiv deținerea de ar me de distrugere în masă (chimice)în al doilea. Nici unul nu a fost dovedit. A t reia asemănare este că, pînă la a se ajunge la bombardamente, ambele țări au fos t supuse unui embargou cinic și criminal. A patra asemănare este că ambele au fost conflicte asim etrice, (cam așa cum a fost războiul burilor din 1900, între imperiul cel mai ma re din lume și două țărișoare care împreună aveau jumătate de milion de oameni). Diferența de forță militară între agresor și victimă era imensă. Alte asemănări: în ambele agresiuni România s-a comportat abject: în 1999 pe post de slugă a NATO a fost Constantinescu, în 2003 sluga americanilor este Iliescu. Ceea ce mie îmi arată că Ana Bazac a avut dreptate atunci cînd în analiza ei arăta că în România nu există decît partide de dreapta mascate și partide fățiș de dreapta. Altă asemănare: reacția lipsită de energie a românilor, preocupați de grija zilei de mîine în faa agresiunilor. În 1999 au fost cîteva manifestații antirăzboi, care nu au strîns niciodată mai mult de 1000 de persoane, organizate în primul rînd de sîrbii din România și studenții de la ASCOR. În 2003 situația a fost și mai deprimantă. În București la manifestațiile organizate de entități politice-civice ciudate (Noua Dreaptă, Partidul Vieții Sănătoase – Pavel Coruț, Asociația 21 decembrie – Doru Mărieș, Asociația victimelor mineriadelor (!) și un grup virtual de pe Internet (www.yahoo.com/groups/group/nuvreaurazboi) deabia dacă s-au strîns 200 de persoane. Spre cinstea băieților de la nuvreaurăzboi, ei au fost și amendați după ce ultima lor manifestație, neautorizată, a fost dispersată de jandarmi, subsemnatul făcînd și el cunoștință cu forțele de represiune ale statului burghez român. Partidele de stînga (PSM, PMR, PSMR) nu au fost prezente la aceste acțiuni. Nu a existat – și nu există o mișcare civică împotriva agresiunii, așa cum este în Europa. Din motive pe care le voi trata altă dată.

Asemănările se opresc aici. Miloșevici nu era un dictator, dar Saddam a fost, și încă unul grotesc (pînă a veni la putere, în 1979, era cunoscut pentru ferocitatea cu care distrusese partidul comunist din Irak). Iugoslavia nu atacase pe nimeni, Irakul ocupase (prostit de americani) Kuweitul. Miloșevici a cedat, Saddam a dispărut. Dacă se va dovedi că a murit, Saddam va deveni un martir pentru toți arabii. Indiferent ce pedeapsă va lua, Miloșevici este un erou al opoziției antiimperialiste. În Iugoslavia agresorii au fost uniți, acum nu. Pe atunci cam în toate statele agresoare (cu excepția Spaniei) erau la putere regimuri social democrate sau, mă rog, percepute ca fiind mai de stînga (Clinton față de Bush). În Franța comuniștii erau în guvern – și s-au comportat în mod laș, comportament pedepsit de electorat peste doi ani) iar primul ministru italian era chiar un fost comunist – liderul ramurii cu numale PDS desprinsă din PCI. Acum coaliția agresoare este de dreapta fățișă, cu excepția lui Blair, care va fi debarcat, mai mult ca sigur de la conducerea laburiștilor.

Ce ne așteaptă în viitor? Cu siguranță, alte războaie. Imperialismul a intrat în faza în care puterile imperialiste au interese divergente. Situația seamănă cu cea de dinaintea primului război mondial. Ce-i de făcut? Am publicat un material pe tema aceasta scris de Alan Woods.


Dosarul Iugoslavia 1999 - Irak 2003

  • Introducere
  • Manifestul socialist împotriva dictaturii din Serbia
  • Arestarea unor colaboratori ai lui Milosevici
  • Comunicatul asociației Sloboda
  • Comunicatul aliantei popular - patriotice din Rusia
  • Comunicatul Forumului European pentru Pace cu ocazia comemorarii a 4 ani de la agresiunea NATO împotriva Iugoslaviei
  • Milosevici: teroare si faradelege în Serbia
  • Mesajul de pace si prietenie de la Belgrad
  • Starea de urgență din Serbia și asasinarea lentă a lui Miloșevici
  • Miloșevici în Țara Minunilor: demnitate și absurditate în Noua Ordine
  • Cine este Izetbegovic, pe care l-au finanțat americanii în Bosnia
  • Bibliografie, linkuri
    Gh. Zbăganu
    24 aprilie 2003.


    Nume:
    Email:
    Comentariu: